Am continuat, și bine-mi pare, seria de vizite pe la muzeele și casele memoriale din București, începută cu casa Storck. Într-o sâmbătă ploioasă de iulie, cum au fost multe în ultima vreme, ne-am luat rucsacii în spinare și am pornit spre muzeul Pallady. Pentru cei care nu știți, acesta are un dublu avantaj - pe lângă faptul că este muzeu, deci găzduiește, în teorie, niște obiecte demne de văzut, este situat și într-una dintre cele mai vechi case negustorești din București, casa Melik.
Construită pe o stradă liniștită din centru, aproape de Mântuleasa, înconjurată de o grădină nu prea mare, dar frumos aranjată, casa este, într-adevăr, superbă. Nici nu ai zice că, la câteva sute de metri distanță, se dezlănțuie agitația urbană de care ne lovim în fiecare zi. Noi am ajuns înăuntru odată cu primele picături de ploaie. Noroc că era deschis... Ne-am cumpărat bilete (10 lei de persoană), am întrebat ce reguli au pentru fotografiat (lucru rar în muzeele din București, fotografiile neprofesioniste nu sunt taxate) și... am pornit în explorare. La parter se vizitează doar holul mare, unde e expusă una dintre puținele picturi ale lui Pallady existente în casă, după care se urcă la etaj, unde mai sunt deschise un hol, patru camere și cerdacul (în care se organizează cursuri de pictură pentru copii). Spațiul e frumos împărțit, lemnăria prezentă peste tot creează o senzație de cozy iar camerele sunt parțial decorate cu mobilă veche. Nu există, în schimb, nimic, în afară de niște etichete sumare, care să te poată transporta în povestea casei sau a colecției. Ne-am mirat când am văzut că, deși muzeul era păzit de patru angajați într-o zi ploioasă de duminică, în care noi eram singurii clienți, nici unul nu părea a avea pregătirea sau cheful de a ne conduce într-un tur ghidat. Cu totul altfel a fost situația când am vizitat casa Storck, unde micuța doamnă care se ocupa și de bilete, încerca să le împărtășească tuturor celor interesați câte ceva din povestea locului și a oamenilor care au locuit acolo. O făcea, evident, contra cost, dar spre beneficiul tuturor. În muzeul Pallady, în schimb, noi ne plimbam și ne întrebam unul pe altul unde sunt picturile lui Pallady, în timp ce doamnele însărcinate cu ordinea și disciplina se retrăgeau discret din calea noastră, pentru o șuetă la colț de cameră.
De-abia când ne-am întors la parter, am descoperit, la recepție, o broșură în valoare de 1.5 lei care lămurea misterul. Casa, adăpostește, de fapt, colecția de artă a soților Serafina și Gheorghe Răut, buni prieteni de-ai pictorului, care l-au găzduit în Paris și au păstrat multe desene și gravuri din perioada sa pariziană. Probabil erau cele marcate, înșelător, cu eticheta Școala Pariziană, dar asta e doar o bănuială neconfirmată.
Lăsând la o parte aceste exemple de clasică nepricepere românească de a face bani dintr-un loc frumos, cu potențial turistic, casa merită o vizită, măcar pentru plăcerea de a petrece câteva minute în interiorul spațios și elegant sau de sta pe băncile de lemn care o mărginesc, respirând aerul răcoros, din grădină.