Mai întâi câteva sfaturi pentru orientare. În Paris este relativ uşor să ajungi unde vrei. Epoca organizată în care trăim şi internetul te ajută să te “descurci” onorabil în oraş chiar dacă nu te-ai născut vreun cercetaş. Pe harta mijloacelor de transport, Parisul este împărţit în 6 cercuri concentrice, zonele. Zona 1 reprezintă oraşul propriu zis. Celelalte, deşi fac parte din aria metropolitană, sunt localităţi de sine stătătoare. 

Ca turişti trebuie să ştim că zonele diferite implică preţuri diferite pentru biletele de metrou şi RER (RER-ul este un soi de metrou rapid cu staţii mai lungi) şi că majoritatea locurilor “faimoase” din Paris: Notre-Dame, turnul Eiffel, Luvrul, cartierele Latin şi Saint Germain, Montmartre şi Sacre Coeur sunt în zona 1. De la ghişeele de informaţii se pot lua hărţi ale mijloacelor de transport underground, foarte folositoare având în vedere că e uşor să te încurci între cele aproape 20 de magistrale. Hotelurile pun şi ele la dispoziţia călătorului hărţi detaliate ale străzilor iar dacă ştii de cu dimineaţă pe unde ai vrea să te plimbi şi ai un calculator/ telefon cu internet site-ul:www.vianavigo.com te ajută să afli cum să ajungi în locul dorit în cel mai scurt timp (în oraş sau în împrejurimi) . 

În apropierea Parisului există destule alte locuri care merită vizitate. Primul care îmi vine în minte este Disneyland–ul, un parc de distracţii potrivit atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Apoi, mai sunt 7 castele destul de interesante, din ce am citit şi văzut. Până acum am ajuns la Versailles (nu se putea altfel) şi Fontainebleau. Pe primul l-am vizitat in aprilie iar pe al doilea în octombrie aşa că nu am prins grădinile în toată splendoarea lor. Am rămas totuşi cu impresii puternice şi câteva fotografii frumoase. 

Aflat într-un orăşel la vreo 60 de kilometri de Paris, Fontainebleau a fost ridicat şi amenajat de regii de dinaintea lui Louis al XIV-lea, Regele Soare.  Parcul– imens şi oarecum sălbatic acum –impresionează mai ales prin lacurile artificiale create pentru ca nobilii şi regele să poată urmări simulări de bătălii navale.  În vremea lui Napoleon, castelul începe să capete o importanţă sporită, deoarece acesta dorea să îl transforme în înlocuitorul Versailles-ului care amintea prea mult de vechea monarhie. 

Apartamentele regale sunt fastuoase dar neglijent aranjate. Am avut senzaţia unei case de vacanţă în care proprietarii adună, fără discernământ, lucrurile care nu le mai trebuie. În aceeaşi sală coexistă, nu neapărat armonios, mobilă şi decoraţiuni din perioade istorice diferite aduse împreună, probabil, de bugetul disponibil într-o anumită perioadă. În contrast cu aceste sali camerele lui Napoleon impresionează prin simplitate şi unitatea stilului.

Nu am fost dezamăgită, însă, de parc. După cum spuneam mai devreme, am nimerit aici în octombrie, o zi ploioasă în care ceaţa s-a lăsat repede, la venirea serii. Împrejurimile au căpătat un aer misterios, obiectele cele mai comune au prins contururi fantastice, neobişnuite. Am profitat de seară şi de lipsa altor turişti pentru o plimbare îndelungată, dar relaxantă. Când am ieşit din parc, am nimerit pe o străduţă periferică cu case drăguţe. Se aprinseseră deja luminile, oamenii erau adunaţi în jurul mesei sau la televizor. Neştiute de nimeni, am spionat felul în care trăiau. Am avut astfel senzaţia că înţelegem mai bine locul...

  

Vizitând Versailles-ul mi-am dat seama că există motive întemeiate pentru care este cel mai faimos palat al Frantei. 

În primul rând, intrarea. Clădirile in forma de U se deschid într-o piaţă largă, grandioasă. Pe măsură ce te apropii eşti copleşit de măreţia construcţiei. Un punct în minus: dacă prinzi o zi cu soare s-ar putea ca aurul cu care sunt poleite turlele și porțile să-ți cam ia ochii. 

Interiorul, somptuos și, de data aceasta, unitar decorat, pare un pic prea încărcat pentru gusturile moderne. Mi-a rămas în minte nu Galeria Oglinzilor ci o sală străjuită pe o parte de statui de marmură în mărime naturală reprezentând diferite personalități din istoria Franței. Reproducerile sunt atât de exacte încât până și vasele de sânge de pe mână sau complicatele dantele cu care se împodobeau oamenii în secolele XVII-XVIII au fost sculptate cu fidelitate.

 O altă cameră delicată dar extrem de rafinată este budoarul Mariei-Antoaneta. Povestea reginei copilăroase și iubitoare de distracții extravagante care a probat pe gâtul ei eficiența ghilotinei constituie una din principalele atracții ale Versailles-ului.

