Aflat la 60 și ceva de kilometri de Catania, Siracusa este un oraș cu o istorie veche de peste 2700 de ani. A fost întemeiat de greci și a strălucit alături de Corint și Sparta, în perioada de glorie a acestora. Romani, arabi și italieni  au trecut pe-aici distrugându-l, reconstruindu-l dar, în cele din urmă adăugându-i putere și prestigiu, până când a fost devansat economic de Palermo, care a devenit noua capitală a Siciliei. Se spune că Arhimede s-ar fi născut în Siracusa iar apostolul Paul a folosit orașul pe post de avanpost în lupta pentru creștinarea insulei. Astăzi, e un târgușor cu aer liniștit, ușor provicincial, vizitat mai ales pentru centrul istoric, micuța insulă Ortygia, unde legendele grecești zic că s-a născut Artemis, zeița vânătorii.  

Zona dezolantă a autogării, scăldată în căldură și miros, nu mi-a lăsat o impresie prea bună. Era undeva imediat după prânz, într-una dintre cele  mai fierbinți zile ale vacanței, și singurul lucru pe care mi-l doream era să stau undeva, la umbră, cu o doză de cola rece în mână. Din fericire, Ortygia, pe care voiam să o văd, nu era la mai mult de 20 de minute de mers. Am dat o tură prin micuța insulă de piatră unde se află piața centrală și domul, m-am pierdut pe străduțele înguste și colorate și i-am invidiat, de departe, pe cei care își aduseseră costumele de baie cu ei și se răcoreau în apa colorată în nuanțe de bleu, verde și albastru a Mării Ioniene. 

Apoi, am fugit repede, repede să văd Neapolis, parcul arheologic al orașului. Biletul costă 10 euro și oferă acces la un amfiteatru roman, un teatru grec vechi de 2500 de ani, aflat la înălțime, de unde se vede o bună parte din Siracuza, câteva locuințe rupestre (una din ele, zic indicatoarele, ar trebui să fie mormântul lui Arhimede) și, ceea ce mie mi s-a părut foarte interesant, carierele de calcar de unde se scotea piatra pentru construcția orașului în vechime, ale căror pereți s-au prăbușit aproape în totalitate, lăsând în urma lor colți de stâncă, înalți de peste 20 de metri, în jurul cărora crește o grădină exotică, cu trestii gigant și magnolii. Muntele nu a fost eviscerat în totalitate, câteva caverne poti fi încă vizitat iar dacă ajungeți aici nu pierdeți ocazia de a intra în  Urechea lui Dionisis, un pliu de spațiu tăiat în peretele stâncos, unde sunele reverberează atunci când se lovesc de cupola de piatră, ce era folosit ca cisternă pentru apă în antichitate.

Cum se ajunge în Siracusa?
Din Catania, se ajunge cu autobuzul (compania AST). Drumul durează o oră și jumătate, biletul dus - întors a costat 9.6 euro iar în septembrie ultimul autobuz spre Catania pleacă, în septembrie, la 18:45



















E amuzant, uneori, să îți aduci aminte ce scriai la 23 de ani.

E complicat să te simți bine. Mult mai simplu să fii deprimat. Fericirea/mulțumirea e ori o stare care “te lovește” ori o constructie pentru care ai nevoie de multă migală și tărie de caracter. Depresia, mai ales când ești, din născare, o ființă melancolică și melodramatică e a doua ta natură. Te scalzi în ea precum peștele în apă. E suficientă o măruntă nemulțumire care te bîntuie regulat pentru ca tu, după îndelungi introspecții și analize, să descoperi brusc și iremediabil că, de fapt, nimic nu merge așa cum ar trebui. Această descoperire se materializează, de obicei, în reflecții și cugetări “adânci” asupra harurilor cu care natura nu te-a înzestrat, asupra talentului de care faci dovadă în executarea “automatismelor” zilnice, asupra iq-ului tău care, clar, n-ar stârni nici măcar invidia unui neanderthalian etc... Împărțite pe sexe, frustrările devin diferite în funcție de norocul pe care l-ai avut: acela de a te naște mascul ori femelă. Ei se gândesc la brand, lungime, mașină, tupeu... evident insuficiente. Ele se gândesc la fund, celulită, mărimea nasului... 

