E sâmbătă seara, trecut de ora 11. Maria își citește mailurile. Mira, proprietara singurului calculator din cameră stă în pat, pe jumătate adormită. Își face de lucru cu niște cursuri dar e cu un ochi la ceas. Iubitul ei trebuie să sosească în curând.

Pe hol se aud glasuri și, în curând, bătăi insistente în ușă.  

"Maria ... Mariaaa...ești?"

Destul de jenată de situație, fata sare de pe scaun și se repede să deschidă. În prag o găsește pe Laura. E nițel pilită și foarte veselă. Ține de mână un băiat pe care Maria nu l-a mai văzut niciodată și vorbește tare. Prea tare.

"Haaai la petrecere!"
"Ce petrecere?"
"E chef sus, la 6... E ziua lui Mihai!"
"Ăăă... la mulți ani!" îl urează Maria pe tip.
"Haha... eu nu-s Mihai. Paul, îmi pare bine!"
"Ce prostuță ești... Paul e prietenul meu. Hai, mă, la petrecere... E foarte tare! Și, măcar așa, nu stai singură sâmbătă seara..."
"Da' nu stau singură..."
"Băăă... mă simt prost. Din cauza mea nu ai avut cu cin' să mergi în club și stai în cameră. HAAAIII!"

Laura îi promisese Mariei că vor ieși în Fire, ca fetele, în seara aceasta dar, uitase cu desăvârșire de ziua lui Mihai, colegul ei de grupă și vecinul de palier. Evident, nu se făcea să lipsească de la party... 

"Rirule, nu te superi, daaa? I-am promis că vin de acu' un milion de ani. N-am obrazul să dispar ca măgaru-n ceață... Sunt o toantă... am uitat total de asta!"

Maria nu se supărase prea tare. De comun acord, amânaseră seara în oraș pentru săptămâna următoare. Laura rămăsese, se vede treaba, chinuită de mustrări de conștiință. "Probabil e genu' care devine mama tuturor răniților, când se pilește..." își zise Maria, trează și deci un pic cinică, în timp ce arunca un "pa" grăbit în direcția camerei și încerca să îndepărteze cât mai rapid de-acolo petrecăreții. "Pffff ... asta îmi mai trebuia. La cât de liniștită e Mira, probabil a rămas cu impresia că toți amicii mei sunt depravați notorii."

Doar câteva lumini erau aprinse pe holul de la 6. Se auzea muzică din toate camerele dar, cel mai tare duduiau pereții la Mihai, sărbătoritul. Pe pervazele ferestrelor și pe lângă calorifere, cutii goale de pateu - scrumiere de conjunctură, erau pline ochi cu mucuri de țigară. În fața liftului, o pată maronie, urât mirositoare, vestea că unii se distraseră deja prea tare. Etajul 6, unde stăteau majoritatea bobocilor, părea altă lume în comparație cu 2, unde nimerise Maria, locul oamenilor liniștiți sau angajați.

Încă mai medita la aceste deosebiri când a ajuns la petrecere. Ușa era ţinută deschisă pentru a face loc oamenilor care veneau și plecau într-una. Trasă de mână de Laura, Maria se trezi în fața unui băiat foarte bine dispus. 

"Bine ai venit la petrecerea mea!" o întâmpină Mihai, deschizând larg brațele. 
"Oh! Bunăăă... La mulți ani!" 

Uitându-se la sărbătorit, îşi dădu seama că nu îl văzuse în viața ei. Nici el pe ea dar nu părea că îi pasă. Era, probabil, prima petrecere pe care o organiza şi nu voia să supere pe nimeni. 

"Hai să-ți dau ceva de băut!" îi zise el şi o conduse spre barul amenajat provizoriu pe un birou.

Camera arăta ca scena unui război. Pe paturi, invitații stăteau care cum puteau, în mijloc se dansa iar holul suporta cu stoicism un flux continuu de oameni. După ce îi dădu un pahar de vin, Mihai dispăru într-un grup de prieteni. Laura își găsise deja loc pe un pat, în brațele lui Paul. "Ia uită-te la ei... cum se mozolesc... Zici că de mâine rămân fără buze or something..." își zise Maria cu ciudă, în timp ce inspecta camera ca să-şi confirme prima impresie - Laura era singura persoană pe care o știa acolo... 

