Cartea terminată de Paști (am mai început una, dar, până să o dau gata a plecat în țări străine, odată cu soră-mea) m-a surprins plăcut. Nu mă așteptam, în primul rând, la o evadare din realitate - e destul de dificil ca rutina noastră zilnică să păstreze vie înclinația spre fantastic a povestitorului, ceea ce se vede și în nuvelele sau romanele care apar pe piață - iar, în al doilea rând, am fost impresionată de faptul că Tudor Ganea nu numai că creează o lume, dar o și conturează prin detalii clare, pline de culoare și poezie. 

Constanța, cea de care povestește scriitorul,  este un oraș misterios în care blocurile dărăpănate de lângă mare ascund o populație de pescari fantastici a căror meserie este însăși viața lor. Nici nu are cum să fie altfel, o vrăjitoare venită din adâncurile Deltei le-a furat bărbăția, ca dreaptă răzbunare pentru tragedia ce îi lovise satul cu mulți ani în urmă. În poveste mai apare un fluier magic, care înnebunește femeile, cheia succesului unei familii de patroni de bordeluri, dar și motivul ruinei lor, o localitate ascunsă între canalele Deltei, unde oamenii sunt înalți, cu ochii verzi, bufnițele au rol de sonerie, berzele încălzesc casele iar lupii, îmblânziți, le păzesc și, bineînțeles, cazemata, centrul ascuns al tuturor lucrurilor. În jurul acestui buncăr, construit de naziști, circulă tot felul de legende de care oamenii nu se mai îndoiesc atunci când muncitorii veniți să o dărâme dispar, unul câte unul. Disparițiile sunt investigate de un polițist care lucrează sub acoperire, până când este și el înghițit de povestea adusă la viață prin desenele cu cretă, făcute pe asfalt de niște copii, cu ochii verzi. După ce polițistul dispare, apa năvălește la suprafață, dând cartierului sărăcăcios, de margine de oraș, înfățișarea luxuriantă a unei lumi dispărute, în care blocurile, scufundate acum, sunt locuite doar la nivelele superioare, de acei copii ciudați care au crescut mari. 

"Ascunși în clarobscurul pergolei de lemn, pescarii păreau niște statui cărora cineva le înfipsese câte o țigară aprinsă între buzele tari, de ipsos. Când își duceau sticlele la gură și înghițeau berea, mecanica gestului repetitiv - și lipsit parcă de elasticitatea vieții - îi făcea să pară niște complicate mecanisme greoaie, manevrate prin sfori de un sistem de scripeți montat sus, pe cazemată. Apoi, câte o astfel de statuie cu formă umană părea să prindă viață, se ridica de la masă, punea banii sub scrumiera plină de mucuri și pleca, clătindu-se greoi printre mese și nesalutând pe nimeni. În urma minciocurilor pe care și le atârnau agale, rămâneau dâre lungi și lipicioase de bale de guvizi. Astfel de urme cleioase șerpuiau pătând asfaltul și bordurile din cartier seară de seară dezvăluind traseele tuturor pescarilor[...]"

"Un bătrân cu pielea arsă de soare ieși din adânc chiar lângă el, se ridică în mâini și urcă pe stabilopod. Avea înfiptă în spate o pelerină a cărei țesătură vie din pești o trase după el în sus, pe cele mai înalte pietre, unde începu să-și scoată din piele, unul câte unul, cârligele pe firele cărora se zbăteau zecile de stavrizi. Un altul ieșise din apă cu două fire de nailon lungi înfipte în lobii urechilor, iar peștii prinși în ace păreau cercei strălucitori din argint."

Când am ajuns în Budapesta, eram pornită să vizitez o sinagogă. Văzusem, de-a lungul călătoriilor mele, nenumărate biserici catolice, ortodoxe și protestante, câteva moschei, dar, niciodată până atunci o sinagogă. Ce-i drept, aș fi avut de unde alege și în București, dar, după cum știm cu toții e mai greu să fii turist în orașul tău. În Budapesta, în schimb, nu numai că am reușit să intru într-una, dar a și fost printre puținele locuri culturale pe care le-am vizitat pe îndelete.

