Un bărbat şi o femeie mergeau cât puteau de repede spre mare, cărând deasupra capului o bărcuţă gonflabilă în care progenitura lor, o fetiţă drăgălaşă de trei - patru ani, urla cât o ţineau bojocii: "Săriţi, oameni buni! Asasinii! Mă omoară!". Copila, care se bucura de o dicţie impecabilă şi un răcnet sănătos, nu putea fi potolită nici cu rugăminţi, nici cu ameninţări aşa că bieţii oameni au devenit rapid un subiect de amuzament pentru cei aflaţi pe plajă.

Întâmplarea asta e povestită de părinţii mei mai ales atunci când vor să sublinieze încăpăţânarea odraslei. Din fericire pentru ei, m-am obişnuit repede cu marea. Urletele au lăsat locul veseliei şi m-am bălăcit şi eu, alături de alţi brotaci, în apa caldă din apropierea ţărmului. Din păcate pentru mine, nu am învăţat să înot atunci şi întâlnirile de mai târziu cu marea au fost dominate întotdeauna de un sentiment de frică. Cu toate că reuşesc să fac pluta şi să mă deplasez încolo şi-ncoace în poziţia asta, în momentul în care mă pui cu faţa în jos, creierul mi se blochează, nu mai ştiu să fac nimic şi sfârşesc prin a trage pe nas câteva porţii sănătoase de apă.

Acum vreo doi - trei ani, am avut o tentativă de a învăţa să înot la modul serios. Îi ţineam locul unei prietene care nu putea ajunge la curs. Instructorul, un tânăr musculos şi entuziast, considera că primul lucru pe care trebuie să îl înveţe un viitor înotător e să sară cât mai artistic în baltă. Balta lui, adică piscina, avea vreo doi metri adâncime. Degeaba i-am explicat că eu nu îmi doresc să sar niciunde, tot ce vreau să ştiu e cum să mă deplasez fără să cad ca un bolovan la fund. Nu a fost chip să ne înţelegem. Mi-a propus mai întâi să sar singură. Am refuzat hotărât. A urmat tentanta oferta de sări împreună, ţinându-ne romantic de mână. Nu a reuşit să mă convingă dar asta nu l-a oprit să-mi sugereze alte vreo două scenarii în care eu, evident, plonjam în apă şi ieşeam de-acolo încântată la maxim. După o jumătate de oră de negocieri, ne-am despărţit. Relaţia noastră era sortită eşecului. 

Astăzi, mai trecută pe la mare fiind şi, mai ales, băgată, cu sau fără voia mea în apă, am învăţat să mă descurc onorabil. Totul e să ating fundul cu picioarele şi să am un punct de sprijin: o plută de plastic, un burete sau pernuţele ălea gonflabile, care se pun pe braţele copiilor. Mă gândesc că ar fi timpul să mă lupt mai serios cu teama de apă. Nu de alta, dar e păcat să ajung să văd "bălţi" superbe în care eu nu pot intra fiindcă nu ştiu să înot. În excursia în Malta, am avut ocazia să meditez îndelung asupra acestui neajuns.

Mai întâi, m-am ofticat când am ajuns la Grotele Albastre, în fapt o serie de caverne la ţărm unde strălucirea soarelui combinată cu reflexele apei şi nisipul alb de pe fundul mării, creează nuanţe spectaculoase de albastru. Grotele se vizitează cu barca, aşa că am putut să le văd. După călătorie, mulţi dintre turişti s-au oprit să se relaxeze şi să se răcorească cu o baie. Eu a trebuit să mă coc în soarele fierbinte de iulie pentru că apa era prea adâncă ca să mă descurc. 


La Laguna Albastră, o piscină naturală formată între două insule, Comino şi Cominoto, am avut ceva mai mult noroc. Apa depăşea rareori 1,70 şi aveam alături un sul de burete înalt de vreo doi metri, partenerul meu de nădejde în restul aventurilor din Malta. Cel mai palpitant a fost când am traversat prin lagună distanţa dintre cele două insule, eu agăţată de burete, V. alături, înotând. Cumva, am încercat şi reuşit să nu mă gândesc prea mult la posibilitatea de a muri stupid acolo. Aşa am reuşit nu numai să trec de pe o insulă pe alta, dar să  şi întorc de unde plecasem. 