Camere însorite şi bocanci cu ţinte:
I. Aiurita
II. Haos
III. Petrecerea (I)
IV. Petrecerea (II)
 
Săptămâna aceasta, comisia specială trebuia să facă publică decizia pe care a luat-o în privința legii "Roșia Montana". Dat fiind că problema trebuie tratată cu seriozitate sau poate pentru că protestele nu au încetat până acum (așa cum se așteptau, probabil, politicienii ), hotarârea a fost amânată cu... o lună. Motivația oficială: PSD și PNL trebuie să ajungă la o poziție comună. Neoficial, ne-am putea gândi că parlamentarii așteaptă ca lumea să se sature de tevatura creată de cianuri și gaze de șist astfel încât decizia, oricare ar fi ea, să fie întâmpinată cu ( și mai multă ) apatie. Iar dacă amânarea nu va calma spiritele, se poate spera că iarna care se apropie îi va convinge pe mulți protestatari să stea în casă. 

Între timp, în România noastră pașnică și adormită parcă, pentru vecie, se întâmplă lucruri: în Vaslui, oamenii blochează amplasarea primei sonde de explorare a gazelor de șist iar la Câmpeni, moții nu numai că protestează împotriva deschiderii exploatării miniere de la Roșia Montana dar concep și o declarație de intenție destul de realistă și bine articulată

Pe 20 octombrie, zi superbă de toamnă în care hazardul a ținut cu ecologiștii români, a avut loc un protest nesupravegheat, în aparență, de jandarmi și polițiști. S-a mers de la Universitate spre Unirii, apoi spre Casa Poporului. La Palatul Parlamentului, câteva ferestre luminate dădeau de înțeles că cineva muncește duminică seara. Oare era vorba de politicieni sau de personalul de mentenanță?

Am auzit lozinci vechi : "Uniți, salvăm Roșia Montana!", "Ponta, nu uita! România nu-i a ta!" dar și noi: "Uniți, salvăm toată România!", "Roșia și Pungești, 2 inimi românești". 

Din întâmplare, ne-am întâlnit cu mașinile jandarmeriei și ale poliției care mergeau cu discreție în spatele manifestanților. Cam atât a durat lipsa de supraveghere.

S-a ajuns la Universitate în ritmul obișnuit. Pe la 21, oamenii se pregăteau deja să plece când, un șef al jandarmeriei zelos sau, poate, simpatizant ascuns al protestelor, a decis să anime un pic lucrurile aducând camioanele să elibereze rondul. Aflu mai târziu că însuși președintele ar putea fi în spatele acestei încercări de a reinstaura ordinea. Un pic ironic, nu-i așa? Mai ales când e vorba de un protest unde nu se distruge nimic iar bulevardele rămân curate ca-n palmă deși mii de oameni mărșăluiesc pe ele. 

Pentru mulți însă, asta era scânteia de care aveau nevoie. Lumea s-a așezat pe jos iar cei cu portavoce au început să strige către jandarmi : "Ce cerem noi, E și pentru voi!". După vreo 10 minute pline de adrenalină, bătăi cu pet-ul în asfalt, multe fotografii și filmări, cei care aveau mai multe de pierdut au cedat. Mașinile s-au retras. 

În cele din urmă, piața s-a golit... Sper că doar pentru o săptămână... 
E trecut de 10 seara și, ca să ajung la cel mai apropiat metrou, trebuie să merg prin Cișmigiu. Pe cer aleargă nori iar în colțul din dreapta zăresc, cu coada ochiului, fulgere. De când un cunoscut a murit trăsnit, furtunile mă îngrozesc.

Măresc pasul. Adrenalina îmi pulsează în vene. Cobor scările dinspre Știrbei Vodă și o iau pe prima alee la dreapta sperând că nu voi avea parte și de alte emoții prin hățișurile de aici. Un paznic negociază ceva cu o femeie, 2 fete elegante stau de vorbă în tihnă puțin mai încolo...

Mă mai liniștesc și prin minte încep să-mi treacă imaginile unor seri mai vechi petrecute aici: seri cu bere la bibliotecă, excursii nocturne la buturugă, jogging pe-nserat cu frică de maidanezi... chiar si “zăpezile de-altă dată” pe care le-am prins în anul în care am locuit în apropiere.

