Am continuat, și bine-mi pare, seria de vizite pe la muzeele și casele memoriale din București, începută cu casa Storck. Într-o sâmbătă ploioasă de iulie, cum au fost multe în ultima vreme, ne-am luat rucsacii în spinare și am pornit spre muzeul Pallady. Pentru cei care nu știți, acesta are un dublu avantaj - pe lângă faptul că este muzeu, deci găzduiește, în teorie, niște obiecte demne de văzut, este situat și într-una dintre cele mai vechi case negustorești din București, casa Melik. 

Construită pe o stradă liniștită din centru, aproape de Mântuleasa, înconjurată de o grădină nu prea mare, dar frumos aranjată, casa este, într-adevăr, superbă. Nici nu ai zice că, la câteva sute de metri distanță, se dezlănțuie agitația urbană de care ne lovim în fiecare zi. Noi am ajuns înăuntru odată cu primele picături de ploaie. Noroc că era deschis... Ne-am cumpărat bilete (10 lei de persoană), am întrebat ce reguli au pentru fotografiat (lucru rar în muzeele din București, fotografiile neprofesioniste nu sunt taxate) și... am pornit în explorare. La parter se vizitează doar holul mare, unde e expusă una dintre puținele picturi ale lui Pallady existente în casă, după care se urcă la etaj, unde mai sunt deschise un hol, patru camere și cerdacul (în care se organizează cursuri de pictură pentru copii). Spațiul e frumos împărțit, lemnăria prezentă peste tot creează o senzație de cozy iar camerele sunt parțial decorate cu mobilă veche. Nu există, în schimb, nimic, în afară de niște etichete sumare, care să te poată transporta în povestea casei sau a colecției. Ne-am mirat când am văzut că, deși muzeul era păzit de patru angajați într-o zi ploioasă de duminică, în care noi eram singurii clienți, nici unul nu părea a avea pregătirea sau cheful de a ne conduce într-un tur ghidat. Cu totul altfel a fost situația când am vizitat casa Storck, unde micuța doamnă care se ocupa și de bilete, încerca să le împărtășească tuturor celor interesați câte ceva din povestea locului și a oamenilor care au locuit acolo. O făcea, evident, contra cost, dar spre beneficiul tuturor. În muzeul Pallady, în schimb, noi ne plimbam și ne întrebam unul pe altul unde sunt picturile lui Pallady, în timp ce doamnele însărcinate cu ordinea și disciplina se retrăgeau discret din calea noastră, pentru o șuetă la colț de cameră. 

De-abia când ne-am întors la parter, am descoperit, la recepție, o broșură în valoare de 1.5 lei care lămurea misterul. Casa, adăpostește, de fapt, colecția de artă a soților Serafina și Gheorghe Răut, buni prieteni de-ai pictorului, care l-au găzduit în Paris și au păstrat multe desene și gravuri din perioada sa pariziană. Probabil erau cele marcate, înșelător, cu eticheta Școala Pariziană, dar asta e doar o bănuială neconfirmată.

Lăsând la o parte aceste exemple de clasică nepricepere românească de a face bani dintr-un loc frumos, cu potențial turistic, casa merită o vizită, măcar pentru plăcerea de a petrece câteva minute în interiorul spațios și elegant sau de sta pe băncile de lemn care o mărginesc, respirând aerul răcoros, din grădină. 

În prima zi petrecută în Stockholm, am ieșit târziu din casă. Nu mă grăbeam nicăieri. Deși era ziua mea, fusese cea mai tristă aniversare...

Ca să revin la hoinăreala turistică, ziua a început undeva pe la 11, ora locală, cu o plimbare lungă spre insula grădină a Stockholm-ului,  Kungliga Djurgarden. Pe drum, lung dar întins ca în palmă, am văzut, din păcate, mulți români de-ai noștri, cerșind pe la colțuri. Am ajuns la destinație la timp pentru masa de prânz, o salată luată de la supermarket, pe care am mâncat-o într-un peisaj idilic, pe o pajiște verde, tăiată de drumuri din pământ, la marginea gârlei dintre insule, pe care pluteau yacht-uri albe. 

