Marea... prima oară pe anul acesta. S-a nimerit să ajungem altundeva decât în Vamă – singura stațiune românească pe care o știu cât de cât bine. Stăm în Neptun, de fapt în Neptun la graniță cu Jupiter după cum ne spune recepționera de la Pensiunea Soarelui, un grup de clădiri galbene și portocalii aflate pe o străduță într-o margine de drum principal. Camera, decorată în nuanțe de verde, e destul de mare și curată dar nici pe departe la fel de primitoare ca în imaginile de pe site. Prețul: 170 de lei pe noapte. Avem, ce-i drept, frigider, wifi și aer condiționat iar plaja este la 5 minute de mers pe jos. Camerele sunt închiriate mai ales de familii tinere, cu copii mici. În curte, multe uscătoare de rufe pline cu prosoape și costume de baie. Pe jos, jucării de plastic. Din când în când liniștea după-amiezii de vară este întreruptă de plânsul unui copil. Sunt transportată înapoi în timp, într-o altă vară călduroasă de acum vreo 20 și ceva de ani, când și eu eram un brotac plângăcios care se juca cu lopățele de plastic și mergea cu părinții la mare.

Senzația de deja-vu se amplifică când mergem la masă. Foarte aproape de pensiune e un restaurant – "Crama Murfatlar", o clădire mare cu uși masive din lemn și geamuri-vitralii care ar putea ușor găzdui 3 nunți concomitent. Înăuntru și pe terasă, mesele sunt acoperite cu pânze albe și șervete roșii, brodate. Senzația că am fi luat nu trenul de București - Mangalia, ci o mașină stranie care ne-a trimis înapoi în timp, undeva în anii de glorie ai comunismului, se amplifică. La ora 3, când ne facem drum într-acolo, locul e pustiu. După ceva căutări găsim o singură masă ocupată la care se cinstea, din câte ne-am dat seama, personalul. Cu toate că perspectivele nu par prea încurajatoare, foamea ne convinge să rămânem. Spre uimirea noastră, servirea e promptă și mâncarea bunicică deși prețurile sunt comparabile cu cele din București: 8-10 lei ciorba, 12 lei omleta cu de toate, salata de roșii – 8 lei, etc… Doamnele chelnerițe poartă uniforme: cămăși albe și fuste negre - scurte, scurte. Omleta ne cucerește așa că ne întoarcem aici și a doua zi, pentru micul dejun. Prezentul se îmbie armonios cu trecutul... 
Următoarea oprire: plaja, nu e foarte departe dacă afli din timp ce parcări de hoteluri trebuie să traversezi ca să ajungi mai repede. Se pare că pe undeva, prin apropiere, e și reședința de vară a lui Ceaușescu moștenită acum, presupun, de actualul președinte. Nu cercetăm subiectul - azi nu suntem turiști ci oamenii plajei... pe care o și găsim în curând. 

Primul sentiment - entuziasm maxim.. Apa albastră se contopea cu cerul pe linia orizontului, nisipul se lipea în mod plăcut de picioare. Totul era perfect... Apoi am început să observăm că pe plajă sunt cam multe șezlonguri, că la terase vecine muzici diferite, date la maxim, ne rup urechile, că e cam greu să găsești un loc în care să îți trântești prosopul. Există, totuși, și semne bune. Un nenea care sparge din greșeală o sticlă de bere își oprește clanul ca să curețe  urmele infracțiunii. Reușim să ne găsim un colț mai liniștit pentru a ne deda, cu entuziasm, lenevitului la soare alternat cu reprize de scăldat. La țărm sunt multe pietre dar, după ce strângem din dinți și mai înaintăm vreo 5-6 metri în mare, dăm de o porțiune cu nisip fin. Panta nu este abruptă așa că zona de scăldat e destul de extinsă chiar pentru novici în ale înotului ca mine. 

Seara găsim pe plajă, spre Olimp, o bodeguță nepretențioasă în care să mâncăm. Se numește "Paradisul pescarilor" și e printre puținele localuri de aici unde atmosfera nu e animată de muzici sălbatice ci de forfota meselor pline. Gust pentru prima oară guvizi (buuni) și o tocăniță de pește care nu mă convinge neapărat. Ne întoarcem aici și a doua seară dar găsim lucrurile un pic schimbate. Bodeguța este învelită intr-un cearceaf de plastic menit să protejeze clienții (pe cât se poate) de zgomotul venit dinspre clubul deschis, peste noapte, "în vecini". Într-adevăr, de-alături, răsună muzică de bumți-bumți. Lângă barul părăsit vineri seara s-au teleportat astăzi, direct pe nisipul plajei, câteva măsuțe joase asortate cu canapele albe, pe care stau băieți geluiți sau rași în cap și fete cu pantaloni scurți și platforme înalte. Nimeni nu pare să socializeze (la zgomotul de-acolo e greu, probabil, să îți auzi și gândurile) cu altceva decât telefonul mobil. 