Mirosul puternic de tei, adus de o boare de aer rece, îmi izbește nările. Mă bucur că anul ăsta primăvara a întârziat atât de mult în oraș. În lumina slabă a felinarelor vegetația din jur pare luxuriantă. Un șir fantomatic de siluete traversează aleea la vreo 15 m în fața mea. Dacă mijesc puțin ochii, le văd tricourile gri sau albastre și sacoșele din mâini. Nu am de ce să mă tem: sunt nişte oameni normali care scurtează drumul spre casă, prin parc. 

După alte câteva secunde, aleg să nu mai focalizez. Contururile se topesc în ceață, râmân singură pe aleea parfumată și îmi aduc aminte de grădinile fermecate din La Valetta ale reginei Maria. Nu le-am văzut, ce-i drept, niciodată, dar am citit despre ele la o vârstă la care se formează impresii greu de șters. Astăzi, mă gândesc la acele grădini ori de câte ori mi se pare că descopăr un colţ de lume magic.

Ajung la rondul Roman. Pe o bancă, un homeless se odihnește alături de un sac plin. Un câine galben și urât (prietenos, ce-i drept) se decide să facă câțiva pași împreună cu mine. Locul unde pensionarii joacă șah și table, mai tot timpul, e acum pustiu. 

Un alt fulger brăzdează cerul. Aș face o poză dar n-am cu ce. Grăbesc puțin pasul deși, nici eu nu știu să-mi explic, senzația de pericol mă încântă nițel... deh, sunt în continuare, în doze moderate, o "adrenaline junkie".

Am reușit să ies din parc - sunt pe Schitu Măgureanu la intersecție cu Elisabeta. Aștept cuminte la semafor și, ca de fiecare dată, mă amuză numele magazinului din stânga: "Tata și fiul". Îmi imaginez o familie foarte scorțoasă în care copilul e îmbrăcat în smoking încă de când mai poartă pamperși. Trec strada şi merg pe lângă shaormeria de pe colț și Kefeterya cafe -  un loc unde au ciocolată caldă foarte bună. Mai am de traversat un bulevard, de fapt 2, un pod și ajung la Izvor. Noaptea, Dâmbovița și luminile orașului au un aer atrăgător și misterios.

11 iulie 2013
Când imi desfac cearceafurile curate, aduse de-acasă acum vreo 2 săptămâni, o gânganie cam de 5 cm tâșnește sprintenă dintre ele și o ia la fugă printre sertare. Eu urlu, urlu și nu mă mai opresc. Cole' vine și ea să vadă ce se întâmplă... O pun la curent cu situația. Mișcăm dulapul. Fiara iese la lumină și începe să sprinteze spre perete. Amândouă fugim oripilate din calea ei. Ne uităm, ne sfătuim și plecăm în direcții opuse să aducem arme: în primă instanță, o matură și o cutie de Fax. 

Suntem în cumpănă. Deși cunoștințele noastre în domeniul insectelor ne-au șoptit subtil ca ăsta nu e gândac de apartament (slavă cerului!!!) ci, mai degrabă, un cărăbuș (probabil îl adusesem cu mine de-acasă și am dormit în aceeași cameră... 2 SĂPTĂMÂNI?!?), acum apar alte dileme... ”Oare zboară?!?” “Poate mușcă...”

Nu e timp de gugălit informații. E crizăăă... Tocmai când hotărâm că cea mai bună soluție pentru îndepărtarea nedoritului musafir e vânatul cu borcanul, bestia se gândește să ne lămurească cu una din probleme și... începe să planeze grațios în direcția mea cu vagi devieri de traiectorie spre Cole'. 

”Aaaaa... aaaaaaaaaaaaaaaaaa... aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa”.

Presupun că deja jumătate din bloc știe că am avut chef în seara asta.

Noroc că, amețit de efort, a aterizat repede. Devenise deja clar că e periculos așa că am trecut la arme mai puternice: mopul. L-am prins, l-am învârtit, l-am curățat pe toate părțile... După vreo 5 minute de bătălie crâncenă, în care el și-a pierdut juma’ de picior și o antenă iar eu tot sângele rece, inexistent de altfel, am reușit să-l dau cu carabele-n sus (aplauze, vă rog!!!). Acu' stă închis ermetic în ditai borcanul, pe balcon. I-aș fi dat drumul din seara asta da’, nush de ce, mă gândeam că tot spre mine va zbura... Așa că aștept până dimineață... 

Să-l eliberez. Sau, poate, să-l gătesc.

