Există un loc în Paris unde ţin neapărat să ajung ori de câte ori am ocazia să petrec câteva zile în oraş. Să o numesc stradă ar fi prea mult, mai ales că nici locuitorii ei nu au simţit nevoia să îi zică altcumva decât "voie privee". Este mai degrabă o alee pe care o găseşti mergând de-a lungul Rue Emile-Deutch-de-la-Meurthe (ce nume!), una din străzile care mărgineşte parcul Montsouris. A descoperit-o soră-mea, întâmplător, şi, într-o zi, m-a dus şi pe mine acolo. 

Era seară, lumea sosise deja acasă, prin ferestrele luminate puteam vedea livingurile spaţioase ale caselor iar uşile deschise ale bucătăriilor ne permiteau să auzim zgomotul conversaţiilor amestecate cu ultimele pregătiri pentru cină. Am stat ceva pe gânduri până când ne-am dat seama ce limbă vorbea femeia supărată care locuia într-o casă frumoasă, pe dreapta. Era portugheză. Apoi, m-am uitat cu atenţie în jur şi... m-am îndrăgostit. 

Fiecare locuinţă e diferită, fiecare petec de pământ e bine folosit şi aranjat cu drag. Nu vă închipuiţi că vorbesc de curţi largi şi mult spaţiu. Nu există aşa ceva în Paris iar aceste case au fost construite prin anii 1920-1930, ca locuinţe sociale. Între timp cartierul a devenit mai apreciat şi aici nu par a sta oameni cu venituri modeste. Multe clădiri au fost renovate sau reconstruite într-un stil discret care sugerează bun gust dar şi naturaleţe. Singura casă care păstrează ceva din imaginea Parisului de altă dată seamănă cu o cabană elveţiană, cu flori la ferestre şi pisică torcând pe pragul uşii. De câte ori trec pe-acolo mă gândesc că mi-ar plăcea să o explorez, să văd cu ochii mei cum arată camerele şi să las să intre soarele înăuntru deschizând obloanele de lemn. Ca atâtea alte dorinţe şi asta va rămâne neîmplinită, aşa că mă mulţumesc să îmi bucur ochii (şi aparatul de fotografiat) cu frumuseţea de afară.













- Ia vino-ncoace… Fac io sesizare la poliţie…
   O bătrână grasă şi bondoacă merge grăbită prin parcarea blocului, urmată de o fată pe la vreo douăzeci de ani care se chinuie să ţină pasul cu ea.
- Ce-aţi spus? întreabă fata.
- Să nu mai vii altă data să-mi baţi mie cu pumnii-n uşe! strigă bătrâna, grăbind mai tare pasul.
- Dar nu v-am…
- Nu? Nu? Eu sunt propretar!
- Aveţi idee… ?
- Nu, nu… Nu ţi-e ruşine? N-ai bunul simţ absolut deloc? Să vii să-mi baţi mie cu pumnii-n uşe?
- Dar nu v-am bătut cu pumnii-n uşă… încearcă să se apere fata.
- Da’ ce-ai făcut? Te-ai izbit tu la mine-n uşe?
   Bătrâna se opreşte. Vorbeşte răstit, dând agitată din mâini. O altă vecină vine şi ea să vadă ce se întâmplă.
- Dumneavoastră sunteţi nerezonabilă, zice fata. Am sesizat o situaţie…
- Ce… ce… ce-ai sesizat? C-ai făcut? C-ai făcut… c-ai stricat toată tubulatura?
- Care tubulatură? N-am stricat nimic…
- Auzi, facem noi tubulatură nouă. Ea şi-a făcut balconul şi… pe, pe balcon, toată mizeria a aruncat-o pe topoganele ălea…
- Nu vă supăraţi, şi eu plătesc topoganele de la ghenă…
- Le-am plătit noi, nu tu…
- După ce-am terminat, am chemat pe cineva să facă curăţenie… explică fata cu voce tremurândă.
    A treia femeie stă tăcută un pic mai încolo, uitându-se când la una, când la alta. Bătrâna îşi pune mâna stângă în şold iar cu degetul arătător al celei drepte o ţinteşte pe vinovată.
- După ce ai aruncat tot, toată mizeria aia…
- Nu...
- Ai aruncat tot! strigă femeia, proptindu-şi degetul în pieptul fetei. De când ai venit aici, numa’ probleme ne faci! Se întoarce iarăşi către vecină. Pune muzica tare, nu lasă vecinii să doarmă, nu nimic, vine şi bate cu pumnii-n uşă… Păi te duc la poliţie, să ştii…
- V-am bătut eu cu pumnii-n uşă? Nu doamnă, asta… ăăă… alta e problema. S-a spart o baterie la baie şi am nevoie să închideţi apa!
   Vocea fetei tremură şi mai tare. Vorbeşte pe un ton strident, s-a înroşit la faţă şi strânge telefonul mobil în mâna stângă.
- N-avem apă la baie? întreabă vecina.
- Păi nu, dumneavoastră sunteţi pe altă scară, nu e problema dumneavoastră… îi explică fata.
- Da, stau la scara patru. N-avem apă la duş?
- Nu ştiu… Problema e la scara şase şi doamna şefă de scară tre să închidă…
- Nişte putori şi nişte obraznice sunt… intervine bătrâna.
- Să închidă apa pe coloană! strigă fata.
- A! Deci la noi e bine…
   Vecina oftează uşurată şi îşi aranjează sacoşa pe braţ.
- N-a, n-a, n-am cum… se bâlbâie şefa de scară.
- Dar trebuie… E responsabilitatea dumneavoastră! zice fata.
- Ia stai că-ţi fac io mâine apometrele. O dau la poliţie pentru violarea liniştii... Amândouă…
- Da, chiar vă rog… Nu înţeleg cu ce-am greşit că s-a spart ţeava…
- Păi tu ai spart-o… o acuză bătrâna. Şi vii pe urmă la mine, noaptea, femeie bătrână şi dai în uşe… Da, las… vedeţi voi!
   Se întoarce către vecină dând din cap a neputinţă:
- Da, a mai venit poliţia, am mai adus odată poliţia la ele aici…
- Nu, eu am adus poliţia pentru că vecinul de sus voia să spargă uşa cu capu’… strigă fata.
- Ia, ia vezi… bătrâna se repede spre ea cu palma ridicată.
   Fata se trage cu un pas înapoi. Închide ochii pentru o clipă, respiră adânc şi se răsteşte:
- Şi doamnă, dumneavoastră aţi ţinut cu el!
- Eu ţin cu el pentru că voi sunteţi obraznice! Şi tu, tu dacă eşti aşa dăşteaptă… repară-ţi ţeava singură, hohoteşte şefa de scară.
- O repar, numa’ să opriţi apa pe coloană…
- Io, io n-am cheia de la subsol… ezită un pic, încruntându-se.
- Ba o aveţi! Aşa mi-au zis la administraţie…
- N-am lanternă!
- Vă dau….
- Unde vrei să mă bag io noaptea la robineţi? Asta-ţi trebe, dacă eşti obraznică! Eu sunt propretar şi, şi… nu îmi zici tu mie, femeie bătrână, ce să fac… Auzi? Nesimţito!
   Femeia ţipă atât de tare încât pe balcoanele de la primele etaje încep să apară şi alţi vecini. Când îi vede, o ia din loc, mormăind în barbă:
- De când s-a mutat acolo, numa’ probleme avem. Stau de treişcinci de ani în blocul acesta şi nu, nu am deranjat niciodată pe nimeni, am vorbit civilizat cu oamenii… Da’ ele, ele sunt de-o… deci, deci se cred marile dăştepte…
I.