Plimbarea de seară prin târgușorul animat de oameni și felurite distracții e un fel de vizualizare a României pe scurt. Vile înconjurate cu garduri înalte stau alături de bodegi unde se cântă romanțe optzeciste, mașini de colecție sunt parcate lângă șarete în care turiștii se pot plimba romantic printre stațiuni, standul de fructe e pus între taraba cu ciorapi și mașina de înghețată. E un soi de talcioc vesel, fără clasă și pretenții. Cu toate acestea, plaja e curată. La fel și stațiunea. Găsești locuri pentru toate gusturile iar oamenii par și ei, încet - încet, să evolueze spre mai bine.
Ce poţi să spui despre o zi în care nu s-a întâmplat nimic? Nu mare lucru dar, oricum, aşa sunt majoritatea zilelor. Monotone, plictisitoare şi, de multe ori, neplăcute.

Ce poţi să scrii despre “nimic”? Despre starea acea chinuitoare, între somn şi trezire, când planurile şi visele tale sunt suspendate în..viitor (poate) dar tu eşti prea obosit să te mai gândeşti la ele? Când viaţa se reduce la o însiruire de gesturi automate prin care faci timpul să treacă: mâncat, dormit, curăţenie, un film sau un serial care te “distrează”. Oare ce părere are despre asta gospodina robustă, îmbrăcată într-o bluză galbenă, care a ieşit împreună cu familia pe balcon? Oare cum văd ei viaţa în timp ce se uită în jos de la etajul 10 sprijiniţi în coate pe balustrada de beton, printre hainele puse la uscat? Cred că toţi suntem, într-o mai mică sau mai mare măsură specialişti în..nimic. Şi pentru mulţi dintre noi viaţa va rămâne doar o înşiruire de “nimicuri” aranjate frumos în “sertarele” minţii în aşteptarea acelui “ceva” care va schimba totul.

8 Mai 2010
9 aprilie 2013


Ieri a fost o zi plină de noutăți. Am căutat și găsit canalul Saint Martin. Sunt foarte mândră de mine. Nu am folosit nici o hartă (pe a mea o uitasem, bineînțeles, acasă) și după ce am ieșit din metrou, la Republique, am reușit să-mi smulg de pe buze cele câteva cuvinte franțuzești necesare întrebării "Unde găsesc... ?" . Am ajuns destul de repede. Zona nu mi-a plăcut prea mult însă. Probabil și din cauza zilei ploioase, am avut senzația de oraș părăsit. Nu am regăsit nicidecum animația pentru care citisem că e faimos locul.

Mai târziu, însă, cerul s-a înseninat un pic și eu am ajuns în alt colț de Paris - piața Vosges. Până acum trecusem pe-aici seara când parcul era închis. De data asta am ajuns mai devreme. Deși era o după-amiază de luni, înainte de 6, am găsit parcul plin. Turiști, mămici cu copii și doritori de citit în aer liber se bucurau de plăcerea nesperată a unei raze fugare de soare. M-am așezat și eu pe o bancă să-mi savurez cafe au lait-ul luat de la colțul străzii și... m-am îndrăgostit. Totul părea perfect acolo: parcul ordonat dar totuși bogat în verdeață, copacii care se profilau pe fundalul clădirilor vechi de vreo 300-400 de ani costruite din cărămidă roșiatică, copiii care alegau fără încetare după o minge sau un porumbel.




10 aprilie 2013
Urcând până la ultimul etaj al centrului Pompidou am descoperit cea mai frumoasă terasă din lume. 

Ploua. Toți clienții fugiseră iar personalul aștepta ca vremea să se îmblânzească, aciuat sub streașina barului. Pe fiecare masă stătea câte o vază înaltă cu un trandafir roșu. Cafelele lăsate neterminate și scrumierele necurățate păreau că spun povestea unui sfârșit de lume venit pe neașteptate.