20 iulie 2007
sursa:http://www.humanitas.ro
Tocmai am terminat de citit "Generația X - Povești pentru cultura cu accelerație" a lui Douglas Coupland. Ca paranteză, D. G. este un scriitor și artist contemporan care dezbate, în cărțile sale, problemele sociale și de percepție ale generației sale/noastre. Cartea de care pomeneam mai sus l-a consacrat și a adus în atenția publicului larg teoria împărțirii oamenilor în grupuri cu comportament distinct (generații), în funcție de perioada în care s-au nascut. În studiile realizate de americani se consideră că, de la începutul secolului, s-au născut următoarele generații:

1. Oamenii care au crescut în timpul marii crize economice dintre 1929 și 1933 - sunt, conform statisticilor, conservatori, economi, înclinați să-și facă datoria înainte de toate și să lase ceva în urma lor;

2. Cei născuți între 1922 și 1927 - s-au maturizat în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Acest fapt i-a marcat și le-a creat un simțământ puternic de apartenență la grupul etnic/național din care provin;

3.Generația celor care au devenit adulți după război - au avut acces la job-uri și prosperitate dar Războiul Rece și amenințări necunoscute până atunci i-au făcut reticenți la schimbare;

4."Baby boomers" - la noi ar fi decrețeii, sunt împărțiți și ei în două sub - grupuri:
                          - cei născuți între '46 și '54 - au avut perspective economice bune și sunt un grup optimist, implicat în mișcări sociale (protestele împotriva războiului din Vietnam, spre exemplu);
                          - cei născuți în decada dintre '55 și '65 s-au confruntat cu primele probleme economice "post-war", drept urmare au evoluat ca o generație mai narcisistă, lipsită de încredere în capacitatea autorităților de a le rezolva problemele;

5. Generația X - născută între '66 și '76 (după unii până la începutul anilor '80) a fost marcată de probleme în familie: număr masiv de divorțuri, abuzuri. Sunt independenți (deseori își caută calea împotriva curentului), sceptici și pragmatici;

6. Generația Y (copiii Mileniului) sunt cei născuți între începutul anilor '80 și mijlocul anilor '90. Tehnologia le-a șlefuit viața: contestă publicitatea și marketingul pentru că au crescut cu ele, tind să își formeze propriile opinii folosind Internetul și rețelele de socializare. Pe de altă parte, se maturizează mai greu (parțial datorită condițiilor economice). Mulți locuiesc cu părinții mult după ce devin adulți.