Și așa te trezești în ziua cu norișorul sau sacul. Aceleași cauze generează efecte diverse. Totul depinde de personalitatea bipedului deprimat. Dacă ești coleric, norișoru’ e prietenul tău cel mai bun. Te-ajută să fii arogant și nesuferit și, mai ales, îți oferă posibilitatea magică de a tuna și de a fulgera în dreapta și-n stânga. Sport cu dublu efect: eliberarea de stres și mulțumirea sufletească obținută în urma pasării frustrărilor în ograda altuia. Dacă ești mai reținut și timid... you win the bag. Da, da ... știi despre ce vorbesc. E chestia aia pe care o dorești pe cap de cum ieși în lume. Să nu te vadă nimeni, să nu te simtă nimeni, să te lase dracului toți în pace. Eliberarea vine cu un ropot sănătos de plâns, o vorbă bună sau o rază de soare care îți mângâie fața.

Da, ”fericirea e un lucru mărunt”, dar atât de al naibii de greu de obținut. Există oare soluții de durată?

17 ianuarie 2007
Voi începe prin a face o mărturisire care îmi va aduce, bănuiesc, mai mulți dușmani decât prieteni: sunt o fană a lui Hillary Clinton. Nu e un lucru care m-a lovit de azi, de ieri, de când a început să aibă șanse serioase la președenția Statelor Unite, ci din 2008, când a candidat prima oară. Mai mult decât a ei sunt o fană convinsă a ideii că o femeie bine pregătită și dornică să facă asta, ar trebui să poată, la fel ca un bărbat, să muncească și să viseze că într-o bună zi va putea ocupa orice funcție pe care și-o dorește: președinte de stat, CEO, general, chiar și preot sau papă. În ziua când această idee va trece de stadiul de utopie, lumea va fi, cred, un loc mai bun și pentru noi, al doilea sex.

Știu că sunt mulți care vor încerca să îmi demonstreze prin vorbe și cifre că Hillary nu a pierdut pentru că e femeie, ci pentru că republicanii trebuiau să iasă, pentru că Bill, pentru că discursuri plătite sau mailuri, fiindcă e antipatică, pare cam bolnăvioară, nu-i stă părul nici pe departe la fel de bine ca lui Trump, etc. E, de fapt, o întreagă modă acum printre analiștii de profesie sau ocazionali, să arate că Hillary a pierdut nu fiindcă e femeie ci pentru că democrații au ales cel mai prost candidat. Nu voi polemiza pe tema asta. E suficient să dai un search pe Google ca să îți dai seama că această afirmație e un neadevăr. Comparând-o apoi pe Hillary cu Trump, devine aproape o blasfemie.

Și totuși el a câștigat, ea a pierdut, cel puțin din ceea ce știm astăzi. Desigur, pe 19 decembrie, electorii pot decide altceva fiindcă, în fond, doamna e în față conform votului popular, dar asta e o poveste, fără prea multe șanse de izbândă. El a câștigat, ea a pierdut, ziceam, și culmea e că a pierdut și pe mâna femeilor, care au ales, într-o proporție destul de însemnată, să susțină nu numai un om nepregătit, dar și ceea ce pare unul a fi unul dintre cei mai mari misogini de pe scena publică. Iar asta, pentru analiști, e un semn în plus că Hillary e atât de rea, încât nu a reușit să își atragă nici măcar susținerea totală a categoriei de cetățeni pe care o reprezintă în cea mai mare măsură. Dar e oare așa?

Aș îndrăzni să zic, uitându-mă la viața mea de până acum, că nu.

M-am născut într-o familie obișnuită, românească, de copii de țărani trași pe băncile facultăților de industrializarea comunistă. Străbunică-mea nu a avut norocul nepoatelor ei. La treisprezece ani s-a căsătorit cu un bărbat mai mare ca ea cu zece. Până aproape de vârsta majoratului, soacră-sa o alerga periodic pe uliță ca să îi confiște sania (Ești femeie măritată, de-acum, treci în casă!). Străbunicul, un bărbat frumos și inteligent, un pic excentric pe alocuri, a lăsat moștenire familiei atât gene bune cât și nebune, dar și o mare admirație pentru persoana lui. Nu-i bai că bea de stingea și o mai și rupea pe străbunica în bătaie, din când în când, nu-i bai că a cunoscut în stilul biblic jumătatea mai frumoasă a satului în nopțile lungi petrecute în afara casei, nu-i bai că a măritat-o pe bunica la șaisprezece ani, cu un om pe care nu îl iubea, refuzându-i posibilitatea de a continua școala... Eh, era bărbat, ce să-i faci, este explicația bunicăi, ori de câte ori, încercăm să îi tulburăm amintirile despre un tată aproape de basm cu întrebări aluzive.