   O blondă minionă iese din magazinul cu produse la minut şi se opreşte lângă bărbatul cu ten măsliniu care fumează în faţa clădirii de birouri.
- Vorbeşti română?
   Bărbatul dă afirmativ din cap.
- Ah, ce bine! Nu mai ştiam! Dă-mi şi mie bricheta, că am uitat-o acasă. Am multe pe cap. În doi ani mi-au murit ambii părinţi...
- Oh!
- Organizez pomeni, mă judec cu o mătuşă pentru o casă... Da, am o viaţă dă film io. Uf! Mi s-a rupt şi o unghie!
   Fata se opreşte din vorbit cât să-şi rupă cu dinţii ciotul de unghie rămas şi continuă discuţia:
- Da’ tu ce mai faci? Mai eşti cu fata aia? Parcă nu era din Bucureşti, nu? Te-ai însurat?
- E din Timişoara. Nu mai suntem împreună... îi răspunde el şoptit.
- A! Păi e mai bine aşa ... Staţi fiecare la el în oraş. Da’ tu de unde ziceai că eşti?


II.

  Cati iese grăbită din magazinul cu produse la minut şi se îndreaptă spre intrarea clădirii de birouri în care lucrează. Îşi trece mâna prin părul scurt, vopsit blond, şi văzând un cunoscut la ţigară hotărăşte să fumeze şi ea una înainte să urce.
- Vorbeşti română? Îl întreabă ea pe un ton hotărât.
   Ahmed dă afirmativ din cap în timp ce se chinuie să-şi aducă aminte de unde o cunoaşte.
- Ah, ce bine!Dă-mi şi mie bricheta, că am uitat-o acasă. Am multe pe cap. În doi ani mi-au murit ambii părinţi...
   Cati continuă discuţia în ritmul rapid în care îşi trăieşte întreaga viaţă. Lui Ahmed îi e greu să înţeleagă toate cuvintele. Trăieşte în România doar de doi ani.
- Organizez pomeni, mă judec cu o mătuşă pentru o casă... Da, am o viaţă dă film io. Uf! Mi s-a rupt şi o unghie! continuă ea oprindu-se din vorbit cât să-şi rupă cu dinţii ciotul de unghie rămas.
- Da tu ce mai faci? Mai eşti cu fata aia? Parcă nu era din Bucureşti, nu? Te-ai însurat?
   Ahmed o priveşte iritat. Nu înţelege de unde ştie atâtea despre el. Îşi aduce aminte ce mult îl enervează câteodată româncele, băgăcioase şi cu gura mare, foarte diferite de femeile de acasă.
- E din Timişoara. Nu mai suntem împreună... îi răspunde el şoptit.
   Cati îşi dă seama că a făcut o gafă. Nu e prima oară când i se întâmplă să deschidă gura fără să se gândească. Încearcă să repare greşeala încurajându-l. E mai bine aşa, fiecare stă la el acasă şi nu se stresează din cauza distanţei. Apoi îşi aduce aminte că el nu e din România şi îl întreabă de unde vine.