   Construit pe o structură parțial ficțională, parțial reală (inspirată din viața scriitorului), romanul trasează principalele caracteristici ale generației X (văzute prin ochii unor reprezentanți tipici) în comparație cu generația părinților (baby - boomers) și a fraților mai mici (copiii Mileniului sau Adolescenții Globali). Titlurile capitolelor sugerează, de fapt, credințe bine înrădăcinate: "Părinții noștri au avut parte de mai mult""Nu sunt un segment de piață""Dă-ți demisia""Experiențele cumpărate nu se pun""De ce sunt sărac?" sau "Masele plastice nu se dezintegrează niciodată".  
   Andy, Dag și Claire se apropie, cu toții, de 30 de ani. De ceva vreme au renunțat la job-urile lor bine plătite din corporații și s-au mutat în deșert (Palm Springs) pentru a se elibera de convenții și a avea mai mult timp pentru ei. Până una alta, se întrețin cu McJob-uri (job-uri sub nivelul lor de calificare dar care le permit mai mult timp liber) și locuiesc în bungalow-uri învecinate. Seara, își țin de urât unul altuia povestind întâmplări reale sau inventând ficțiuni inspirate din filozofiile lor de viață. 
   Claire este fata de bani gata cu un gust impecabil în îmbrăcăminte și decorațiuni, tulburată de numeroasele divorțuri și noi căsătorii ale părinților ei care i-au adus în preajmă o familie extinsă, greu de suportat. În momentul în care îl întâlnește pe Andy tot ce își dorește e să aibă timp să-și golească mintea, să citească și să stea cu oameni care și-au dorit același lucru. Exemplul lui Andy care se mutase în deșert ghidat de "cuvintele lui Rilke, poetul - ideea lui că toți ne naștem cu o scrisoare înlăuntrul nostru și, că, numai dacă nu renunțăm la crezurile noastre, s-ar putea să avem voie să o citim înainte de a muri" îi dă curaj să-și schimbe viața. 
   Dag, excentricul grupului, este un soi de Dean Moriarty cumințit și aproape burghez care și-a părăsit jobul de marketer de hamburgeri în urma unui conflict cu șeful lui cel yuppie pe tema aerului condiționat. Aici, termenul de yuppie are, mai ales, conotații negative. "Acum, Martin, ca toți foștii hipioți înăcriți a devenit yuppie[...] Și până să săriți în sus și să țipați că yuppie-ii nu există, haideți să privim realitatea, există. Punct. Dilii ca Martin, cărora le sare țandăra și fac ca trenul în gară dacă, la restaurant nu primesc masă lângă fereatră, în zona de nefumători și cu șervete de pânză. Androizi care nu pricep niciodată vreo glumă și care au ceva fricos și rău în miezul existenței lor;[...] Yuppie-ii nu riscă; ei calculează." Renunțând la serviciu, Dag renunță și la contrângerile clasei de mijloc din  care face parte și se integrează în lumea subterană - alternativă, un mediu în care "fetele erau toate niște roșcate bărbătoase și feroce, iar băieții erau galbeni ca ceara și ursuzi. Aveai impresia că nimeni nu făcea sex, păstrându-și ardoarea pentru discuțiile despre asistența socială și pentru găsirea ideii minune privitoare la destinația de călătorie cea mai obscură și mai corectă din punct de vedere politic.". Cu toate că încearcă să trăiască la fel ca cei din noul lui grup, Dag se simte un impostor pentru că îi folosește, neîmpărtășindu-le cu adevărat credințele. Cade în depresie și hotărăște că e nevoie să șteargă trecutul cu buretele și să o ia de la capăt de unul singur. Așa ajunge în Palm Springs. 
   Andy (scriitorul) iese mai mult în evidență în partea a doua a cărții. Părinții lui sunt baby boomers - încă locuiesc în casa uriașă în care și-au crescut cei 6 copii împreună cu cel mai mic frate - Tyler, membru deja al unei alte generații - Adolescenții Globali (copiii Mileniului). Tyler este încrezător în sine, iubește sportul, are planuri mari  de viitor  dar, locuiește încă cu părinții. Visul lui e să se angajeze într-o supercorporație și să dea lovitura. În prezent, nu face însă nimic pentru a-şi îndeplini planul. 
   În acea casă există o fotografie pe care toată lumea o urăște - fotografia unei familii tinere, cu copii adolescenți care zâmbesc încrezători spre viitor. Palmer-ii nu vor arăta niciodată mai bine de atât. Timpul care a trecut nu i-a adus pe niciunul mai aproape de succes și împlinire. 

"Generația X..." este o carte care informează și pune pe gânduri. Deși definițiile acestor grupuri se bazează pe experiențe trăite în SUA, progresul tehnologiei și mondializarea culturii mainstream americane au propagat matrițele ultimelor generații la nivel global. Ca om născut la începutul anilor 80, în România, ma regăsesc atât în descrierea generației X cât și a generației Y iar uneori, în restaurante, devin nițel yuppie. Sunt independentă, sceptică și destul de pragmatică dar nu mi-am asumat niciodată responsabilități prea mari. Pe de o parte, intervine egoismul: viața e comodă acum de ce să caut noi provocări? Pe de altă parte, asumarea răspunderii e percepută mai nuanţat şi realist în zilele noastre. 

La fel se întâmplă cu mulți dintre prietenii mei. Părinții noștri nu s-au gândit prea mult înainte să ne facă, drept urmare am crescut împreună. Traumele lor au devenit și traumele noastre. Noi, tinerii de azi, știm mai multe despre lume decât știau ei la vârsta noastră. Drept urmare, acum ne temem mai mult.   
Am stat în Angers, un orăşel care deschide drumul spre faimoasa vale a Loarei, doar câteva ore. Ne îndreptam spre Nantes, unde aveam cazare şi planuri de vacanţă pentru următoarele zile. Drumul de 300 de kilometri între Paris şi Angers, pe care l-am străbătut cu trenul  în mai puțin de 2 ore, m-a iniţiat în tainele călătoritului cu TGV-urile franţuzeşti. La început, felul ceremonios şi fatalist în care conductorii de tren anunţau plecarea m-a amuzat: “Madame, Messieurs, la departure de notre TGV est iminente! Attention a la fermeture de la porte!” ziceau, cu aproximaţie, la fiecare pornire. Mai pe urmă, când mi s-au înfundat urechile din cauza vitezei, am înţeles că tonul se potrivea cu situaţia. În comparație cu celelalte trenuri cu care mai mersesem, TGV-ul nu pornea ci decola.