11 aprilie 2013

Astăzi am ajuns la Oranjerie. Odinioară seră regală, vechea clădire adăpostește un muzeu de artă. Am venit aici să văd impresionişti şi am descoperit nuferii lui Monet (pânze de mari dimensiuni în care pictorul a încercat să prindă lumina şi felul în care aceasta se reflectă în apă şi natură). 


Pe la mijlocul vizitei lucrurile au devenit palpitante - a început să sune alarma. În 5 minute eram cu toții evacuați și așteptam vești dinăuntru. Se pare că nu s-a întâmplat nimic prea grav fiindcă peste încă o jumătate de oră ne dădeau voie să intrăm înapoi. Să fi văzut atunci coadă la cultură. Mai ceva ca la pâine în vremea lui Ceaușescu.  

Întorcându-mă spre centru pe Rivoli așa, boem, cu rucsăcelul în spinare și gura căscată prin vitrine după suveniruri meaningful de maxim 10 euro bucata am avut, pentru prima oară, revelația diferențelor majore pe care banii îi aduc în viața unui om. Treceam pe sub porticul unui hotel de 5 stele... nu-i mai știu numele. Un scuter a oprit în fața mea și, de pe el, a coborât curierul ducând în brațe o sacoșă de cumpărături de la Prada mai mare ca mine. Așa deci... există nu numai oameni care cumpără de la aceste magazine dar și oameni cărora le e prea lene să ia cumpărăturile în taxi sau mașină și preferă ca noile achiziții să le fie livrate direct acasă. Știu că pare ceva banal și vedem asta tot timpul în filme. Dar filmele sunt filme - povești de adormit mițure. E un pic diferit să constați cu ochii tăi că pentru unii oameni viața e un film cu buget de Hollywood.


 Grădinile Tuilleries 
Ca toți super eroii, Mr. Right Now pare, în ochii multora dar, de multe ori și ai lui însuși, un tip normal cu o viață destul de banală. Ca și noi ceilalți, oamenii banali, se duce la muncă în fiecare zi și în fiecare noapte visează că a câștigat la loto, își cumpără mâncarea din supermarket și, din când în când, mai plimbă câte-o fată de mână pe bulevardele și aleile marelui oraș.

În anumite nopți însă, nopți cu lună plină răcorite de-un vânticel primăvăratic, totul se schimbă. Entuziasmul și energia primei tinereți renasc și Mr. Right Now devine de nerecunoscut. Dacă îl întrebi, nici el nu știe să îți explice prea bine ce s-a întâmplat fiindcă nu-și mai amintește..Să fi fost de vină luna plină? Sau poate cele 15 beri băute înainte de culcare?

Cert e că în acele nopți speciale, Mr. Right Now devine un super erou. Inamicii lui? Oh,nu, nu vă îngrijorați... Răufăcătorii care pândesc în noapte portofelele sau viața trecătorilor sunt încă în siguranță. Mr. Right Now se luptă cu un dușman mult mai afurisit. Înarmat cu arma lui secretă - telefonul mobil - el vânează fără milă somnul duduielor care au avut vreodată proasta inspirație să-i treacă prin inimă și pat. 

Ostilitățile se desfășoară în felul următor. Mai întâi inamicul trebuie identificat. Fiind un  tip sentimental, cu memorie lungă și inimă largă, super eroul nostru purcede la construirea unui top. La o oră târzie în noapte, telefonul câștigătoarei locului întâi începe să sune. Din păcate, femeiușca este, după cum bănuiți deja, o tipă banală și lipsită de imaginație care îşi petrece nopțile dormind. Lucru pe care continuă să-l facă, cu nesimțire aș zice, și la al doilea sau al treilea telefon. Dar eroul nostru nu se descurajează. Doar este un super erou,nu? Continuă să sune și/sau să trimită mesaje. Într-un final, o voce obosită îi răspunde... "Aloo?"…" Bună! Sunt eu... Mr. Right" se aude o voce entuziasmată de la capătul celălalt al liniei... "Ăăă... tu?!?" răspunde duduia ezitant, întunecată încă de somn. 

Între timp, cu greu, procesează informația. Ah,da, e el, Mr. Right Now. Iubitul ei de acum 5 ani. Pe care nu l-a mai văzut de când s-au despărțit. Și cu care nu a mai vorbit de cel puțin 6 luni... 