La Peter's pool sau, mai pe româneşte, piscina lui Peter mi-am adus aminte din nou de limitările mele. Locul este foarte frumos, mult mai puţin aglomerat ca primele două, apa e atât de limpede încât poţi vedea nisipul de pe fund şi peştii care înoată peste tot dar, ce păcat, ca să te bucuri din plin de vizită, trebuie să ştii să înoţi. Ca şi la Grote, m-am mulţumit să stau pe margine şi să... fotografiez peisajul.


Da, poate că a sosit momentul să... încep să mă gândesc mai serios cum să scap de frica de apă. Vouă vi s-a întâmplat asta? Aţi reuşit, până la urmă, să înotaţi? 


Au irlandezii ăştia o chestie tare mişto, un tren numit Dart, care face legătura între oraş şi suburbii, nişte staţiuni cochete la malul oceanului. Dart-ul circulă între 6 şi 11 în fiecare zi iar biletul de 24 de ore e 11 euro şi ceva. Cel mai îndepărtat punct, Greystones, e la o oră distanţă de oraş iar capul Howth la numai o jumătate de oră. În prima zi de evadare din capitală am ales să mergem în sudul golfului, pe traseul care părea cel mai promiţător în peisaje de neuitat. Am luat trenul din Connolly Station până în Dun Laoghaire, de acolo am mers pe jos până în Killiney, trecând prin Sandycove şi Dalkey, aşa cum ne sfătuia ghidul de călătorie, iar din Killiney, pe care l-am văzut timp de cinci minute, în timp ce alergam spre gară, am luat unul din ultimele trenuri către Bray.

Prima parte a zilei a fost bogată în aventuri. Cel mai mult ne-a luat să găsim staţia O'Connolly, bine ascunsă în spatele unei clădiri vechi, cu ceas în turn. Obosisem deja când am ajuns în Dun Laoghaire aşa că ne-am oprit în prima terasă cu vedere la apă, pentru o omletă şi o chiabatta. Apoi am mers către port şi far. Ziua era însorită dar friguroasă. Tot plimbându-ne în bătaia soarelui, ne-am convins şi noi că nu vom muri dacă rămânem doar în tricou, la fel ca localnicii.

Nu a trebuit să mergem prea mult până am ajuns la turnul Martello care l-a inspirat pe James Joyce în scrierea scenei introductive din Ulise. Clădirea contrastează puternic cu realităţile de zi cu zi ale staţiunii animate dar, pe vremea lui Napoleon, când englezii au construit aceste turnuri ca să se apere de un eventual atac al ţării rivale, era, probabil, eficient şi la modă. La începutul secolului trecut, turnurile care mai rămăseseră în picioare au fost închiriate persoanelor particulare care îşi doreau o locuinţă exotică. James Joyce a stat aici o săptămână, împreună cu doi prieteni, şi ei scriitori. Supărat pe Joyce din cauza unei cronici negative, Oliver John Hogarty, prietenul care îl invitase, a inventat un pretext să-l dea afară din casă. Scriitorul a fost foarte marcat de eveniment. La scurt timp a părăsit Irlanda, iar relatarea conflictului de atunci este folosită ca punct de pornire al celebrului său roman. Muzeul se vizitează gratis. La parter este punctul de informare, apoi, urcând pe nişte scări claustrofobic de mici şi alunecoase se ajunge la nivelul doi, camera de dormit. Ultimul nivel, terasa, este un loc bun pentru fotografii şi admirat golful.