Complexul cuprinde, pe lângă palatul central încă 2 clădiri mai mici: Marele Trianon și Micul Trianon. Terasa Marelui Trianon cu coloanele ei porfirii este superbă privită dinspre parc. Micul Trianon, cuibul Mariei Antoaneta, pare, prin comparație cu celelalte construcții, o căbănuță unde măreția cedează locul intimității. De altfel, regina aprecia clădirile calde, prietenoase. În apropierea Micului Trianon, supraviețuiește încă ferma de jucărie ridicată pentru plăcerea ei cu 6 ani înainte de Revoluția franceză.

Notă: 

Fotografiile reprezintă:

 - Fontainebleau: palatul, biroul lui Napoleon unde acesta avea instalat şi un pat pentru eficienţă, parcul;

- Versailles: intrarea monumentală, galeria oglinzilor, o clădire din ansamblul fermei.

 

 Metrou, staţia de la Unirii, ora 9-10 seara. Trenul opreşte şi puţinii călători intră fără grabă. Sunt destule locuri pentru toată lumea. Ȋnaintea mea o bunicuţă cu nepotul, o mogâldeaţă pe la vreo 4-5 ani. Văd că ea a ochit deja locurile de lângă uşă aşa că mă îndrept spre bancheta din faţă. 

Bunicuţa se aşează. Ceva mic şi grăbit îmi taie, pentru o clipă, calea. Când ridic ochii, băieţelul ocupase deja scaunul “meu” şi vocifera în direcţia  femeii “- Bunica..bunicaaa..eu vreau să stau aici. Dar  AICI. Vino şi tu!”. Cu mânuţa dreaptă bătea uşor, aproape drăgălaş, scaunul de lângă el dar vorbea printre dinţi, cu ochii îngustaţi. Oftând resemnată, însoţitoarea îşi schimbă locul. La fel de resemnată, eu mă  îndrept spre alt scaun liber. Brotacul rânjeşte victorios în direcţia mea după care continuă să studieze restul călătorilor. Ţine braţele încrucişate, îşi muşcă buzele şi priveşte pe toată lumea cu superioritate.  Arată exact ca un om mare, supărat pe viaţă, cu un trup mic şi slăbănog de copil de 5 ani. Probabil aceeaşi moacă acră o are şi părintele pe care îl imită. 

Când se satură de chiorât, adoptă un aer de indiferenţă studiată. “Bunico..avem ceva dulce?” “Da, aici în plasă”. Deschide plasa să se convingă că aşa e, mai stă preţ de juma de staţie, după care cuvântează “Eu aş mâca ceva dulce ACUM dar uite, dacă mănânc, fac firimituri pe jos şi nu e frumos”.Ȋşi drege vocea, îşi mângâie bărbia şi priveşte insistent în jur. Doar, doar de l-o aplauda careva. Bunica nu pare prea impresionată. Restul călătorilor nici nu-l bagă în seamă. Piticul e dezamăgit - recompensa pentru giumbuşluc se lasă aşteptată de data asta. 

Ajungem la Lujerului. Se ridică împreună şi se îndreaptă spre ieşire. Ȋnainte ca uşile să se deschidă îl văd făcând primul gest copilăresc din ultimele 15 minute: întinde mâna să-şi ia bunica de mână.

În primele zile de după furtul portofelului, eram atât de traumatizată încât mi-era şi frică să merg pe stradă. Ţineam strâns, cu ambele mâini, geanta trecută deja peste umăr în stil “poştaş”, întocmai ca o bătrânică care merge la piaţă. Şi, la fel ca ea,nu-mi găseam niciodată telefonul sau portofelul.

Primii paşi i-am făcut cu timiditate, în jurul campusului. Nu e potrivit să numeşti Cite Universitaire campus, mai ales dacă ai în minte căminele din  România. Eu l-am văzut mai degrabă ca un parc cu alei largi de-a lungul cărora sunt construite, din loc în loc, clădiri.

Devenind mai curajoasă, am trecut strada spre Montsouris, un parc nu prea mare, plin de verdeaţă şi mişcare. În mai puţin de o oră am văzut 3 oameni recurgând la forme extreme de exerciţiu fizic. Întâi m-am întâlnit cu tipul care, oprit în mijlocul unei alei, purta o discuţie intensă, pe alocuri violentă, cu prietenul lui invizibil. Presupun că, de fapt, practica un soi de yoga amestecat cu arte marţiale. Asta dacă nu era nebun. Puţin mai încolo l-am văzut pe tipul care îşi lucra braţele cu nişte benzi elastice prinse de un copac. Încă mă mai uitam la el când era cât pe ce să mă ciocnesc de tipul  care făcea jogging fără adidaşi.