"Da..eu! Ce faci?"... "DORM!!" punctează ea cu năduf sperând că discuţia se va sfârşi cât mai curând. "Eu nu... ce zici... nu vrei să bem o cafea împreună? Cred că avem câteva lucruri de discutat"... "Despre?"... "Pai nu am vorbit niciodată, pe îndelete, despre motivele pentru care ne-am despărțit... "Huh?Nu am vorbit atunci când ne-am despărțit?!"… "Ba da,dar simt că ar mai fi lucruri de lămurit." Tipa se uită la ceas: 3:27 a.m. "Hmm... cred că ar fi mai bine să o lăsăm pe altă dată... " "Nu, nu am la dispoziție prea mult timp. Mâine plec din oraș/Nu voi mai avea seri libere de acum încolo/Pisica mea intră în menopauză şi trebuie să am grijă de ea./Nu există moment mai potrivit ca ăsta… (aici pretextele variază în funcţie de problemele presante care îl preocupă pe Right Now).
“S-ar putea să nu mai putem să ne vedem pentru încă 4-5 ani!! Deeci... ce alegi... vrei să pierzi ocazia asta?" continuă eroul nostru sigur pe el. Din păcate, "Cătălina" nu vibrează pe aceeași undă cu "Luceafărul" în seara asta. "Să dorm!" se aude o voce mică dar hotărâtă...

După încă 5 rugăminți fierbinți dar, mai ales cereri autoritare, Mr. Right Now renunță. Nu înainte de a-i comunica răspicat că este o creatură nesimțitoare care nu știe să-i aprecieze bunele intenții. Un pic trist, cade pe gânduri cu telefonul în mână. "Femeile ăstea... niște afurisite" Să doarmă? Apoi își aduce aminte. El este un super erou. Şi în topul lui există şi locul 2.
3 aprilie 2013

E în jur de ora 11 (ora Bucureștiului) și, lucru neobișnuit pentru mine, sunt trează de vreo 4 ore și jumătate. Ba încă am și ațipit nițel, ca de după amiază.

Avionul plutește pe un cer albastru, luminos, deasupra unei mări compacte de nori. Probabil că la sol plouă și e mohorât. Așa era în București când am plecat de acasă.

Abia ajunsă aici, pe scaunul meu de lângă fereastră, m-am liniștit. Până acum părea că am toate șansele să pierd avionul. În primul rând, centrala Speed Taxi nu-mi recunoștea numărul așa că a trebuit să petrec 5 minute repetând datele de contact și adresa, apoi am prins din plin traficul infernal de la 7 dimineața și, cireașa de pe tort, la depunerea de bagaje pentru check-inul online era o coada imensă.

Dar cum și lucruri bune se întâmplă, iată-mă aici, în zborul Tarom de 9 jumătate, meditând la următoarea frază pe care o voi scrie și digerând alene cea mai groaznică omletă pe care am mâncat-o vreodată – cu miros îndoielnic și gust de carton pe care l-am regăsit, de altfel, și în cafea. Noroc că în același pachet cu omleta exista și varianta continentală a mic-dejunului: o inofensivă chiflă cu unt, gem de caise și salată de fructe. Astea ar trebui să mă țină relativ sătulă pentru următoarele 2-3 ore.

Ca paranteză – acum am observat că și domnul de lângă mine, francez în jur de 60 de ani și fan al lui Stephen King scrie. Oare despre ce?

13:00 (ora 14 în România)
La capătul din aeroportul Charles de Gaule al lui RER B, așteptând ca trenul să plece. Pe banca paralelă cu cea pe care stau eu o negresă drăguță, îmbrăcată elegant, își schimbă pantofii cu toc cu o pereche de bocanci comozi. Înainte să-i încalțe își trage în picioare o pereche de șosete albe, scămoșate. Pantofii sunt înveliți apoi într-o pungă de plastic și dispar în geanta încăpătoare.

În altă ordine de idei, urăsc Charles de Gaule, aeroportul mamut. M-am rătăcit fiindcă mi-a fost greu să pricep că trebuie să iei trenul (în același terminal) pentru a-ți recupera bagajele iar acum constat că trebuie să mergi cu RER-ul o stație pentru a ajunge la alt terminal. Apoi, în timp ce mă pierdusem sau poate tocmai din cauza asta, am  uitat codul de deblocare al telefonului. L-am nimerit din ultima încercare – lucky strike -  căci altfel nu aveam nici o șansă să dau de soră-mea. După ce m-am plimbat vreo jumătate de oră prin aeroport am nimerit stația de RER/TGV. Până în Paris prețul biletului e de 9.5 Euro (aeroportul se află în zona 5). Am constatat că nu strică să ai și un card la îndemână în caz că automatul de bilete nu dă rest.