După ce am plecat din turn am decis să explorăm plaja. Planul nostru s-a dovedit mai aventuros decât ne aşteptam. Digul pe care mergeam s-a terminat fără veste şi cum nu ţineam să facem baie, am fost nevoite să ne căţărăm pe zidul de piatră care împrejmuia o casă pentru a ajunge înapoi în stradă. Nu am fi făcut asta dacă irlandezii care mergeau înaintea noastră, o mamă blondă, cu un iubit la fel ca ea şi o fetiţă mulatră, să fi avut vreo 9 - 10 ani, însoţiţi de Tara, câinele, nu ar fi dat tonul. Au urcat întâi copilul, apoi s-a aventurat şi mama. Câinele a fost aruncat peste zid fără menajamente şi domnul prieten l-a urmat la scurt timp, dând dovadă de sprinteneală, în ciuda fizicului solid spre rotunjor, ca al celor mai mulţi irlandezi. Când am ajuns cu toţii în curte, am constatat că zidul care ne despărţea de stradă avea, pe alocuri, peste 3 metri şi cimentul fusese amestecat cu bucăţi de sticlă pentru a descuraja infractorii. Colac peste pupăză, nici proprietarii nu erau acasă. A urmat o consfătuire la nivel înalt, româno-irlandeză, în urma căreia am găsit cea mai bună soluţie: urma să mergem ghemuiţi pe zid, folosindu-ne mai mult picioarele, până la porţiunea mai joasă, de unde puteam sări. Povestea a avut un final fericit. Am scăpat cu toţii fără cea mai mică zgârietură. Aventurile nu s-au terminat aici. Încăpăţânarea de a merge pe malul oceanului, ne-a făcut să escaladăm şi alte pietre, bolovani şi stânci, înainte de a ne cuminţi şi a o lua pe stradă, ca tot turistul cuminte. 

Plimbarea pe străzile liniştite ale Sandycove-ului şi Dalkey-ului a fost o surpriză plăcută. E-adevărat, lăsasem marea undeva în dreapta iar în jurul nostru erau doar case dar în locul ăsta, până şi locuinţele pot fi subiectul unor vederi de vacanţă. Unele păreau mai degrabă castele, altele, nu prea mari, compensau prin curţile tihnite, pline de verdeaţă. Totul era înconjurat cu ziduri de piatră pe care se căţăra, atotstăpânitoare, iedera. La un moment dat, am intrat într-un parc superb care cobora direct spre ţărm iar în Dalkey, un deluleţ nedefrişat - Sorrento Point, e locul de unde, într-o zi senină, poţi vedea toată coasta. Orăşelele ăstea mi-au adus aminte de Sintra, minunatul târguşor portughez, pe care mi-ar plăcea să îl revăd într-o bună zi. 

Între Dalkey şi Killiney, am coborât din nou pe ţărm. Aici, pe întinderea de nisip aproape pustie, printre bolovanii acoperiţi cu muşchi unde zilele ceţoase au născut basme, mi-am adus aminte, într-un sfârşit, că sunt în nord. Era deja seară şi apusul părea că nu se mai termină. Cumva, venind din România, unde la nouă jumătate seara e întuneric, chiar în mijlocul verii, ţi se pare ciudat. E aproape unşpe şi soarele de-abia apune, aşa că te simţi obligat să mergi în continuare, să vezi lucruri, deşi, undeva, în creier, un clopoţel sună alarmat: Ar trebui să fie noapte deja, ce se-ntâmplă?

Bray, ultima oprire a zilei, nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. De unde, când am ajuns, ne părea rău că nu avem timp suficient să o explorăm, plaja pietroasă şi plată şi aerul de Neptun-Mamaia mai classy al locului, ne-au convins repede că nu am pierdut nimic.


portul din Dun Laoghaire




Culegătoare de scoici şi turnul lui Joyce în depărtare


Interiorul spaţiului locuibil din turn, recreat conform romanului "Ulise"


Zidul buclucaş





Sorrento Point






sursa
Pe 8 iulie, site-uleţul ăsta a făcut un an. Cum nu mă pricep la torturi, m-am gândit că un top al căutărilor care i-a adus pe hoinarii google-ului pe pagina mea, ar putea fi la fel de suculent şi, de ce nu, amuzant.