Treptat, lungimea  plimbărilor a crescut. Musee d’Orsay era un loc pe care doream să îl revizitez. Am ajuns acolo într-o după amiază ploioasă. Coada era mult mai mică decât acum 3 ani când nimerisem în prima duminică din lună – ziua în care intrarea la muzee e gratis. Tarifele pot fi considerate mari (9 Euro-fără reducere) mai ales când trăieşti din împrumuturi aşa, ca mine, dar a meritat să nu mă zgârcesc. Am aşteptat mai puţin şi am avut mai mult loc de „desfăşurare”. Ca şi data trecută, când am ajuns aici la recomandarea unei prietene, nu am fost dezamăgită. Spre deosebire de Louvru unde, în galeriile cu picturi, vedete sunt mai ales renascentiştii iar scenele religioase predomină, în Musee dÓrsay, fieful impresioniştilor, picturile sunt mai apropiate de realităţile zilei de azi. Scara este mai mică, scenele sunt „recoltate” din viaţa de zi cu zi, culorile mai fluide... În plus, merită să urci la etajul 2 pentru a admira de sus interiorul clădirii, o fostă gară convertită în muzeu.

Cartierele Latin şi Saint Germain nu m-au mai impresionat atât de tare. Am ajuns aici, de câteva ori, să mâncăm. Restaurantele din zonă oferă meniuri formate din 2 feluri principale şi un desert la un preţ bun pentru Paris – 10,15 euro. Primul fel este un aperitiv: supă de ceapă (foarte bună), scoici sau diferite pateuri. Felul principal este mai variat dar garnitura constă, de obicei, din cartofi iar ca desert am avut parte de tartă de mere, mousse de ciocolată sau îngheţată.  

De data asta nu am intrat în Sorbonna. În schimb, am prins grădinile Luxembourg deschise. In Paris, parcurile sunt închise seara şi noaptea după un orar destul de restrictiv. Am impresia că Luxembourg, cel puţin, se închide la ora 18 în timpul sezonului rece (octombrie – aprilie) iar vara la 21. Aici şi în Tuilleries am perceput parcurile ca pe nişte locuri în care majoritatea parizienilor ţin să petreacă cât mai mult timp liber. Probabil, asta se datorează climei – zilele însorite sunt atât de puţine încât e păcat sa le petreci în casă – dar şi bugetului – e mult mai ieftin să faci un picnic cu prietenii decât să mănânci în oras. Drept urmare, atât în Luxembourg cât şi în Tuilleries, municipalitatea suplimentează băncile cu..şezlonguri şi scaune. Acestea sunt mobile (oare cât ar rezista într-un parc bucureştean?) aşa că, dacă găseşti unul liber, poţi să îl cari până în colţul de parc preferat. Culmea confortului e să iţi faci rost de un scaun şi de un şezlong. Pe şezlong te aşezi iar pe scaun îţi întinzi picioarele.

În altă zi am ajuns în Marais. Wiki povesteşte că, după război, aici locuiau mai ales muncitori iar vechile clădiri aristocratice începuseră să se deterioreze. În prezent, după un intens program de reabilitare arhitecturală, zona este trendy cu multe galerii de artă şi magazine high end. Folosind ca punct de plecare staţia de metrou Saint Paul  am văzut , pe rând, la muzeul de fotografie, casa Cognac-Jay, piaţa Vosges şi Bastilia.

Muzeul  de fotografie e suficient de mic încât să nu te plictiseşti iar buticul de la parter pune la dispoziţia vizitatorilor un mare număr de cărţi de specialitate în franceză şi engleză. Deşi nu l-aş încadra pe lista scurtă de „must-see”-uri în Paris merită, dacă ai la dispoziţie mai mult timp, să cheltuieşti 8 euro pe bilet şi o ora-două din viaţă.

Casa Cognac – Jay este unul din muzeele pariziene care pot fi vizitate fără taxă de intrare. A aparţinut unei familii bogate care, după moarte, şi-a lăsat colecţia de obiecte de artă, aparţinând mai ales epocii Ludovic al XVI-lea, municipalităţii. Acum, casa este o „explozie ” de pereţi cu lambriuri albe şi incrustaţii aurite, îngeraşi bucălaţi din marmură şi tablouri cu doamne cu păr alb, pudrat şi rochii cu crinolină.

Tot pe o străduţă de pe lângă Saint Paul am băut cea mai bună ciocolată cu lapte de până acum – un bol mare cât o farfurie de supă, plin ochi cu cremă delicioasă.

Cum nici o vizită în Paris nu e completă fără o plimbare prin Montmartre , am revăzut Sacre –Coeur şi l-am descoperit pe acest simpatic domn. Statuia reprezintă un personaj de nuvelă – Le Passe Muraille ( omul care trece prin ziduri) atât din faţă cât şi din..spate. Piaţa  Marcel Ayme  - numită după creatorul personajului - poate fi uşor trecută cu vederea fiindcă este ascunsă pe marginea unei străduţe care coboară dealul. Noi am găsit-o cu ajutorul unui grup de turişti opriţi acolo la citit indicatoare şi fotografiat.

Notă: fotografiile reprezintă, în ordinea apariţiei, biblioteca din Cite Universitaire, Musee d’Orsay vazut de sus, gradinile Luxembourg,muzeul de fotografie în interior si le Passe-Muraille.