După masă și pauză, am căutat Skaven, un fel de combinație între muzeul satului și grădină zoologică (preț intrare în septembrie 2015 - 100krn de persoană, fără acvariu). Mai întâi, ne-am plimbat printre căsuțele aduse sau reconstruite de prin toate părțile Suediei, unde actori, îmbrăcați în haine tradiționale, jucau rolul de gazde și explicau cum funcționau, pe vremuri, brutăriile, farmaciile sau fermele din țară. Poveștile lor erau inventiv construite, unele dintre ele chiar subversive. Spre exemplu, o fată, care stătea într-un chioșc, povestea oricui voia să o asculte, că scrie pe ascuns, ca să nu o vadă soțul ei, care era tipograf, un roman, în timp ce bărbatul ei credea că coase. Din păcate, așezările sami și finlandeze erau închise când am ajuns, în schimb, în țarcurile din grădina zoologică, mai puteam încă admira renii, elanii, focile, urșii și râșii. Cred că cel mai mult am zăbovit la reni, nu mai văzusem niciodată unul și habar nu aveam, spre exemplu, că au coarnele acoperite cu piele.

Înainte de a pleca, am nimerit într-un parc de distracții închis, un fel de cimitir al jucăriilor abandonate. Nu mai era nimeni pe-acolo, doar un tonomat de bomboane care repeta, în continuu, o frază pe care nu mi-o mai aduc aminte. Am fugit repede din curtea jucăriilor pierdute, începuse să bată un vânticel rece și atmosfera devenise suficient de sinistră încât  să ne închipuim că Chucky ar putea să apară, de după colț,  în orice moment. 

La plecare am luat feribotul ( preț - 72 krn - 2 bilete) spre Gamla Stan, orașul vechi, și ne-am oprit în piața Stortorget, acolo unde sunt, printre altele, muzeul Nobel și Bursa. După o pauză de odihnă, ne-am pierdut, o vreme, pe străduțele înguste, cu clădiri colorate, de 4-5 etaje, la parterul cărora vedeam fie magazine cu suveniruri, fie restaurante cu prețuri astronomice. Învinși de foame, ne-am oprit, până la urmă, la Flippin Burger - cred că era recomandat pe tripadvisor sau ceva de genul, unde am dat tot atât de mult (335 de krn) pe o mâncare mai jegoasă decât cea oferită de concurență, dar cu parfum de prăjeală americană.

...se face ușor, atât de ușor, încât și eu mă mir cum de nu m-am gândit la asta de la prima vizită. Evident, trebuie să sosești mai întâi în Londra, dar de asta ne-am ocupat în articolul anterior. Apoi, trebuie să ajungi în City of London, mai exact la gara Blackfriars, să îți iei un bilet sau să compostezi cu cardul (o călătorie costă în jur de 4 lire) pentru Thameslink, setul lor de legături de mare viteză, să te sui în trenul potrivit (nu râdeți, și asta poate fi o problemă în gările imense din oraș) și în 15-16 minute ești în Greenwich. De aici, doar o plimbare de jumătate de oră te desparte de meridianul 0, ascuns, evident, într-un muzeu foarte aglomerat - Observatorul Regal Greenwich - unde, ca să intri, plătești suma de 9 lire. 

Muzeul, în sine, e mic și interesant, dar nu te dă pe spate dacă nu ești pasionat de ceasuri astronomice sau de cum împăcau unii astronomi regali capra familială și familia crescândă, cu varza de la muncă. Punctul de interes e constituit bineînțeles de imaginarul meridian 0, o linie metalică în jurul căreia ne dăm coate, ca să facem poze, cu toții.

Coborând de la Observator, ne-am oprit câteva momente ca să ne bucurăm de frumusețea calmă a parcului englezesc. Sunt puține lucruri mai liniștitoare decât o pajiște verde pe marginea căreia se înalță un copac uriaș, fie el stejar sau nuc. Din păcate, ploaia ne alerga din urmă, așa că ne-am grăbit spre stația de vapor, căci în caz că nu știați, distanța Greenwich - Westminster este una dintre cele mai lungi plimbări care poate fi făcute pe Tamisa. Deși prețurile sunt mai piperate, un drum cu cei de la Thames Clippers, costând aproape 10 lire, priveliștea merită mica aroganță de a lua vaporul în Londra. Ca și la metrou, biletul poate fi plătit direct cu cardul contactless. 

Drumul de întoarcere ne-a fost înseninat de întâlnirea cu o gașcă veselă care sărbătorea un Bachus local și de vederea lui Cutty Sark, unul dintre ultimele vapoare cu pânze folosite pentru transportul de ceai.