Replica asta am auzit-o de nenumărate ori de-a lungul vieții, mai ales după ce am ajuns la pubertate când mi s-a pus în vedere că sunt femeie și că trebuie să mă comport după un set de reguli diferit de cel al băieților, adică să fiu drăguță și elegantă, să port tocuri, nu bocanci, să îmi păzesc himenul ca pe ochii din cap, să nu întârzii prea mult seara prin oraș, să nu mă duc pe munte, că asta e treabă de băieți, să nu mă gândesc să mă fac arheolog sau arhitect că e greu pentru o femeie, să nu..., să nu... Ce-i drept, nu mi s-a pus în vedere prea hotărât că ar fi cazul să nu mă omor cu cititul cărților, deși sunt sigură că ai mei ar fi preferat în multe situații să îmi iau haine de banii ăia, și nici măcar nu am fost marginalizată că sunt fată (deh, tata a reușit să producă doar fiice, deși ambele am fost visate fii). Cu toate astea, cunosc situații în care doar băiatul familiei era împins spre succes, dat fiind că, după cum ziceau oamenii, băiatul trebuie să... De-a lungul unei vieți aproximativ lungi și pline de întâmplări, am cunoscut și văzut multe: pipăieli nenumărate prin mijloacele de transport în comun (cum ar fi ca și noi, femeile, să apreciem tactil fundurile sau piepturile bărbaților drăguți care ne ies în cale?), băieți care luau note mai mari ca mine în contextul în care eu vorbeam (bine) douăzeci de minute și ei două, dar arătau bine în costum iar profesoara era femeie, cunoscuți care se mirau că pot să beau o bere (fetele pe care le știu eu, beau suc), tipi care erau șocați că am făcut o facultate mai tehnică, femei stresate de ideea unei alte femei șef (m-am înțeles întotdeauna mai bine cu șefii bărbați, femeile sunt mai rele), bărbați care consideră că nimic nu sună mai rău ca vocea unei femei care se ceartă etc.

Influența societății și-a lăsat amprenta asupra siguranței mele de sine, de la diete prelungite și inumane, ținute nu pentru a fi sănătoasă ci pentru a atinge dimensiunile considerate atractive conform standardelor după care trăim, de la tolerarea comportamentelor dăunătoare ale apropiaților (inclusiv un fost iubit care își făcuse un obicei din a-mi număra lingurile de mâncare), până la înregimentarea mai mult sau mai puțin voită în această epocă post feministă în care femeile pot fi considerate egalele bărbaților doar dacă fac de două ori mai multe lucruri perfect. Căci așa e viața pentru femeile secolului 21 și încă ne considerăm norocoase dacă avem șansa de a munci, în timp ce încercăm să arătăm bine pe tocuri, să ne facem timp de copii și soț, bucătărie și curățenie, cu o mână butonând rapid tableta ca să ne menținem informate, în timp ce cu cealaltă dăm ceaiuri dansante și nu ne pierdem zâmbetul în niciun moment petrecut "pe scenă". Toate ăstea au ca scop împăcarea caprei egalitarismului cu varza feminității triumfătoare: adică cariera și împlinirea ca om, cu moștenirea arhaică a unei imagini exterioare duioase și perfecte. Asta este superfemeia și, da, e mai bine să fii așa decât să trăiești în Middle East, înveșmântată într-un cearceaf și legată de un tată sau un soț toată viața, precum un copil tâmpit. 

Această  imagine de sine arhaică de care vorbeam mai devreme, nu vine numai cu povara unei perfecțiuni de mașină nemțească ci și cu întregul bagaj de lucruri care ni se spun din fragedă pruncie, cum ar fi că el e bărbat, poate, ia uite-o p-aia, s-a ajuns, cu cine s-o fi culcat ca să devină șefă? și câte mai altele. Noi, femeile, nu ne vedem niciodată ca un grup și suntem rareori solidare între noi, tocmai pentru că am fost crescute și învățate să privim cu suspiciune reușitele altor femei și să le judecăm strict pe celelalte, la fel ca bărbații, pe criterii de e urâtă, e curvă, ce dacă e deșteaptă, nu e deloc feminină, etc. Nu o zic numai din cărți, am constatat-o uneori pe pielea mea sau am auzit-o din gura altor femei, altfel persoane inteligente și culte, capabile de raționamente fine și competente.

