"Călătoresc ca să am de unde să mă întorc.
Citesc ca să nu rămân singură.
Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc.
Dacă uit regulile, sunt pierdută."

Aşa se încheie cartea Anei Maria Sandu, o carte structurată mai degrabă ca un jurnal sau un eseu scris pe principiul curgerii rapide a gândurilor, decât ca un roman. Este scrisă la persoana întâi - o poveste despre o femeie care decide să alerge în fiecare zi prin parcul de lângă casă, pentru a trece mai uşor prin criza instalării vârstei de "30 plus" - dar putem la fel de bine înţelege că aceea femeie suntem noi toţi. Alergatul echivalează aici cu fuga de timp. "Aleargă" este o carte tristă dar necesară pentru că, după cum spune autoarea, "oricât de tare te-ai antrena, timpul fuge mai repede decât tine". Cu toate acestea, unul dintre cele mai mari idealuri ale civilizaţiei noastre este cel al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Deseori, un corp perfect, antrenat cu jogging şi slăbit prin dietă, pare cea mai sigură cale de a atinge idealul dar, după cum ştim cu toţii, visurile de felul acesta sunt, deocamdată, irealizabile. 
În ultima seară petrecută în Dublin, am vizitat Howth-ul. Poate nu aş fi ajuns dacă hostelul în care mă mutasem nu ar fi fost la doi paşi de gară. Eram singură, soră-mea plecase deja spre Paris, şi o excursie în plus mi se părea obositoare - aveam avion a doua zi, la şapte jumate. Până la urmă, am ales să mă mai chinui un pic - apa mării şi verdele irlandez sunt o combinaţie irezistibilă. Am luat Darts-ul, ca şi în escapada în partea sudică a golfului Dublin (cred că biletul n-a fost mai mult de 8 euro), şi am ajuns acolo în jumătate de oră. Era momentul în care cafenelele se închideau. În restaurante, bucătarii tranşau peştii pentru cină. Cei care făceau naveta în Dublin se întorceau, încet - încet, acasă. Ultimii turişti pozau marea şi culegătoarele de scoici, care vorbeau animat între ele. Câteva erau românce. 

Am băut o cafea mare cât o supă pe o terasă pescărească de unde puteam vedea yaht-uri şi plase de pescuit puse la uscat pe ciment iar apoi am plecat spre aventura zilei - plimbarea până la farul Baily. Nu ştiam prea bine cât am de mers dar speram ca ziua nordică să mă ajute - era şase jumate, teoretic mai aveam vreo trei ore până la apus. 

Urcuşul începe cu un drum rezidenţial. De-o parte şi de alta sunt case, unele agăţate pe marginea mării, altele cocoţate pe coastă. Cred că aici am pierdut cel mai mult timp, trăgând cu ochiul la ele şi, mai ales, la curţi. Da, am o obsesie pentru casele neîngrămădite, înconjurate de grădini frumoase. Mai sus începe pustietatea - un drum superb, pe marginea prăpastiei, cu apă de o parte şi  povârniş abrupt de cealaltă. Ei bine, nu e chiar pustietate pentru că erau mulţi oameni ca mine, veniţi să facă un traseu uşor şi frumos. De-a lungul potecii, primăria construise bănci pe care te puteai opri la un picnic. Nu aveai cum să nu stai pe loc măcar pentru câteva minute - priveliştea e fantastică, mai ales la apus. Am ajuns până la far dar nu am mers mai departe deşi harta îmi arăta şi o altă cale de întoarcere în oraş. Se lăsa deja seara. 

Howth-ul e liniştit pe timp de noapte - doar câteva restaurante mai rămân deschise. Şi baruri, bineînţeles. Aşa am ajuns şi eu să schimb câteva cuvinte cu un irlandez de pe stradă - un domn pe la vreo cincizeci de ani care se întorcea, efectiv, pe trei cărări acasă. Probabil i se păruse că îl consider periculos când s-a oprit lângă o uşă şi a început să îi care pumni, drept urmare s-a întors spre mine şi mi-a precizat: "This, my house".












sursă:www.vreaupresedinte.gandul.info
Ne apropiem cu paşi repezi de turul doi al alegerilor prezidenţiale. Dintre cei 14 candidaţi care s-au înscris în această cursă au mai rămas doi: Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Şi eu, în calitate de simplu cetăţean, am de făcut o alegere. Pot să chiulesc de la vot, declarându-mă dezgustată de tot ceea ce se întâmplă în ţară, şi, da, aş avea motive serioase să fac asta, sau pot să mă încăpăţânez să votez, adică să-mi exprim opinia în legătură cu viitorul preşedinte. Voi alege să votez din respect pentru cei care, cu sau fără voia lor, au murit în 1989 şi fiindcă îmi place viaţa mea în epoca post - comunistă. Nu mi-aş putea-o imagina altfel: fără libertatea de a spune ce vreau, fără călătorii, fără engleză sau fără accesul la informaţie de care beneficiez astăzi. De bine de rău, România se mişcă târâş - grăpiş, spre o societate civilizată şi democratică. E greu şi mai avem mult de mers dar tocmai faptul că eu, Andreea, proprietară de blog şi de opinii, pot scrie exact ce gândesc aici e o dovadă că suntem mai liberi ca înainte. Câţi puteau face asta în timpul comunismului?