1) Pe primul loc figurează, la mare distanţă de alte subiecte, "Dimineaţa pierdută". Nu a mea, ci a Gabrielei Adameşteanu. Cine zice că elevii români nu mai citesc... s-ar putea să aibă dreptate. S-a căutat personajul principal al cărţii, unii s-au extins la toate personajele din dimineţi pierdute (ale cui, oare?), alţii au fost mai specifici: doua figuri de stil din textul dimineaţa pierduta de gabriela adamesteanu. Nu m-am lămurit încă în ce an de liceu sau generală se studiază acest roman. Mă poate ajuta careva?

2) Vasta mea experienţă în ale călătoriilor i-a făcut fericiţi pe cei care voiau să ştie mai multe despre Fontainebleau: castelul Fontainebleau, cum ajung la fontainbleau, harta transport versailles Fontainebleau, fontainebleau informatii, palatul Fontainebleau, micul trianon. Nu vă panicaţi. Găsiţi tot ce vă interesează aici.
Textele despre Paris au răspuns unor întrebări rezonabile: opera garnier pret intrare, apartamentul lui napoleonparis oameni si locuri dar şi unor curiozităţi pe care eu le am şi în ziua de azi cum ar fi parisul fara bani, de exemplu. Ce-i drept, am rămas o dată fără bani, atunci când mi s-a furat portofelul, dar aia nu a fost o vacanţă ieftină. Tot legat de Paris, se pare că am ajutat pe cineva cu joburi vara paris 2014. Hmm...
Italia a stârnit şi ea curiozităţi. S-au căutat şi, sper eu, s-au găsit poze cu ruinele pompeiului dar şi bordel zona Napoli. Hai măi, chiar trebuie să vă duceţi până acolo pentru aşa ceva? Mie, fetele ălea din zona gării nu mi-au părut a merita osteneala unui drum până la Napoli. 

3) Nu întotdeauna ne găsim uşor cuvintele iar când le pierdem le căutăm, din obişnuinţă, pe google: cuvinte cu ''e''grupuri de cuvinte frumoase, cuvinte cu sa, cuvinte cu sa in ceapa cuer (?!?), cuvinte de cu xeiu, cuvinte eseu (grupurile de cuvinte frumoase, desigur), cuvinte speciale legate de servire promtă (nu ştiu cum e la alţii dar, ultima oară când mi s-a întâmplat ca ospătarul să mă ignore minute în şir am dat din mâini şi din picioare până a apărut şeful de sală), cuvinte frumoase in germane (nu ştiu nici frumoase, nici urâte), sa ne batem cu bulguri de zapada cu cuvinte (n-am încercat dar aş vrea să văd ), ceva de ris cu cuvinte (da, avem câteva şi dintr-ăstea).

5) Se pare că, deşi nu plănuiam asta, am excelat la categoria lecţii de viaţă şi răspunsuri la întrebări existenţiale dificile: cum de mulţi se dau figuranţi dar eii sunt figurine (LOL) sau e mai bine să esuezi în condiţii onorabile decât să reuşeşti prin frauda comentaţi. Nu am nimic de comentat, e grav dacă cineva îşi caută argumente pe google pentru această situaţie. 

6) Cu dulapioare 2014 şi figurine modele de zugraveli pt dormitoare am intrat pe piaţa amenajărilor interioare. By the way, dulăpioarele sunt pe an şi sezon, la fel ca pantofii?  

7) Pe ultimul loc dar, în nici un caz cel din urmă, figurează futai cu valia brumă. Recunosc că am fost atât de curioasă în privinţa doamnei/domnişoarei despre a cărei viaţă sexuală trebuie să îl întrebi pe Google ca să afli mai multe, încât am căutat-o şi eu. Am rămas frustrată, la fel ca ilustrul necunoscut frământat de futaiul cu Valia. Fata asta(?!?) e de negăsit.
26 septembrie 2011