În aceste condiții e de mirare că Hillary a pierdut și pe mâna femeilor? E doar un fapt de viață, pe care analiști și pesudo analiști de peste tot se străduie din răsputeri să îl explice fără a lua în considerare misoginia oamenilor în general. 

Și totuși ideea rămâne, și totuși tristețea rămâne, un om calificat a pierdut în fața unui bufon, un om pregătit a fost redus la ovarele ei și vor mai trece câțiva ani până când vom vedea un Prim Domn în Casa Albă (dacă vom vedea vreodată), guvernând strângerile de fonduri, plantările de gazon și dineurile și simțindu-se mulțumit cu asta și o Președintă în Biroul Oval, îngrijindu-se de treburile Statelor Unite. Iar dacă vom trăi suficient de mult pentru filmul de mai sus, sigur nu vom prinde ziua în care această imagine va fi doar un fapt obișnuit de viață în care toți actorii să se simtă confortabil, fără nazuri și pretenții de roluri prestabilite în funcție de sex.


Am ajuns greu în Catania, mai ales că am pornit cu stângul, adică cu părerea greșită că avionul meu pleacă la 1 și jumătate, când, de fapt, el era programat să decoleze la 1. Această situație s-a transformat într-o aventură tragico-comică care ar fi meritat, probabil, să fie filmată. Găsind ghișeul de predare bagaje deja închis, a trebuit să intru pe la punctul de control cu rucsacul și, drept urmare, să arunc tot conținutul lichid al bagajului în tomberoanele primitoare ale pazei, să trec, cu rugăminți și puppy-faces, în fața a peste 100 de persoane la control pașapoarte și, în plus, să mai plătesc și 55 de euro, pentru ca nefericitul rucsac să ajungă în același avion cu mine.

În fine, odată în avion, m-am bucurat că reușesc, totuși, să plec în vacanță. 

Catania, prima destinație a călătoriei mele, îmi oferea posibilitatea de a face excursii de o zi către câteva locuri interesante din apropiere, așa că am ales-o ca punct de pornire în explorarea Siciliei. Din păcate, această decizie nu mi-a lăsat prea mult timp pentru a o vizita. Amintirile pe care le am de acolo sunt mai mult personale decât turistice: sosirea cu autobuzul de la aeroport și oamenii de bine care mi-au arătat unde să cobor, patiseria de la parterul clădirii în care locuiam, "camera" în care am stat, mare cât un apartament bucureștean, veselia de sfârșit de săptâmână de pe stradă, animația continuă din jurul kiosk-urilor, un soi de buticuri unde poți consuma, de obicei stând în picioare, cafea, suc sau lemoncello, stația de autobuz de unde am plecat spre Siracusa, Taormina și Etna, rai al fetițelor și al dubioșilor. 


Mi-a plăcut camera în care am stat care, după cum am spus mai devreme, era foarte mare (cam cât o garsonieră jumătate) și avea pat din fier forjat, o mare slăbiciune de-a mea. Ca să ajung la baie, străbăteam două holuri lungi iar bucătăria colorată despre care am aflat, mai târziu, că e împărțită cu cel puțin încă o familie, mi-a lăsat impresia unei vieți frumos colorate. Curtea interioară, curțile interioare de fapt ale clădirilor de pe Vittorio Emanuele, mi-au satisfăcut nevoia de a explora, în piața Bellini, aflată la nici 5 minute de hostel, am mâncat, iar centrul spre care duceau străzi mărginite de clădiri baroce și magazinașe aranjate cu gust, mi-a lăsat impresia unui oraș vesel în care oamenilor le place să iasă seara ca să asculte muzică și să petreacă timp cu prietenii. Site-urile de travel menționează cel puțin câteva clădiri care merită vizitate. Eu am ajuns doar în piața Domului și am fotografiat fântâna Elefantului, simbolul orașului, preferând să îmi petrec puținul timp alocat Cataniei hoinărind pe străzi, dar pentru cineva mai liber ca mine wikitravel este un bun punct de pornire în organizarea unui traseu turistic cuprinzător.