Aşadar, pe 16 noiembrie voi vota, îl voi susţine pe Klaus Iohannis. Din punctul meu de vedere este cel mai potrivit preşedinte dintre cei doi candidaţi. Iată şi argumentele:

1. E la fel de român ca noi toţi.
În ciuda numelui mai exotic, domnul Iohannis s-a născut, a crescut şi a trăit în Sibiu. Mai mult decât atât, a ales să rămână în România după 1989 deşi, în calitate de etnic german, se putea uşor stabili în Germania. 
Pe de altă parte, nici Victor Ponta  - preşedintele care uneşte toţi românii, după cum el însuşi se autoproclamează - nu este atât de pur-sânge precum se laudă. Bunicii din partea tatălul vin din Italia şi cei din partea mamei din Albania, declara premierul în vara lui 2014. 
Ah, da, mai avem un motiv de îngrijorare - nu e ortodox, ca majoritatea. Aici, vreau să îl aduc în discuţie pe unul dintre cei mai buni români în viaţă, un domn, pe numele lui Raed Arafat. Pentru cei care nu ştiu, dânsul a înfiinţat SMURD-ul, organizaţia care a salvat mai multe vieţi decât toate guvernele de până acum. Raed Arafat este musulman. Poate cineva să afirme că religia în care s-a născut l-a împiedicat să facă lucruri bune pentru România?

2. A terminat facultatea pe bune şi nimeni nu i-a contestat, până acum, diploma. 
Bineînţeles, aici Victor Viorel îl întrece fiindcă are doctoratul finalizat cu o lucrare pe care trei comisii au declarat-o, în mare parte, "plagiat" - adică 85 de pagini au fost copiate cuvânt cu cuvânt din altă carte. Ce a făcut domnul Ponta înainte de aflarea verdictului? A promis că îşi dă demisia în caz că se va dovedi că a copiat. Ce a făcut după? A desfinţat cea mai importantă dintre cele trei comisii. Mulţi ar argumenta că nu e mare lucru, în sistemul nostru de învăţământ toată lumea copiază,  dar oare e chiar aşa? Ce încredere putem avea într-un om care nu se ţine de cuvântul dat, cu nonşalanţă, în public? Oare chiar ne dorim ca după ce că suntem cunoscuţi în Europa ca un neam de hoţi de portofele, să brevetăm furtul ca invenţie naţională,  alegându-l pe Ponta preşedinte? 
Ok, nu pot judeca un om care fură un ou fiindcă el şi ai lui mor de foame. În schimb, pot acuza un om care fură ca să se împăuneze cu o diplomă falsă iar apoi, când e prins, îşi bate joc de învăţământul românesc fiindcă poate.

3. Are experienţă ca administrator.
Afirmaţia de mai sus e dovedită de evoluţia bună a Sibiului în ultimii ani: rată de şomaj aproape inexistentă, renovarea centrului istoric, alegerea oraşului capitală europeană în 2007. Mai mult, se pare că domnul Iohannis a beneficiat şi de încrederea românilor, nu doar a etnicilor germani şi maghiari. La ultimele alegeri a fost reconfirmat ca primar cu 79% din voturi. În Sibiu, trăiesc conform ultimelor recensăminte 96% români şi doar 4% alte naţionalităţi . 
Calităţile de bun administrator ale domnului Ponta nu au fost dovedite până acum. E drept, umblă vorba prin târg că datorită lui au crescut pensiile şi salariile. În acelaşi timp, au crescut şi taxele (exemple: taxa pe timbru de mediu , taxa pe energia electrică şi gaze, pe exploatarea animalelor şi terenuri, etc), economia a intrat în recesiune şi numărul de angajaţi a scăzut. Guvernul nu a prezentat încă bugetul  pe anul 2015. Sper ca cei care şi-au pus speranţele în aceste creşteri să nu fie jigniţi, încă o dată, printr-o reducere a  salariilor după ce se vor termina alegerile şi se va descoperi, brusc, că nu mai exista bani pentru onorarea promisiunilor electorale.

