Ăsta e un titlu pe care îl știu de mult. Întotdeauna am fost curioasă să aflu ce se ascunde în spatele lui.

George Milton și Lennie Small sunt lucrători cu ziua în California, în perioada Marii Crize. Ei călătoresc din loc în loc, sperând ca într-o bună zi să-și cumpere o bucată de pământ unde să construiască o fermă și să trăiască liberi, din roadele muncii lor. George este inteligent și perspicace, liderul declarat al "perechii". Lennie, redus mintal dar înzestrat cu o mare forță fizică, iubește cu pasiune de copil animalele. În așteptarea unor iepuri pe care să-i crească și să-i îngrijească, prinde șoareci pe care îi ține în buzunar. Cel mai fericit moment al vieții lui este acela în care primește un cățeluș. Se ocupă cu conștiinciozitate și dragoste de el dar, neputându-și doza forța sfârșește (la fel ca și cu șoarecii) prin a-l omorî.

Crescând în același oraș, ei și-au legat soarta: sunt prieteni și călătoresc împreună, lucru neobișnuit în lumea muncitorilor cu ziua. Când se angajează la ferma din apropierea orașului Soledad cred că următoarea mutare va fi în propria lor casă. Pentru a-l ține cuminte pe Lennie, George îi povestește, de câte ori are prilejul, cât de frumoasă va fi noua lor viață.

Accidental, ei sunt auziți de bătrânul Candy și de Crooks, “negrul” fermei. Aceștia vor să se alăture și ei “visului” colegilor de muncă. Candy își dă seama că în momentul în care nu va mai fi bun de nimic, stăpânii îl vor arunca pe drumuri (nici măcar nu va primi un glonț în cap, așa cum s-a întâmplat cu câinele lui bătrân și bolnav) iar Crooks vrea să reediteze perioada copilăriei, petrecută într-o fermă, și să nu mai fie singur (așa cum se întâmplă aici din cauza culorii pielii).

Planurile lor se năruie în ziua în care Lennie, întâlnindu-se cu soția stăpânului, o omoară din greșeală. El fuge din fermă și se duce să-l aștepte pe George în locul special stabilit de acesta pentru urgențe. Având dovada că Lennie este un pericol pentru ceilalți și știind că stăpânul fermei își va răzbuna soția mult mai crunt, dacă i se va da ocazia, George alege să-și împuște camaradul. De-acum încolo va rămâne singur, fără prieteni și viitor; ideea unei ferme a fost doar o utopie iar viața lui va curge între o slujbă sezonieră și alta, cheltuindu-și banii pe femei și băutură.

“Geaba citești cărți. Omu’ are nevoie de alții lângă el”

“Omu’ se ticăloșește dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da’ să fie cineva lângă tine. Îți spui io, strigă, îți spui io, omu’ când e prea singur se îmbolnăvește.”



29 septembrie 2009

În ziua în care am vizitat Laguna Albastră, mașina avea suficientă benzină în rezervor (cu toate că consuma din rezerve) și nu ne-am oprit între localități cu pana prostului. Duminica, benzinăriile din Malta sunt în regim de self-service: bagi banii într-un automat, tastezi numărul pompei și te servești. Ca să ne dăm seama de toate lucrurile ăstea, noi am avut nevoie de asistența unui domn plin de intenții bune (am uitat să spun că ni se blocase și capacul de la rezervor) și a unei doamne care, odată ce capacul nărăvaș a fost îndepărtat, ne-a arătat pas cu pas ce avem de făcut.

Între Marsaxlokk și capătul nordic al Maltei străbați insula de-a lungul, de la orașele mai aride din sud până la valea înverzită a Rabat-ului/Medinei, ca să ajungi iarăși într-o zonă mai aridă dar foarte populară, mai ales printre turiștii care caută plaje faine cu cluburi aproape. Feribotul între Cirkewwa (în fapt o suburbie a stațiunii Mellieha) și Laguna Albastră pleacă din jumătate în jumătate de oră (10 Euro dus - întors).