Gara, strategic amplasată destul de aproape de centrul istoric, avea şi oficiu de informare turistică. De aici am luat o hartă iar doamna amabilă care era de serviciu ne-a schiţat un traseu bun pentru a vedea zonele interesante fără a merge prea mult degeaba.

Pe la 10 dimineaţa, când am plecat în explorare, magazinele şi cafenelele erau încă închise. Am pornit spre cea mai faimoasă construcție din oraş: castelul - fortăreaţă Angers. Plimbarea ne-a dezvăluit o lume aparent liniștită, cu străzi largi şi vile vechi, frumoase, năpădite de flori şi iederă care inspirau istorie şi poveşti demne de aflat.


În dimineaţa aceea mohorâtă de aprilie, castelul nu avea prea mulţi vizitatori. Apa din vechiul şanţ de apărare fusese  înlocuită cu o grădină dichisită în stilul franco – britanic unde, din păcate, turiştii nu aveau voie.


Undeva, în dreapta porţii, se vedeau autostrada şi râul Maine. Înăuntru, am pășit în altă lume. Între zidurile groase ale construcţiei care datează din secolul IX, timpul curge mai încet şi tradiţiile mor mai greu. Am vizitat mai întâi capela și grădina interioară. Apoi, am intrat în mediul controlat unde e păstrată tapiseria Apocalipsei, una dintre cele mai vechi tapiserii medievale din lume (lucrată pe la sfârșitul anilor 1300). Privită cu ochii mei, de cetățean al secolului 21, povestea ţesută în fire de mătase este cel puţin naivă dar, în ochii istoriei, ea capătă  o valoare nepreţuită.


După ce ne-am bucurat ochii cu grădinile interioare, am urcat pe ziduri pentru a vedea oraşul de la înălţime. Decizia s-a dovedit temerară în acea zi în care vântul bătea necruţător, fără a respecta vreo direcţie anume. Ajunse sus ne-am dat seama că, de fapt, întreaga fortăreaţă este o mare grădină. Între creneluri erau plantați butuci de viţă de vie, flori sălbatice şi chiar legume.



Jos, la baza unuia dintre turnuri, o operă de artă de factură recentă ne-a dat fiori. Ne aflam în turnul Morii, un loc care era, odinioară, închisoare. În jur de 60 de persoane trebuiau să se înghesuie într-un spațiu în care nu păreau să încapă prea bine nici 10 oameni. Membre contorsionate se zbăteau prinse pentru vecie în rețeaua de fire subțiri de sârmă (sau lână). Trupuri slăbite, aproape scheletice, păreau a se cățăra spre cer pe axul central al sculpturii. Guri negre încremeniseră deschise într-un țipăt mut.


Am părăsit castelul în care intraserăm senine mai devreme, cu sentimente amestecate. Deşi apus de mult, Evul Mediu încă îşi aruncă umbrele asupra secolului nostru. Intrarea de poveste, pe unde îți puteai ușor imagina trecând prinţi şi domnițe a fost, odată, poarta unei lumi sângeroase. 


Hoinăreala care a urmat ne-a scos în cale porți de lemn temeinic zăvorâte, la fel ca cele din Ardealul nostru, căsuțe vechi de sute de ani, drumuri pietruite și colțișoare pline de farmec.




Târziu, după-amiaza, ne-am oprit să mâncăm într-un local care părea, după cum a declarat soră-mea, cunoscătoarea, tipic franțuzesc. Înăuntru domnea o atmosferă relaxată și lipsită de pretenții.  La masa de lângă noi, două cupluri destul de în vârstă stăteau la o poveste și clasica sticlă de vin de după masă. Un pic mai încolo, un grup mai mare serba o reuniune de familie sau, pur și simplu, oamenii se bucurau de masa în oraș. M-a izbit relaxarea celor din jur mai ales când mi-am dat seama, cu tristețe, cât de greu e să vezi români de vârsta a doua la fel de mulțumiți de viață. 
"Ăăă... asta e uşa? Da, parcă uşa mea e... Şi cheia? Unde dracu' am pus cheia?"