4 aprilie 2013

Ieri, Montmartre și azi de dimineață tot Montmartre. Am căutat în zadar o hartă cu principalele obiective turistice şi bulevardele. Din păcate nu aveau nici la hotel, nici la metrou, așa că ne-am bazat tot pe vechea noastră hartă din 2009. 

Îmi place foarte mult o clădire albă, cu obloane roșii și pereții acoperiți cu iederă aflată vizavi stația de metrou de la Anvers, spre Montmartre. Din păcate nu am găsit nicăieri poza ei așa că vă voi bucura ochii cu o bodeguță situată în același cartier, faimoasă prin integrarea unei foste mori în ansamblu şi prin clientela selectă pe care o găzduia pe la începutul anilor 1900. 

Peisajul din fața Sacre Coeur e tot fain – deh, punctul acela mai înalt de unde vezi orașul ca-n palmă, dar din  păcate, prin jur, sunt destul de mulți cerșetori români. Am văzut 2 biserici azi: Sacre Coeur și Notre Dame. Prima mai sobră, a doua bogat decorată dar mult prea plină de turiști. Am fost norocoși să prindem o slujbă  în Notre Dame. O fată cu voce dumnezeiesc de frumoasă făcea oficiile de cantor și, deși nu sunt o persoană religioasă, am fost mișcată până la lacrimi ascultând-o.


Spre seară ne-am întâlnit cu Oana. Ziua rece și ploaia care ne persecuta de ceva vreme ne-au făcut să ne adăpostim în prima bodegă mai drăguță din Cartierul Latin. Am rămas cu o amintire plăcută legată de beef bourguinon-ul mâncat acolo dar V nu poate spune același lucru despre steak-ul lui care părea a avea gustul și consistența unei cizme.

După masă, am încheiat traseul turistic cu o vizită nocturnă la Pantheon. Se pare că mi-e sortit să văd această clădire doar noaptea. 


8 aprilie 2013

Când ai timp să pleci dintr-un loc pe îndelete, riști să resimți mai acut senzația de sfârșit. Asta mi s-a întâmplat mie azi de dimineață când mă pregăteam să plec din hotelul Tingis. Acum îmi dau seama că, deși am fotografiat camera (foarte simpatică, un pic neîngrijită, dar mare pentru Paris) am uitat complet să pozez panorama de pe fereastră: strada cu 2 benzi, casele cu 3-4 etaje și ferestre lungi până aproape de podea, magazinele și restaurantele de la parter (majoritatea având specific oriental). 

Acum 2 zile, am făcut un tur destul de vast al centrului orașului. 


Pornirea: Porte de Clichy. Am luat metroul 13 (singurul în afară de RER C care circula în zonă) până la Champ Elysee Clemenceau. De-acolo am ieșit la suprafață să admirăm Petit Palais și Grande Palais, am trecut podul Alexandru al III-lea (fotografie dreapta), am  înconjurat Hotelul Invalizilor și apoi ne-am îndreptat , urmând direcția vârful nasului, spre turnul Eiffel. Cozile fenomenale (ca de obicei) ne-au convins să nu zăbovim  așa că am trecut strada spre Trocadero și urmând cursul bulevardului Kebler, am pornit spre Arcul de Triumf. Artiștii stradali de pe bulevardul Champ Elysee ne-au ținut ceva vreme ocupați dar, în cele din urmă, am reușit să ajungem în piața Concorde. 



La mijlocul distanței, ne-am oprit undeva să mâncăm. Am avut poftă de-o omletă. Mare greșeală fiindcă jumătate era nefăcută. A trebuit să rog ospătarul să o mai dea o tură prin foc. Mi-a primit cererea cu reticență, dar s-a conformat. Cu ocazia asta mi-am adus aminte de mirarea patiserului din Montmarte căruia îi returnasem clătita cu ou și brânză fiindcă oul era crud. Se pare că ouăle bine prăjite nu sunt prea cunoscute aici.  