La dus se merge repede pentru că toată lumea se grăbește să înoate. Laguna este de fapt un iaz între insula Comino și niște stânci, un iaz cu nisip alb pe fund, motiv pentru care marea pare de-un verde ireal. Apa depășește rareori 1.70 m și e destul de liniștită, așa că atât turiștii cât și localnicii se înghesuie să facă baie aici. Din păcate, plajă nu prea există. Într-o zi frumoasă de vară, vezi șiruri de oameni sorindu-se pe prosoape, agățați de malul abrupt, până spre vârful pietros al insulei. Bogătașii vin direct cu yacht-ul și se bucură, fără prea mult efort, de tot confortul.

Am încercat și eu să înot, fără prea mult succes.Când apa depășea un 1.50 m, creierul mi se bloca și nu mai eram în stare de nimic. Am avut, în schimb, momente frumoase. Unul dintre ele s-a întâmplat când îl așteptam pe V., la marginea unei grote. Pluteam pe apă, ținută de buretele ușor pe care mi l-am cumpărat anume pentru asta și pe lângă piciorul meu drept se fugăreau doi peștișori cenușii. Aș fi rămas acolo pentru o bună bucată de vreme.

La întoarcere, feribotul a mers mai încet și ne-a făcut un fel de tur al peșterilor și al mini-porturilor în care opreau ambarcațiunile.

Odată ajunși pe uscat, am vizitat Turnul Roșu, o structură medievală din secolul XVII, care domină strâmtoarea dintre insule. Pe vremuri, era folosit pentru a avertiza locuitorii în privința invaziilor. Acum, e un punct de belvedere în care bărbații și femeile puternice se pot distra încercând o armură de cavaler.

În drum spre casă ne-am mai oprit puțin în Mosta, în fața impresionantei lor biserici, al cărei dom a fost străpuns în timpul celui de-al doilea război mondial de o bombă care, din fericire pentru participanții la slujbă, nu a explodat. Am trecut apoi pe frumoasele străzi, pline cu flori și verdeață, ale celor trei sate, prin Rabat și, spre seară, ne-am oprit pe Dingli Cliffs, cel mai înalt punct din Malta.

Pe ultima parte a drumului, GPS-ul ne-a băgat pe niște drumuri de țară întunecate și atât de înguste încât ne temeam că nu vom putea merge mai departe. Ne-am bucurat că aveam suficientă benzină pentru că în jur nu se vedea nici țipenie de om, doar ziduri (unele mai noi făcute din pietre dreptunghiulare cu aspect industrial, altele vechi - din pietre obișnuite puse unele peste altele), silozuri și locuințe (poate) întărite ca niște cazemate sau cetăți în miniatură. Mă întreb dacă mai trăiește cineva pe străzile acelea sau toată lumea s-a mutat la oraș, în blocurile noi pe care le-am văzut peste tot.

Aici se încheie relatarea peripețiilor noastre în Malta. Dacă v-au plăcut și vreți să ajungeți acolo, WizzAir-ul oferă zboruri directe, în timpul verii. Pentru o excursie de câteva zile, fără bagaj de cală, prețurile pot fi avantajoase. 


















Mi s-a părut o carte mai greu de citit ca altele. Mai greu de înţeles. Din introducere aflu că este vorba de 3 “false” micro romane poliţiste. Abia la sfârşit îmi dau seama că între cel puţin două, dintre cele trei poveşti, există o legătură.


În “Oraşul de sticlă” un telefon primit târziu în noapte îl face pe un scriitor de romane poliţiste să intre în pielea unui detectiv particular. Un băiat crescut într-o cameră întunecoasă de un tată obsedat de găsirea limbajului lui Dumnezeu (limbajul folosit de oameni înainte de dărâmarea Turnului Babel) este ameninţat de ieşirea acestuia din azil. Quinn, personajul principal, ajuns în rolul detectivului din cauza unui număr de telefon greşit, se angajează să-l protejeze. Timp de zile întregi îşi petrece timpul urmărind tatăl prin New York. Bătrânul este angajat într-o nouă misiune: aceea de a uşura comunicarea, dând tuturor lucrurilor “numele lor adevărat“ (spre exemplu, el consideră că o umbrelă ruptă nu mai este o umbrelă – ar trebui să fie numită altfel). În ciuda aşteptărilor, povestea este despre autocontemplare şi lipsa acţiunii. Preocupat să rezolve problemele altora, Quinn ajunge măcinat de propriile lui obsesii. Pentru a-şi proteja cât mai bine “clientul”, trăieşte ca un om al străzii în faţa casei acestuia şi doarme 15 minute la o oră. Eforturile lui sunt inutile – după un timp află că bătrânul s-a sinucis înainte de începerea “supravegherii” iar fiul lui a dispărut fără urmă. Dărâmat fizic şi psihic din cauza privaţiunilor pe care şi le autoimpusese, Quinn decide să se întoarcă acasă. Ajuns acolo, constată că apartamentul a fost închiriat unei alte persoane iar lucrurile lui au dispărut. Pierzându-şi trecutul nu va mai avea viitor. Încet, încet, se topeşte în neant. În urma lui rămâne doar un caiet roşu cu însemnările ultimei aventuri.