Maria scotoceşte febril prin buzunarele genţii negre. Nu e prea îndemânatică la ora asta. Din buzunar cad pe rând o brichetă, un ruj şi telefonul. Zgomotul răsună puternic pe culoarul întunecat al căminului.

"La dracu! La dracu! La dracu! Sper că nu am pierdut-o!"

În sfărşit, degetele ei ezitante nimeresc conturul familiar al cheii. O scoate cu grijă, o pune în buzunarul paltonului şi se apleacă după lucrurile căzute. Capul îi e greu, se mişcă încet, în reluare, de parcă visează.

"Hmmm... poate e mai sigur să mă ghemuiesc. Măcar aşa, dacă îmi pierd echilibrul, nu cad prea de sus..."

După încă 5 minute de manevre caraghioase reuşeşte să intre în cameră. Colegele au adormit demult. Aprinde lumina în baie şi se duce să se schimbe. Acolo nu sunt scaune dar pătratul ceramic al duşului pare un punct de sprijin potrivit. Închide cu grijă uşa şi se aşează în duş. Capul îi vâjâie şi stomacul îi clocoteşte ameninţător. 

"Dacă o să supravieţuiesc nopţii ăsteia, nu mai beau în viaţa mea atâta..." îşi promite fata împleticit, cu seriozitatea profundă pe care o au, de obicei, oamenii după prea multe pahare de alcool.

Au trecut deja 2 luni de la începerea facultăţii. Maria s-a împrietenit cu colegele de cameră şi şi-a regăsit vechi cunoştinţe din liceu. De la primele află lucruri interesante. Sunt mai mari, se implică în proiecte de voluntariat, învaţă bine şi încep să fie interesate de job-uri. Cu ceilalţi iese în cluburi de câteva ori pe săptămână şi experimentează traiul boem. Pentru ei toţi, asta e toamna fugii de acasă.

Mariei îi place viaţa asta. Părinţii sunt departe - nimeni nu o bate la cap să înveţe, nimeni nu controlează ora la care se întoarce acasă. Are mai mulţi prieteni ca niciodată. Se simte frumoasă când îşi creionează ochii cu negru, sexi când îşi pune un decolteu mai provocator. Dacă bea niţel mai mult iese din găoacea ei de timidă şi poate purta conversaţii mulţumitoare cu oamenii. Oricum, toţi beau niţel mai mult în grupul lor. Îşi cheltuie banii primiţi de acasă pe bere ieftină şi pachete de ţigări. Mâncarea? Ce se nimereşte: o şaorma, merdenele sau pateu la cutie de la magazinul din colţ. Când cineva rămâne fără bani, grupul îl susţine până la următorul pachet. Când se primeşte mâncare de acasă e sărbătoare. 

Din când în când mai trece şi pe la şcoală: îşi mai ia o notiţă, mai copiază un curs. Cu toate astea simte că locul ei nu e acolo. Facultatea teoretizeză prea mult. Chiar şi materiile care îi plăceau în liceu sunt acum înecate în axiome şi demonstraţii aride. Maria vede facultatea ca pe un soi de vaccin: nu îţi place şi nu îi înţelegi prea bine rostul dar îl faci fiindcă aşa face toată lumea. "Şi apoi...ce altceva aş putea să fac? Trebuie să-mi ocup cumva timpul."

Revenind în prezent, adică în baia impersonală a camerei de cămin, Maria constată că un obstacol insurmontabil s-a interpus între ea şi locul în care tânjeşte să ajungă cât mai repede - patul. Bocancii noi, mândria ei de munţoman wanna be, nu vor cu nici un chip să se lase scoşi din picioare. Şireturile par a fi, de fapt, problema. Cu gradul de alcoolemie pe care îl are în sânge, desfacerea lor i se pare o operaţiune demnă de savanţii de la NASA iar biata Maria nu se simte în nici un caz savant.

"Oare Cati s-ar supăra dacă dorm cu boncancii în picioare?"

Cati, colega care doarme pe una din laturile L-ului din care face parte şi patul ei, a ales, din nişte motive greu de înţeles, să-şi pună perna în vecinătatea picioarelor Mariei.

"Hmmm... aş putea să le tai totuşi cu un cuţit. Sau cu forfecuţa de unghii..."

Nici una din variante nu pare prea bună aşa că Maria se hotărăşte la o a treia. După o jumătate de oră de opinteli şi înjurături în surdină reuşeşte, minune a fizicii, să-şi tragă boncancii din picioare fără a le desface şireturile. Transpirată dar fericită se strecoară în pat. A doua zi se va trezi la 12, ca de obicei...