III. Perspectiva lui

   Îmi place ziua asta. Soare, cald. Aproape ca acasă. Nu, mai bine ca acasă. Mă bucur că s-a terminat iarna. Nu-mi place deloc frigul şi mocirla de aici. În Egipt nu e niciodată aşa. Acum voi putea ieşi şi eu mai des aici, la ţigară. Singur cu gândurile mele... E un răsfăţ de care nu prea am parte la birou. De când au aflat că înţeleg româneşte, colegii vorbesc cu mine ca cu unul de-ai lor,adică repede, încălicat şi incorect iar eu trebuie să mă străduiesc să îi înţeleg. Poftim? Da, vorbesc româneşte. Am şi brichetă, normal că cu ea mi-am aprins ţigara. De unde o ştiu pe blonda asta? Ah, e tipa aia care vorbeşte mult... S-a dus liniştea mea. Femeia îmi turuie o poveste. Aud ceva de părinţi şi o mătuşă. Nu am înţeles totul dar cred că e de rău. Dau compătimitor din cap. Am descoperit că, uneori, urmărind expresia feţei omului, îi pot oferi un răspuns vag care să mă scutească de ruşinea de a recunoaşte că nu am înţeles. Dar de unde ştie de iubita mea? Ce se bagă şi asta? Mă enervează româncele! Nu-i vorbă, toate sunt drăguţe mai ales ăstea ca ea, blonde şi mici, nişte păpuşi, aşa era şi Laura, dar au aşa o gură... Şi se bagă tot timpul în treburile bărbaţilor. Nu seamănă deloc cu femeile de-acasă. Îmi zice că e mai bine că ne-am despărţit. Auzi tu, ştie ea ce e bine pentru mine. Hmmm, ce m-a întrebat? Ah, da... de unde vin.


IV. Perspectiva ei

   Off! Magazinul ăsta ar trebui să se numească „10 minutes” în loc de „1 minute”. Ce porcărie! Să stau atâta la coadă pentru un pachet de ţigări... Aici coadă, la coafor coadă! Măcar bine că blondu’ ăsta mi-a ieşit exact cum îmi doream. Ce-aş mai fuma o ţigară! Păcat că mi-am uitat bricheta acasă, va trebui să aştept până ajung sus, la birou. Hei, dar îl ştiu pe tipul ăla care fumează lângă intrare... E unul din străinezii de pe etaj cu noi.

   Mă apropii de el şi îl întreb dacă vorbeşte română. Am noroc, nu va trebui să mă maimuţăresc în engleză. Chiar n-aveam chef de asta. Îi spun că mi-am uitat bricheta acasă şi fără să-mi dau seama, vărs şi sacul cu belele. Mă priveşte compătimitor când află că mi-au murit ambii părinţi în ultimii doi ani. De ce trebuie să povestesc mereu oamenilor asta? Nu-mi place privirea plină de milă pe care mi-o aruncă da’ nu mă pot abţine. Nici în legătură cu mami şi tati, nici când e vorba de procesul cu hoaşca aia de mătuşă-mea. Uf! Futu-i! Mi s-a rupt o unghie... Cum de mi se întâmplă toate doar mie? Şi chiar îmi plăcea culoarea ojei ăsteia... Hai să nu îi mai fac capu’ mare lui... cu dramele mele! Oare cum l-o chema? Să mor io dacă mai ştiu! Ah, ăsta nu e ăla care avea o gagică în alt oraş? Ia să-l întreb.

   Pff! Am cam dat-o în bară cu asta. Se vede că nu i-a picat bine. S-a întunecat tot când mi-a vorbit de ea. Nu-i de mirare – nu mai sunt împreună. A, tipa e din Timişoara. Vezi, ştiam eu ceva... Da tot nu-mi aduc aminte cum îl cheamă pe el. Ca să repar gafa cumva îi spun că e mai bine aşa. Să mor io de-i înţeleg pe arabii ăştia. Am doi colegi de departament veniţi din Siria după câte-o fată. Băieţi tineri, unu’ are 28 de ani. E căsătorit de la 25. Eu nu cred că aş putea face asta. Să tai lumea-n două pentru un om... Şi dacă nu merge? Ce te faci?