Există un loc în Paris unde ţin neapărat să ajung ori de câte ori am ocazia să petrec câteva zile în oraş. Să o numesc stradă ar fi prea mult, mai ales că nici locuitorii ei nu au simţit nevoia să îi zică altcumva decât "voie privee". Este mai degrabă o alee pe care o găseşti mergând de-a lungul Rue Emile-Deutch-de-la-Meurthe (ce nume!), una din străzile care mărgineşte parcul Montsouris. A descoperit-o soră-mea, întâmplător, şi, într-o zi, m-a dus şi pe mine acolo.
Era seară, lumea sosise deja acasă, prin ferestrele luminate puteam vedea livingurile spaţioase ale caselor iar uşile deschise ale bucătăriilor ne permiteau să auzim zgomotul conversaţiilor amestecate cu ultimele pregătiri pentru cină. Am stat ceva pe gânduri până când ne-am dat seama ce limbă vorbea femeia supărată care locuia într-o casă frumoasă, pe dreapta. Era portugheză. Apoi, m-am uitat cu atenţie în jur şi... m-am îndrăgostit.
Fiecare locuinţă e diferită, fiecare petec de pământ e bine folosit şi aranjat cu drag. Nu vă închipuiţi că vorbesc de curţi largi şi mult spaţiu. Nu există aşa ceva în Paris iar aceste case au fost construite prin anii 1920-1930, ca locuinţe sociale. Între timp cartierul a devenit mai apreciat şi aici nu par a sta oameni cu venituri modeste. Multe clădiri au fost renovate sau reconstruite într-un stil discret care sugerează bun gust dar şi naturaleţe. Singura casă care păstrează ceva din imaginea Parisului de altă dată seamănă cu o cabană elveţiană, cu flori la ferestre şi pisică torcând pe pragul uşii. De câte ori trec pe-acolo mă gândesc că mi-ar plăcea să o explorez, să văd cu ochii mei cum arată camerele şi să las să intre soarele înăuntru deschizând obloanele de lemn. Ca atâtea alte dorinţe şi asta va rămâne neîmplinită, aşa că mă mulţumesc să îmi bucur ochii (şi aparatul de fotografiat) cu frumuseţea de afară.
Fiecare locuinţă e diferită, fiecare petec de pământ e bine folosit şi aranjat cu drag. Nu vă închipuiţi că vorbesc de curţi largi şi mult spaţiu. Nu există aşa ceva în Paris iar aceste case au fost construite prin anii 1920-1930, ca locuinţe sociale. Între timp cartierul a devenit mai apreciat şi aici nu par a sta oameni cu venituri modeste. Multe clădiri au fost renovate sau reconstruite într-un stil discret care sugerează bun gust dar şi naturaleţe. Singura casă care păstrează ceva din imaginea Parisului de altă dată seamănă cu o cabană elveţiană, cu flori la ferestre şi pisică torcând pe pragul uşii. De câte ori trec pe-acolo mă gândesc că mi-ar plăcea să o explorez, să văd cu ochii mei cum arată camerele şi să las să intre soarele înăuntru deschizând obloanele de lemn. Ca atâtea alte dorinţe şi asta va rămâne neîmplinită, aşa că mă mulţumesc să îmi bucur ochii (şi aparatul de fotografiat) cu frumuseţea de afară.