“De fiecare dată când pleca la plimbare, se simtea de parcă s-ar fi lăsat pe sine in urmă şi atunci, abandonându-se mişcării străzilor, reducându-se la un ochi care vede, reuşea să fugă de obligaţia de a gândi, iar aceasta îi aducea, mai mult ca orice altceva, o anumită pace, un gol interior sănătos. Lumea era în afara lui, în jurul lui, în faţa lui, iar viteza cu care se schimba nu îi dădea timp să-şi fixeze atenţia asupra vreunui lucru pentru mai multă vreme. Mişcarea era esenţa lucrurilor, impulsul prin care punea un picior în faţa celuilalt, permiţându-şi să se lase purtat de mersul propriului corp.”


Fantome” este o poveste în care personajele au nume de culori. Blue este, de data aceasta, detectiv de profesie. Brown l-a învăţat meserie iar White îl angajează să-l urmărească pe Black. Pentru a-şi face treaba, White îi închiriază un apartament vizavi de al lui Black şi îi pune la dispoziţie o sumă de bani săptămânală. “Cazul” durează ani la rând. Din cauza izolării, Blue işi pierde logodnica. Zilele lui devin lungi şi monotone aşa că simte nevoia să se apropie de singura fiinţă umană aflată în preajmă: cel pe care trebuie să-l urmărească. În final ajunge să constate că White şi Blue sunt una şi aceeaşi persoană. 

Camera încuiată” este amplasată strategic la sfârşitul trilogiei. Recunosc, mie povestea asta mi-a plăcut cel mai mult. Poate ritmul alert se potrivea mai bine cu setea de senzaţional a unui om condamnat să parcurgă monotonul drum “Pipera şi-napoi” de 10 ori pe săptămână. Anyways, aici avem parte de mai multă acţiune. Eroul nostru, (da, ştiu, încă unul) un critic literar de oarecare succes, află că prietenul cel mai bun a dispărut lăsând în urma lui o operă literară nepublicată, o soţie tânără şi un copil de câteva luni. Mai mult, acesta a lăsat vorbă soţiei să-l roage să-i sorteze scrierile şi, dacă le consideră valoroase din punct de vedere literar, să se ocupe de publicarea lor. Îndrăgostindu-se de Sophie (soţia) şi constatând reala valoare a operelor lui Fanshawe, amicul se ocupă de publicare. Povestea pare a fi cu happy – end în ciuda faptului că asocierea cu Fanshawe trezeşte complexe de inferioritate în sufletul personajului. Dragostea îi este împărtăşită iar popularitatea cărţilor le asigură un trai nesperat de bun. Toate acestea iau sfârşit când amicul primeşte o scrisoare de la Fanshawe; acesta nu murise – dorise pur şi simplu să-şi schimbe viaţa. Eroul începe să fie măcinat de ideea că apariţia celui plecat (deşi acesta promisese că nu se va mai întoarce) îi va distruge fericirea şi consideră că singura soluţie potrivită ar fi să-l ucidă. Dar cel plecat fusese un om enigmatic. Nu-i va fi uşor să-i dea de urmă. Deghizându-şi ancheta în munca necesară scrierii unei biografii, personajul principal “pleacă” pe urmele lui Farnshawe. Se dovedeşte că această călătorie este mai degrabă o incursiune în întunericul minţii şi personalităţii sale. El nu îşi urmăreşte prietenul ci propriile obsesii. Acestea aproape că îl vor costa viaţa deși, în cele din urmă, reuşeşte să se smulgă din capcana întinsă de propria minte şi să “repare” stricăciunile. Reușește să se reîntâlnească cu Farnshawe, de la care află mai multe detalii despre dispariţie. În final, personajul se confesează: el este şi autorul celorlalte povestiri.