Camere însorite şi bocanci cu ţinte:
I. Aiurita
II. Haos
Deschid geamul de la bucătărie. Un carton de ouă gol îmi trece prin faţă şi se izbeşte de plafonul hornului dintre scări. Este urmat, la scurtă vreme, de un ambalaj de plastic şi câteva pet-uri de bere scurse şi ele. La scara vecină cineva ascultă muzică dance tare. Se aud râsete. Pare un pseudo party decent. Of, ce plictiseală! Unde sunt vremurile de altădată când nu trecea săptămână fără ca vecinii să mă surprindă cu ceva nou, cum ar fi o nuntă sau… o înmormântare.

A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o parcare. Parcarea din spatele blocului în care stau, bineînţeles. Şi ce-i cu asta, vă veţi întreba… România e plină de parcari. Cu ce-i a ta mai cu moţ?

Cum se ştie că oamenii “sfinţesc” locul, parcarea mea-i “deosebită” fiindcă şi vecinii mei îs aşa. În primul rând vecinii mei sunt oameni cu stare… cel puţin aşa mă fac să cred maşinile pe care le conduc şi alte “accesorii decorative”. În al doilea rând, au principii şi tradiţii… vechi, foarte vechi. Cam de la Ramayana şi Mahabharata aşa şi… de aceeaşi origine. Pentru ei, familia este foarte importantă şi când spun asta nu mă refer doar la “celula de bază a societăţii” cu mamă, tată şi copii. În familie intră, de obicei, o întreagă galerie de unchi, mătuşi, bunici, veri şi alte rude prin alianţă. De obicei, în jur de 100, 100 şi ceva. Uneori am impresia că, în “mărinimia” lor, ne consideră de-ai casei şi pe noi, vecinii. Zic asta fiindcă se pare că nimic nu le face mai multă plăcere decât să-şi împartă bucuriile şi tristeţile cu noi. 

Acu’ vreo 2 luni a fost nuntă. 2 zile la rând toată intersecţia Gorjului a dat spasmodic din buric pe ritmurile “maeştrilor” consacraţi: Minune, Salam, etc… Ne ajutau cele 4 boxe de 2 metri pe 2 care flancau uşile câtorva scări. Nu-i vorbă, nu am avut de ce ne plânge. “Meniul” a fost diversificat, din timp în timp, şi cu lăutari. Am putut ieşi pe balcon să admirăm nuntaşii, hora, masa, ţoalele... Vorba aceea: "la soare te puteai uita, da’ la dânşii ba". Învăţatul pentru sesiune a mers mult mai bine deoarece somnul a fost eliminat din program. Când totul a luat sfârşit şi tinerii însurăţei au plecat spre… nu ştiu unde... într-o decapotabilă de colecţie ornată cu trandafiri albi, nu am putut decât să ne bucurăm de bucuria lor şi să le urăm casă de marmură, copii de tuci, la cât mai multe ghiuluri şi paranghelii… ÎN ALTĂ PARTE. 

Ieri seara, după vreo 3 zile la mare, la soare, m-am adunat şi eu de pe drumuri. Am ajuns acasă tocmai la timp ca să mă întristez. Nea’ Bivolaru?!?, omu’ ăla de vindea telefoane şi huse de telefoane în piaţă, îşi dăduse obştescul sfârşit în urmă cu vreo 2 zile. Parastasul era în toi, parcarea era plină de... hmmm… oameni, mese şi trataţie. Coroane funerare împodobeau zidul pe lungimea a 3-4 scări. Din păcate, nu m-am putut bucura de schimbarea de decor prea mult timp fiindcă azi l-au şi îngropat. Mult mai fericită ca mine, colega de apartament a avut vreme 3 zile să se înduioşeze şi să se roage pentru iertatea păcatelor răposatului. În schimb ea, care a lucrat azi, a pierdut bocetele, alaiul care a blocat intersecţia o oră, caii pur sânge aduşi pentru dric, precum şi soborul de vreo 10 măicuţe care mergeau în fruntea procesiunii… Dumnezeu să-l ierte şi să le dea viaţă lungă membrilor familiei! Nu de alta, dar aşa vom putea trăi cât de cât şi noi, CEILALŢI, pe lângă EI… 

Notă:Poza e făcută la nuntă.

 21 August 2007