Punctul terminus al traseului a fost Luvrul. Am reușit să intrăm după doar 20 de minute de așteptare – dovada că vizitatorii mai conștincioși ca noi își luaseră porția de cultură de cu dimineață. Profitând de faptul că vinerea muzeul este deschis până la 9 jumătate seara, am (re)văzut-o pe Mona Lisa. Şi de data asta tabloul mi s-a părut mic și greu de zărit din spatele mulțimii dornice să facă fotografii. Apoi, ne-am plimbat prin zona artefactelor egiptene. Spre marea dezamăgire a companionului meu, mumiile erau de fapt mumia şi aceea destul de bine ascunsă într-un colţ mai obscur al unei săli.
“E ca în filmele ălea proaste, fără acţiune, în care toţi mor la sfârşit” îşi zise cu năduf  punând (pentru a nu ştiu câta oară?) un picior în faţa celuilalt pe linia albă a şoselei. “Peisajul ăsta...” În stânga, un lan de grâu se întindea cât vedeai cu ochii. În dreapta, câmpia nesfârşită, întreruptă în departare de un copac stingher ce umbrea un zid dărăpănat (rămăşiţele unei case, poate?). Deasupra, cerul albastru de vară pe care pluteau vălătruci albi de nori... Şi nătărăul ăsta de câine... Se ivise de nicăieri iar acum îl urma credincios, potrivindu-şi pasul leneş cu al lui, tresărind cu adoraţie mută ori de câte ori îi arunca vreo ocheadă îmbufnată..”Mda... turma de oi îmi lipseste că, în rest, am tot ce trebuie...”

Brusc înduiosat, îşi dadu jos rucsacul de pe umar şi incepu sa scotoceasca prin el... ”Sa-i dau ceva de mancare... I-o fi foame, saracul... ” Dar nu avea nimic..doar papusa aia veche de carpa. “Se pare ca va trebui sa ma iubesti pe gratis, amice!” ii aruncă peste umar. Cainele îşi  manifesta aprobarea dand frenetic din coada. “Da, da, stiu... nu e nevoie sa mi-o spui... sunt o persoana adorabila!!”.

Continua sa mearga deşi se plictisise demult de aşa o plimbare. Coborâse din autobuz mânat de idea evadării din clasicul traseu al călătoriei stabilite dinainte la ore şi în zile fixe. Asta avea să fie mica lui nebunie. Va merge pe jos până în prima localitate reeditand o adolescenţă în care cea mai fierbinte dorinţă (niciodată îndeplinită) fusese să vadă lumea, călătorind cu rucsacul în spinare, dintr-un loc în altul.

Dar acum era exasperat. Mergea, mergea şi iar mergea..de 2, 3 ore poate şi... nimic. Nu se-ntâmpla nimic. Dar absolut nimic. “Măcar de-ar trece o maşină... ” Însă totul rămânea imobil... doar el şi câinele înaintau agale, singurele puncte în mişcare cât vedeai cu ochii. Începea să regrete că făcuse asta. “Nici măcar n-am apucat să-i dau înapoi păpuşa...”

“Nenea, nenea... ” .Atât a mai apucat să audă după ce a coborât din autobuz. Şi atunci şi-a dat seama, cu stupoare, că încă ţinea în mână păpuşa. Să tot fi avut vreo 2-3 anişori fetiţa..Mică oricum, suficient de mică încât bunica să împartă locul din autobuz cu ea, ţinând-o în braţe. Prietenoasă şi dezgheţată altfel, în felul sincer în care numai copiii pot fi. Îi dăduse păpuşa să o admire. Cu mult timp în urmă fusese a mamei ei. Era veche şi destrămată pe alocuri, cu bumbi negri ca ochi şi şnururi groase, galbene pe post de păr. “Da, sunt într-adevar un om rău dacă am ajuns să fur jucăriile copiilor...” La vârsta lui asemenea isprăvi erau de-a dreptul scandaloase.

Şoseaua se întindea monotonă în faţă. Acelaşi cer albastru presărat cu nori pufoşi, acelaşi lan nesfârşit de grâu... ”Mda... şi când te gândeşti că ţara importă grâu... Se vede că nu ştiu unde să caute... Veniţi, fraţilor, aici e pâinea dumneavoastră!!”.