Ca un bonus la poveste aş adăuga că mie mi-a plăcut cum scrie nenea asta aşa că m-am bucurat să aflu că “Trilogia New York-ului” nu e singura lui carte apărută în România. Ba mai mult, dacă scotoceşti bine rafturile din librăriile cu cărți în engleză, ai putea avea şansa să dai şi peste nişte exemplare originale.

Astăzi e ultima zi a Carnavalului de la Veneția, eveniment pe care l-am ratat și în 2015 din simplul motiv că... am uitat că se desfășoară în perioada asta. Mi-ar plăcea să ajung să casc și eu gura la ceea ce se întâmplă în timpul carnavalului, vorba multora, repede-repede, până când orașul nu se scufundă de tot

Din scurta mea vizită în Veneția, de acum doi ani, am rămas cu niște imagini de neșters. Prima, e legată de sosire. Eram în tren, veneam din Milano, și înainte de a intra în oraș am trecut, efectiv, prin mijlocul lagunei. Numai pentru priveliștea asta merită să te duci până în Veneția: apă de colo până colo, trenul care părea suspendat în mijlocul Adriaticii, primele bărci, apoi priveliștea clădirilor înfipte în țărm.

Am avut emoții mari și după debarcare. Rezervaserăm un apartament și nu o cameră la hotel (eram 4 persoane) și ne temeam că intermediarul (sau proprietarul) ne va părăsi în favoarea altor clienți. După câteva telefoane și o alergătură cu vaporul și cu piciorul pe străduțele înguste, cu multe scări (evident, cu valizele după noi), ne-am întâlnit cu tipul. Apartamentul era surprinzător de drăguț și confortabil deși la grădina cea atât de lăudată pe booking, nu aveam acces decât cu privirea. Un lucru ne-a surprins destul de tare: am fost sfătuite să nu lăsăm gunoiul peste noapte în casă, ci să-l scoatem în fața ușii. Mai târziu când, ieșind afară, am văzut un șobolan de mărimea unei pisici pe o scară din apropiere, am înțeles de ce. Nu a fost singurul din neamul lui de care ne-am ciocnit, din fericire, nu foarte de aproape. 

Restul timpului petrecut în Veneția, adică două zile din care într-una am stat mai mult în Murano, au însemnat plimbări pe străduțele înguste care, deseori, se termină cu un canal, căscat gura la clădiri vechi și frumoase, mâncate de apă de la rădăcină, vizite în piața San Marco și expediții de cumpărături pe tradiționalul pod Rialto, plus un tur fulger prin palatul ducal unde, mi-e rușine să recunosc, eram mai atentă la ceas decât la ceea ce era de văzut în jur (aveam avion în câteva ore). Nu, nu m-am plimbat cu gondola și, da, ar trebui să mă mai întorc odată.


















Ca orice snob (sau hipster, după cum zice Guran) care se respectă, am ajuns și eu să văd noul Cărturești, cel aflat pe Lipscani, la numărul 55. Clădirea este superbă (la cât mai multe cumpărate, renovate și date în folosința publicului!), un loc larg, luminos, unde merită să te oprești pentru a-ți cumpăra o carte și a bea o cafea. Nu-s mare fană Cărturești, cred că Humanitas-ul și Bastilia sunt mai bine aprovizionate și aranjate (strict din punctul de vedere al cărților și al asocierilor dintre ele), dar mi se pare foarte fain că în Centrul Vechi va exista o librărie unde oamenii se vor opri pentru un cico și, de ce nu (fiindcă am auzit-o de la atâția azi, în magazin), vor cumpăra și ceva, în speță o carte, că vorba aia nu se cade să te întorci de la librărie cu mâna goală. Zicala asta e valabilă mai ales când librăria are 1000 de metri pătrați și vreo șase niveluri, unde poți citi sau alege dvd-ul potrivit în tihnă. Mi-a plăcut foarte mult spațiul dintre etajul doi și cafenea, un soi de balconaș făcut special pentru cei care vor să zăbovească la o bârfă sau să răsfoiască o carte, înainte de a decide să o cumpere.