A doua dimineaţă în Londra a început distractiv. După micul dejun în pub şi discuţii lămuritoare cu proprietarii (el, englez tipic, cum vezi în filme - roşcovan şi bine făcut, ea, o blondă palidă şi frumoasă, gen regina gheţurilor), am ieşit afară, să fumez o ţigară. În faţa pub-ului erau două mese mari, de lemn neşlefuit, special puse acolo pentru noi, nefericiţii vicioşi. Am ochit-o pe cea mai goală dintre ele şi am cerut voie, în cea mai bună engleză de care mă simţeam în stare, să stau şi eu acolo. Comesenii mei, doi bărbaţi pe la vreo 30 şi ceva de ani, discutau aprins. De-abia după ce m-am aşezat, mi-am dat seama că vorbeau în română. Unul dintre ei era plictisit. De atâta amar de timp, de când locuia în Anglia, dăduse numai de femei de pe la noi. Fetele veneau aici, munceau şi ele un an, doi sau trei, după care voiau să se aşeze la casa lor, să cunoască un bărbat de treabă, aşa, "ca mine sau ca tine", îi zicea el celuilalt. Povestitorul se săturase să se iubească cu românce; ar fi vrut să cunoască şi doamne de alt neam. Cei doi nu păreau să aibă idei preconcepute în privinţa fetelor deşi era destul de clar, din discuţia lor, care era meseria pe care acestea o prestau. Al doilea bărbat era mai taciturn şi frustrat; lui nu-i curgea sau pica, de nici o culoare. Nici măcar româncă, darămite altă naţie. 

Recunosc, m-am delectat cu necazurile lor preţ de o ţigară. Aş mai fi stat să trag cu urechea şi la o a doua, dar mă grăbeam. M-am mulţumit să arunc mucul în scrumieră şi să le adresez un frumos şi răspicat: "Mulţumesc mult că m-aţi lăsat să stau aici!". Feţele lor şocate sunt una dintre imaginile pe care le păstrez în minte pentru momentele grele, în care e dificil să mă amuz în vreun fel.

Revenind la obligaţiile "turistice", ne-am continuat ziua călătorind până în centrul oraşului la etajul doi al unuia dintre autobuzele drăguţe şi atât de british, care circulă peste tot în Londra. Mi se pare mie că, dacă ai timp, mijlocul ăsta de transport e preferabil metroului. Văzând o metropolă din suburbie şi până în centru, îţi faci o imagine mult mai completă asupra ei.

Hyde Park-ul, prima oprire a zilei, m-a dezamăgit. Mi s-a părut un parc plat şi lipsit de imaginaţie. Cu totul altfel mi-l imaginasem citind memoriile reginei Maria, una dintre cărţile de căpătâi ale copilăriei mele. L-a salvat un colţişor, nearanjat cu rigla, grădina trandafirilor. De acolo am mers până la Buckingham. Gărzile erau acolo dar regina n-a ieşit să ne salute. În plus, cozile pentru intrarea în palat erau mai mari decât răbdarea noastră aşa că am plecat mai departe spre Trafalgar Square. Am salutat în trecere Big Ben-ul şi catredrala Westminster, închisă pentru turişti la ora la care i-am bătut la poartă, şi ne-am încheiat seara în London Eye, admirând oraşul de sus. 











Am mers de-a lungul ei pe partea stângă de la catedrala Sfântului Patrick până în zona vikingă şi medievală, adică piaţa ChristChurch. Strada se numeşte până la un punct Patrick street, apoi devine Nicholas street. Clădirile nu sunt cine ştie ce, la prima vedere. Au vreo trei, patru etaje şi sunt construite din cărămidă roşie, fără fasoane şi zorzoane. Plăcuţele le-am văzut întâmplător, în timp ce căutam lucruri interesante de fotografiat. Sunt "citate" din oamenii care locuiesc sau au locuit în zonă, adunate de un artist dublinez, Chris Reid, în perioada 2004-2008. Mie mi-au plăcut: m-au amuzat şi emoţionat în egală măsură. Citindu-le, am avut senzaţia că proverbul ăla al nostru, cu omul care sfinţeşte locul, ar putea fi, din când în când, adevărat.