Adâncit în gânduri, cum era, nici nu-şi dădu seama când ajunse lângă copac. Obosit dar, mai ales, amărât se opri să se odihnească un pic la umbră. “Pleacă de lângă mine!! Puricosule!!” îi strigă câinelui când acesta se tolăni lângă el. O ureche ciulită şi un căscat leneş i-au fost singurul răspuns. “Rău am ajuns dacă nici potaia asta nu mă ia în serios” se supără el dar apoi, realizând ridicolul situaţiei, izbucni în râs... Un om care ceartă un câine în mijlocul pustietăţii şi dintre ei doi era limpede că cel mai înţelept nu era omul.

“Măcar un avion să treacă pe cer... mi-aş pune o dorinţă..” îşi  aminti de jocurile copilăriei. Vedeai avionul, îţi doreai ceva şi începeai să tragi temeinic de degete. Dacă trosneau era semn sigur că dorinţa se va îndeplini...

“Hmm... dar ce să-mi doresc?”. Nu ştia sigur... Dacă statea bine să se gândească, nu ştiuse niciodată. Acel “ceva” care trebuia să-l scoată din monotonia neîntreruptă a zilelor... ce era? Ceva “deosebit” bineînţeles, dar ce? De când se ştia îşi trăise viaţa cu certitudinea că lui nu i se va întâmpla niciodată nimic deosebit şi se uitase cu jind la cei destinaţi “miracolului”: mai întâi la eroii din cărţile de aventuri care fuseseră singurii lui prieteni în copilărie iar apoi la cunoscuţii mai îndrăzneţi şi isprăvile lor “temerare”... Între timp, bineînţeles, deosebirile se nivelaseră. Nu se mai simţea trist atât de des din cauza asta sau, poate, nu mai avea timp să se gândească... Şi totuşi...

Ziua de azi începuse ca orice altă sâmbătă. Se trezise, făcuse duş, îşi  preparase omleta cu ciuperci şi ceapă (trataţie specială de week-end). La 9 fix era în staţie, aşteptând, ca de obicei, autobuzul. Plecarea asta era un alt tabiet al multor sfârşituri de săptămână. Urcase în maşină şi se aşezase pe locul indicat de şofer. Lângă el stăteau o bătrână şi nepoţica ei. Femeia avea părul alb acoperit cu o basma şi ochii blânzi : imaginea bunicilor copilăriei lui. Fetiţa era un bumb de om cu ochişori sclipitori. Se juca cu o păpuşă. I-a zâmbit. El i-a dat o bucăţică de ciocolată. Copila a întins veselă mânuţele spre el şi i-a încredinţat păpuşa. “E frumoasă,nu?” Şoferul a oprit undeva pe câmp să mai urce nişte oameni. El a simţit brusc nevoia să fie afară, să alerge aşa cum nu mai făcuse de mult. Nici nu şi-a dat seama când a coborât. În mână ţinea încă păpuşa. I-a părut rău dar ce mai putea face? A început să meargă cu paşi mari pe şosea... Aerul proaspăt îl înviora. Lumina caldă a zilei, bucuria de a nu se grăbi nicăieri... Nu avea parte de asta prea des în timpul săptămânii. Din marginea lanului de grâu a ieşit un câine. Nu l-a lătrat..S-a ţinut pur şi simplu după el şi, de ce nu, prezenţa lui i-a făcut bine. Acum stă la umbră şi se odihneşte. Peste câteva ore va ajunge într-un oraş în care nu s-a oprit niciodată. Va dormi într-un hotel micuţ şi ieftin şi va mânca aşezat la o masă lângă fereastră.Să vadă cum e viaţa pe-acolo…

“Nu s-a întâmplat nimic şi totuşi s-au întâmplat atâtea...” Lucruri mici e adevărat, dar unice în felul lor. “Dar eu nu le văd niciodată. Sau nu le bag în seamă...” Revelaţia îl înveseli. Sări în picioare gata să continue drumul. ”Mai bine mai târziu decât niciodată...” Trase aer cu putere în piept şi privi în jur. Ştia acum: drumul ăsta, lanul de grâu şi albastrul cerului, norii albicioşi şi nemişcaţi, copacul care îi ţinuse umbră, zidul de care se sprijinise, privirea umedă a câinelui... le va ţine minte multă vreme. Iar în rucsac avea o păpuşă veche din cârpe, amintirea palpabilă a zilei de azi. O zi în care nu se întâmplase nimic. Cu toate astea, o zi deosebită aşa cum, dacă va şti să vadă, vor fi toate zilele ce urmează...

“Hai amice... Dacă vii cu mine până în oraş îţi fac cinste cu o halcă de carne!”

9 Mai 2009