Deschid geamul de la bucătărie. Un carton de
ouă gol îmi trece prin faţă şi se izbeşte de plafonul hornului dintre scări.
Este urmat, la scurtă vreme, de un ambalaj de plastic şi câteva pet-uri
de bere scurse şi ele. La scara vecină cineva ascultă muzică dance tare. Se aud
râsete. Pare un pseudo party decent. Of, ce plictiseală! Unde sunt vremurile de
altădată când nu trecea săptămână fără ca vecinii să mă surprindă cu ceva nou, cum
ar fi o nuntă sau… o înmormântare.
 |
A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi nu s-ar
mai povesti. A fost odată o parcare. Parcarea din spatele blocului în care
stau, bineînţeles. Şi ce-i cu asta, vă veţi întreba… România e plină de
parcari. Cu ce-i a ta mai cu moţ?
Cum se ştie că oamenii “sfinţesc” locul, parcarea
mea-i “deosebită” fiindcă şi vecinii mei îs aşa. În primul rând vecinii mei sunt
oameni cu stare… cel puţin aşa mă fac să cred maşinile pe care le conduc şi
alte “accesorii decorative”. În al doilea rând, au principii şi tradiţii… vechi,
foarte vechi. Cam de la Ramayana şi Mahabharata aşa şi… de aceeaşi origine.
Pentru ei, familia este foarte importantă şi când spun asta nu mă refer doar la
“celula de bază a societăţii” cu mamă, tată şi copii. În familie intră, de
obicei, o întreagă galerie de unchi, mătuşi, bunici, veri şi alte rude prin
alianţă. De obicei, în jur de 100, 100 şi ceva. Uneori am impresia că, în “mărinimia”
lor, ne consideră de-ai casei şi pe noi, vecinii. Zic asta fiindcă se pare că
nimic nu le face mai multă plăcere decât să-şi împartă bucuriile şi tristeţile
cu noi.
Acu’ vreo 2 luni a fost nuntă. 2 zile la rând toată
intersecţia Gorjului a dat spasmodic din buric pe ritmurile “maeştrilor”
consacraţi: Minune, Salam, etc… Ne ajutau cele 4 boxe de 2 metri pe 2 care
flancau uşile câtorva scări. Nu-i vorbă, nu am avut de ce ne plânge. “Meniul”
a fost diversificat, din timp în timp, şi cu lăutari. Am putut ieşi pe balcon să
admirăm nuntaşii, hora, masa, ţoalele... Vorba aceea: "la soare te puteai
uita, da’ la dânşii ba". Învăţatul pentru sesiune a mers mult mai bine
deoarece somnul a fost eliminat din program. Când totul a luat sfârşit şi
tinerii însurăţei au plecat spre… nu ştiu unde... într-o decapotabilă de colecţie
ornată cu trandafiri albi, nu am putut decât să ne bucurăm de bucuria lor şi să
le urăm casă de marmură, copii de tuci, la cât mai multe ghiuluri şi
paranghelii… ÎN ALTĂ PARTE.
Ieri seara, după vreo 3 zile la mare, la soare,
m-am adunat şi eu de pe drumuri. Am ajuns acasă tocmai la timp ca să mă întristez.
Nea’ Bivolaru?!?, omu’ ăla de vindea telefoane şi huse de telefoane în piaţă, îşi
dăduse obştescul sfârşit în urmă cu vreo 2 zile. Parastasul era în toi, parcarea
era plină de... hmmm… oameni, mese şi trataţie. Coroane funerare împodobeau
zidul pe lungimea a 3-4 scări. Din păcate, nu m-am putut bucura de schimbarea
de decor prea mult timp fiindcă azi l-au şi îngropat. Mult mai fericită ca
mine, colega de apartament a avut vreme 3 zile să se înduioşeze şi să se roage
pentru iertatea păcatelor răposatului. În schimb ea, care a lucrat azi, a
pierdut bocetele, alaiul care a blocat intersecţia o oră, caii pur sânge aduşi pentru dric, precum şi soborul de vreo 10 măicuţe care mergeau în fruntea
procesiunii… Dumnezeu să-l ierte şi să le dea viaţă
lungă membrilor familiei! Nu de alta, dar aşa vom putea trăi cât de cât şi noi,
CEILALŢI, pe lângă EI…
Notă:Poza e făcută la nuntă.
21 August 2007
0 comments:
Trimiteți un comentariu