4. Nu vorbeşte prea mult. 
Ştiu, ăsta nu e un argument - nouă ne plac ăia simpatici, vorbăreţii care ne mint frumos în faţă. Uităm de proverbul ăla cu "tace şi face". Poate ar fi cazul să ni-l amintim şi să ne gândim câţi oameni harnici, oneşti şi cinstiţi cunoaştem cărora le-au luat-o înainte indivizi care ştiu doar să vorbească? Căci, da, vorbitul fără rost e o boală naţională şi automat eşti taxat drept prostuţ şi nedescurcăreţ dacă nu ştii să faci glume şi să te baţi pe burtică cu cine trebuie. Din experienţa personală aş zice că, dimpotrivă, ăia care tac îşi ocupă şi ei timpul cu ceva - adică, probabil, fac.
De partea cealaltă a baricadei, domnul Ponta ciripeşte de zor declaraţii  hazlii, dacă n-ar fi triste. Iată câteva dintre ele mai jos (mai multe găsiţi în articolul din link): 

"Sistemul de furt, de fraudare și de cumpărare a voturilor la ei a funcționat mai bine." (după alegerile prezidenţiale din 2009)
Nu știu dacă mai e vreun copil chiar și în clasa întâi care să nu aibă telefon cu internet."(la deschiderea anului şcolar în 2014)
"Ca deputat voi vota împotrivă, dar ca prim-ministru sunt pentru!" (despre proiectul Roşia Montana şi... zbuciumul lui sufletesc)
Dacă nu câştigăm prezidenţialele, scapă cine poate!” (Se referea la pârnaie. Hmm, aşa vorbeşte un premier despre el şi partidul lui curat la suflet, la buzunar şi dedicat sută la sută românilor?)

5. Nu el era prim ministru când românii din Paris, Londra, Munchen,Stockolm, etc... nu au putut să-şi exercite dreptul democratic de a vota după ce au stat 6-7 ore la coadă şi nu el i-a acuzat pe acei amărâţi care şi-au pierdut o duminică întreagă în frig, stând în picoare în faţa ambasadei că fac traseism politic
Victor Ponta a făcut-o. Soră-mea a stat 5 ore în faţa ambasadei din Paris pentru a vota. Cinci ore! E vina ei că a fost fraieră şi s-a dus să-şi facă doctoratul acolo. Nu putea să stea aici, acasă, să copieze şi ea o carte şi să fie la fel de doctor ca domnul Ponta? 
Lăsând gluma la o parte, îmi veţi spune că au fost exact atâtea secţii ca în 2009 după cum urlă sus şi tare ministrul afacerilor externe. Că nu aveau cum să ştie că vor fi atât de mulţi. Întâmplător, având treabă la ambasadă prin 2012, am aflat de la un simplu funcţionar că numărul cetăţenilor români care locuiau şi munceau în Franţa crescuse de 5 ori în ultimii doi ani (dacă îmi aduc bine aminte, era vorba de 500 de mii versus 100 de mii). Mi-e greu să cred că informaţia asta nu era ştiută în Bucureşti în luna de graţie noiembrie 2014.

6. Nu a făcut alianţe compromiţătoare ceea ce mie, personal, mi se pare un gest cinstit.
În cealaltă tabără, Ponta tocmai i-a racolat, printre alţii, pe Vadim şi pe Dan Diaconescu. Citeam zilele ăstea că Vadim e de părere că legea amnistiei era bună şi că Năstase ar trebui eliberat. Chiar aşa? Veţi zice că nu Ponta vrea asta ci C.V. Tudor are o opinie tâmpită, ca de obicei. Mă îndoiesc. Nu că personajul n-ar duce lipsă de idei tâmpite dar, când te aliezi cu unul mai puternic, joci după cum ţi se cântă.

7. Sunt de părere că într-o democraţie fragilă, ca a noastră, e periculos să laşi întreaga putere pe mâinile unei singure coaliţii guvernamentale.
Dacă preşedintele şi Parlamentul/Guvernul vor fi în tabere diferite, vom avea de câştigat cu toţii pentru că cele două forţe se vor echilibra. Nici una dintre instituţii nu va putea să adopte nişte hotărâri profund anti-constituţionale, pentru că cealaltă o va ataca. Dacă nu din onestitate, măcar din calcul politic, pentru a-şi asigura voturi la următoarele alegeri.
Am văzut cu toţii ce se întâmplă când coaliţia guvernamentală e formată, în marea ei majoritate, din foşti comunişti de carieră şi penali cu dosare în curs de investigaţie. Deşi premier de numai doi ani, Ponta, în calitate de preşedinte PSD, şi-a demonstrat deja dorinţa de a promulga legi care ar fi protejat mai bine infractorii de la putere (vezi marţea neagră, 10 decembrie 2013, când PSD a susţinut, în bloc, legea amnistiei - pentru graţierea infractorilor de drept comun şi legea minelor pentru proiecte controversate cum ar fi Roşia Montană). Declaraţiile premierului despre acest subiect au fost controversate. Astăzi, Vadim susţine legea amnistiei. Ce l-ar împiedica pe Ponta şi pe ai lui, odată ce ar avea majoritatea parlamentară şi ar fi preşedinte, sa modifice legile după bunul plac?

Evident, nu-l consider pe Iohannis vreo Albă ca Zăpada. Sunt convinsă că are şi el hibele lui, toţi politicienii le au. Nu mă amăgesc cu ideea că, dacă va câştiga alegerile, totul va merge strună în România. Nu are cum, avem prea multe probleme. În schimb, sper că lucrurile vor continua să evolueze aşa, târâş-grăpiş, cum ştim noi, spre democraţie şi o ţară normală. Cu Victor Ponta preşedinte, sunt convinsă că nu se va întâmpla asta.