Ansamblul de clădiri, aflat în centrul Pestei, este construit, după cum zicea ghida, în stilul mauro - bizantin, ceea ce explică finețea detaliilor decorative. Numele membrilor congregației sunt încă scrise pe bănci, așa că am avut o tresărire văzând un Adolf printre rânduri - o treime din cei 800 000 de mii de evrei care trăiau în oraș înainte de cel de-al doilea război mondial a pierit în Holocaust. Misterul s-a lămurit mai târziu când am aflat că, pentru a se integra mai ușor, evreii luau, deseori, nume de băștinași. Sala mare de rugăciuni este împărțită, la fel ca și în moschei sau în primele biserici, în compartimente pentru doamne (balcoanele) și pentru domni - partea de jos a sălii. Steaua lui David domină spațiul. 

Într-o anexă a clădirii, se încearcă să se creeze o cultură printr-un un mic muzeu ce conține obiecte de cult (sfeșnice cu șapte lumânări folosite de Hanuka, mezuze - cutiuțe care conțin rugăciuni, scaune și contracte de căsătorie), dar și tablouri. Un loc important îi este acordat lui Theodor Herzl, inventatorul conceptului de sionism și unul dintre inițiatorii mișcării de emigrație în Palestina. Deși nu a trăit suficient de mult încât să se bucure de întemeierea Israelului, Herzl este considerat părintele statului. 

Curtea adăpostește un monument închinat Holocaustului, cu urne care conțin pietre în locul rămășițelor pământești ale celor ce au murit în lagăre și Copacul Vieții, o salcie de metal, pe ale cărei frunze sunt scrise numele altor oameni dispăruți, fără urmă, în aceeași perioadă. 

Marea Sinagogă e o clădire frumoasă, care merită vizitată la pachet cu turul ghidat, din care veți afla o parte dintre aceste informații, pentru că, în situația de față, istoria și învățămintele pe care ar trebui să le tragem ascultând-o sunt dintre cele mai importante. Mai multe detalii despre program și prețuri, găsiți aici.










După cum ziceam pe Facebook, mai demult, nici anul ăsta nu am ratat festivalul de film documentar One World Romania, ba chiar mă pot lăuda că am reușit să văd mai multe filme decât în anii trecuți. Cum s-a întâmplat asta? Recunosc, pe alocuri fiindcă am trișat deoarece am completat mersul la cinematografe cu căutatul documentarelor postate online, dar și fiindcă am stat cu ochii pe site-ul festivalului, de unde am aflat că, timp de șapte zile, pot vedea, gratuit, pe platforma de Youtube a Cinepub, șapte documentare.

Așadar, cum vorba lungă este sărăcia omului, iată lista cu filmele văzute anul acesta.

1. Sexpertul vă răspunde (Ask the sexpert) 
Poate cel mai distractiv documentar din listă, nu fiindcă suntem condiționați să ne hlizim când vorbim despre sex ci pentru că doctorul Watsa, un bătrânel de 93 de ani, care și-a dobândit celebritatea răspunzând întrebărilor despre sex venite pe adresa ziarului Bombay Mirror, într-o rubrică pe care toată lumea o citește, dar nimeni nu recunoaște, este, într-adevăr, un personaj care are cuvântul potrivit la el în orice situație. Dacă stau să mă gândesc, umorul e cea mai potrivită armă pentru a dezamorsa tensiunea care plutește în cameră când oamenii care îl caută, pentru consultații, încep să își povestească problemele sexuale. 
Din păcate, nu toată lumea privește cu ochi buni activitatea doctorului. Într-o țară tradiționalistă, cum e India, este încă considerat scandalos să ai o viață sexuală înainte de căsătorie sau să vorbești deschis despre sex, inclusiv prin programe educative. Cu toate acestea, rubrica are suficient de mulți susținători încât procesele în care autorul este acuzat de obscenitate să continue fără ca, momentan, să fie luată o decizie împotriva lui.


2. Fiicele partidului (Golden Dawn Girls)
Dacă cel mai amuzant documentar văzut la festival anul acesta a fost Sexpertul vă răspunde, Fiicele partidului a fost cel mai intens. Regizorul norvegian, Håvard Bustnes, urmărește cum partidul grecesc ultranaționalist, de extremă dreapta, Zorile Aurii, se repliază în jurul femeilor din partid: soții, mame, fiice, atunci când liderii, bărbați cu toții, sunt închiși înaintea alegerilor din 2015. 
Filmul începe cu o întrebare delicată, la care nici una dintre cele trei protagoniste nu dă un răspuns direct - sunt Zorile Aurii un partid neo-nazist? Pentru ele, a fi neo nazist e egal cu a fi naționalist și toate excesele provocate de bărbații din familiile lor: bătăi în emisiuni, tarabe rupte, imigranți bătuți și un cântăreț omorât sunt pur și simplu exagerări sau înscenări ale presei. Din dorința sinceră de a ne arăta nouă, celorlalți, că și ei sunt oameni normali, femeile lasă echipa de filmare să pătrundă în intimitatea membrilor partidului. Descoperim oameni dedicați familiei, dezamăgiți de Uniune și de străini și convinși că Grecia trebuie să se întoarcă la măreția de odinioară, bineînțeles, după ce răul evreiesc va fi stârpit din rădăcini. Discursul ambivalent al protagonistelor le vine ca a doua haină și nu poate fi demascat decât prin suprapunerea imaginilor cu discuția. Tot ceea ce se schimbă este tonul opiniilor, ușor nuanțat în privat, dur și propagandist atunci când vorbesc de pe o scenă.
Un personaj aparte este fiica liderului, Ourania, care devine purtător de cuvânt al conducerii atâta vreme cât tatăl ei este în închisoare. Tânără, aproape adolescentă, Ouraniei îi place să joace boardgame-uri cu prietenii, colecționează păpuși Disney și bea cafea de la Starbucks, dar nu se sfiește să agite spiritele cu replici cum ar fi: Scuipăm în fața sistemului ăsta putred. Le vom bea sângele cu paiul!
Sub conducerea femeilor, Zorile Aurii ajung, în 2015, pe locul trei în Parlament. Este momentul când bărbații sunt eliberați și femeile se întorc, cu un zâmbet discret, în umbră. 


3. Pierduți în fumul bătăliilor (Lost in the fumes
Dat fiind că anul acesta s-au aniversat 50 de ani de la revoltele studenților din 1968, festivalul a cuprins și o secțiune consistentă dedicată mișcărilor de reformă, mai vechi sau mai recente, pornite și organizate de tineri. Una dintre acestea e mișcarea pentru independență a Indigenilor din Hong Kong, un grup animat de tineri, care militează pentru independența teritoriului ce, cu 10 ani în urmă, a fost transferat înapoi Chinei, de către Marea Britanie. 
Documentarul urmărește călătoria lui Edward Leung în lumea mișcărilor de stradă. Edward, un student de 23-24 de ani, este un personaj atât de sincer încât alunecă, din punctul meu de vedere spre ceea ce, mai demult, numeam emo. Aflăm astfel că, deși era un sportiv bun, nu a fost niciodată motivat să exceleze la cursuri iar după terminarea colegiului nu știa încă ceea ce vrea să devină când va fi mare. După o lună de depresie, descoperă organizația Hong Kong Indigenous și își dă seama că oamenii aceia militează pentru lucruri pe care le susține și el. Se implică în acțiunile grupului, își descoperă un mare talent în a vorbi în public și ajunge să candideze pe listele nou înființatului partid pentru alegerile locale. Deși obține un număr nesperat de mare de voturi, candidatura îi este invalidată fiindcă susține (încă) independența Hong Kong-ului. 
Pe parcursul documentarului, Edward nu își ascunde dubiile legate de activitatea lui politică, de extremele spre care ar trebui să meargă pentru a-și face auzită vocea (în cazul ăsta, violența) sau despre lupta lui cu depresia. La sfârșitul lui 2017, pus în fața unui proces pe cale să înceapă în care este încriminat pentru rolul lui în organizarea unor proteste ce s-au lăsat cu bătăi între polițiști și protestatari, decide să se retragă din organizație și să își petreacă timpul care îi mai rămâne liber, la studii, în Harvard.  


4. Karl Marx City
Chemnitz este un oraș din Germania de Est care a fost rebotezat, în timpul comunismului, Orașul lui Karl Marx. În fapt, filozoful german nu se născuse acolo, ci în Trier, dar asta conta prea puțin având în vedere că Trierul rămăsese în Germania de Vest iar noua orânduire avea nevoie de simboluri în care populația să creadă. 
Naratoarea, plecată pentru mulți ani în State, redescoperă orașul natal, pornind de la imaginea idilică a copilăriei până la perioada de după căderea Zidului când sistemul de valori ai oamenilor din Est fusese zdruncinat din temelii. Printre cei dărâmați de schimbări se numărase și tatăl ei, care alesese să evadeze sinucigându-se fără să lase, în urmă, niciun cuvânt de explicație. Moartea lui prematură lăsase în urmă multe întrebări fără răspuns pe care regizoarea / naratoare speră să le rezolve. Procesul este minuțios - amintirile ei, povestite la persoana a treia și ilustrate prin inserții ale unor filme din perioada respectivă, sunt susținute de cele ale mamei și ale fraților, de poveștile vecinilor și ale  prietenilor. De la mic la mare se ajunge la arhiva Stasi-ului, unde familia încearcă să facă rost de dosarul tatălui. 
Pe nesimțite, documentarul devine o poveste despre opresiune, într-o lume în care supraveghetorii aveau datoria de a intimida oamenii pentru mărunte dovezi incriminatoare, cum ar fi lista programelor TV din Vest, scrisă de mână și lipită pe frigider. 
Tensiunea crește gradual până în momentul dezvăluirii finale - tatăl nu fusese informator ci dizident iar activitatea lui criminală fusese supravegheată, îndeaproape, de cel mai bun prieten.



5. Mame copil (Child Mother)
Primul din cele două documentare pe care le-am văzut pe Cinepub, prezintă o serie de interviuri în care bătrâne mame își aduc aminte poveștile lor tragice de viață în fața copiilor. Aceștia le intervievează în atmosfera confortabilă de acasă, reușind să le smulgă, cu greu, crâmpeie din ororile trăite de miresele copile, care, la cei doisprezece - treisprezece ani ai lor vedeau nunta ca pe o ocazie în care vor fi îmbrăcate frumos și vor mânca bine. 
De-abia după ce totul era stabilit, între familii, fetițele aflau că soții erau, uneori, și cu patruzeci de ani mai mari ca ele și că meseria de nevastă presupunea și activități pentru care nimeni nu le pregătise. 
Deși la prima vedere, drama este ascunsă în spatele interiorului confortabil în care aceste bătrâne își petrec ultimii ani de viață, fiecare discuție cu ele, micile revolte tardive sau, dimpotrivă, sentimentul că ăsta fusese rolul lor pe lume, adâncesc tristețea legată de lipsa lor de perspective.



6. Copiii libertății (Be free or be dead)
Educația alternativă este un subiect care pare a fi pe buzele tuturor în ultima vreme. Un grup de părinți italieni care și-au înscris copiii într-un astfel de program, pentru a-i scăpa de teme și pedepse, evaluează rezultatele metodei alese. 
La prima vedere, copiii au mai multă inițiativă, sunt mai creativi și știu să își manifeste individualitatea - acestea fiind aptitudini pe care le dobândesc petrecând mai mult timp jucându-se și colaborând. Din păcate, strădania educatorilor de a-i ajuta să își găsească un drum al lor pare să le dea prea multă libertate pe care nu au maturitatea să o gestioneze corect, astfel încât ajung să fie în urma colegilor lor, de la școlile normale, la disciplinele clasice: matematică, limba maternă...
Principala idee care se desprinde din film, după mine, este nu  școala ar trebui să fie reformată radical fiindcă e destul de dificil ca un copil de șapte ani să își găsească drumul dacă nu gustă un pic din toate ororile educative, ci întreg sistemul în care copii își petrec timpul, începând cu grădinița și continuând până aproape de terminarea liceului. Să exemplific: în ziua de astăzi, încercăm să ne asigurăm că copiii noștri nu pățesc nimic rău, ținându-i tot timpul într-un mediu controlat, în care alții (educatorii, părinții) le gestionează socializarea și nevoile. Astfel, o vizită până la magazin pentru a cumpăra pâine sau o excursie cu gașca, de unii singuri, în parc, devine o aventură pe care le e din ce în ce mai greu să o întreprindă de unii singuri. 


Pe lângă documentarele de care am povestit mai sus, mi-ar fi plăcut să mai văd:
1. Suflet roșu (The red soul)
2. Distanța dintre mine și mine (The distance between me and me)