Un pic după piaţa Gorjului, pe strada Dezrobirii, colţ cu Panificaţiei, se află piţeria “Sorrel”. Intrarea, greu de ghicit din cauza grilajului de metal combinat cu lemn pe care se caţără abundent iedera... artificială, dă într-o încăpere dreptunghiulară, combinaţie de terasă (nu există ferestre) şi bar închis (un acoperiş solid stă deasupra capului nostru). Pe jos, mochetă verde. Pereţii sunt în parte zugrăviţi roz închis, în parte placaţi cu lemn maro auriu. La fel şi tavanul. 6 ghivece albe din care se ivesc diferite plante înflorite, colorate în galben, mov, roz, alb stau mărturie pasiunii proprietarului pentru… imitaţiile de natură. Pe peretele din faţa intrării 3 tablouri pătrate. 2 dintre ele reprezintă invitaţii sugestive la cafea şi încadrează un peisaj mai boem: Turnul Eiffel văzut din depărtare, de pe o stradă a Parisului. În partea stângă e barul unde se serveşte berea. Deasupra barului, un televizor cu ecran mare transmite în direct meciul Germania - Olanda. În sala în care stau sunt 7 mese micuţe cu scrumieră, fiecare având câte 2 scaune metalice şi 2 mese ceva mai mari rezemate de peretele din faţa intrării cu canapele de vinilin maro pe care pot incapea usor 4 persoane. În stânga, un fel de foişor cu o masa de 6 persoane şi intrarea spre a doua cameră– pizzeria propriu zisă – o încăpere de mărime medie în formă de “L”. În buza “L”-ului stă al doilea bar, micuţ şi el, care dă spre bucătărie. De aici se aduc cafeaua, răcoritoarele dar şi mâncarea. Pereţii sunt o combinaţie de acelaşi roz închis amestecat cu gresie – imitaţie de piatră cenuşie. Pe pereţi, 2 ecrane mari din care urlă meciul, măşti de carnaval şi, bineînţeles, ghivecele cu plante artificiale. 9 mese şi aici. Tavanul e alb, podeaua de gresie e asemănătoare cu pereţii. În vârful “L”-ului toaletele – curate. Preţurile acceptabile pentru cartier (25 de lei o “Fata in iarba”, 4 lei un expresso lung cu lapte, 3,5 lei o apă “Dorna” plată, 5 lei o porţie de hamsii prăjite cu pâine şi lămâie, 2 lei micul cu pâine şi muştar). Servirea promptă. 

Clientela amestecată: cupluri de vârsta a doua sau de pensionari ieşite la o bere şi un mic, grupuri de bărbaţi veniţi să urmărească meciul sau oameni singuri care se opresc la un pahar de ceva în drum spre casă. Atmosfera e relaxată, lipsită de fiţe. Oamenii sunt îmbrăcaţi aproape cum stau în casă: adidaşi sau şlapi în picioare, pantaloni scurţi, tricouri sport. Nu e genul de loc în care vezi multe femei tinere şi frumoase. De fapt, aproape singura care se încadrează în această categorie duminică seara e ospătăriţa – brunetă, păr lung, ochi codaţi. În general, bodega e un loc mai potrivit bărbaţilor şi familiilor de “working class heroes” decât tinerilor corporatişti “wanna be” boemi care umplu până la refuz terasele din centru. Bodega e rareori plină şi asta se întâmplă mai mult în timpul săptămânii decât duminica seara. 

Înăuntru 2 cupluri: ei doi negricioşi, slăbuţi, peste 35 de ani. Ele mai diferite: o blondă încă atractivă, bronzată şi îmbrăcată în alb şi o brunetă mai plinuţă fără gust în potrivirea hainelor. Vară fiind, oamenii preferă să stea “afară”: 2 bărbaţi – unul mergând pe 30 de ani brunet, trăsături bine conturate, urechi clăpăuge şi un băiat cu ţepi, trăsături finuţe, sub 20 de ani beau câte o bere cu privirea aţintită pe televizor. Mesele cu canapele din vinilin sunt şi ele ocupate. La prima dinspre bar stă un grup de 3 persoane: 2 bărbaţi şi o femeie, cam prea însărcinată pentru locul ăsta. Companionii ei, îmbrăcaţi în întregime în negru, ies din regula de haine deschise la culoare care părea a fi, până acum, dress-code-ul aici. Un cuplu se ridică şi pleacă. El – tricou roşu, burtă, ras pe ceafă dar cu ţepi în vârful capului, ea brunetă cu ochelari, tricou verde, blugi şi adidaşi galbeni – faţă de şoarece de bibliotecă. Înainte sa iasă din bar, el se opreşte la masa celor doi bărbaţi: “Mă duc până acasă da’ mă întorc imediat… ” Vizibil agasată, consoarta îl apostrofează “Hai odată... ”
Vineri, 16 august 2013

Vacanţa asta e una mai specială - prima ieşire a părinţilor mei din ţară şi, în acelaşi timp, prima vacanţă adevărată în familie. Pentru ei totul e nou aici în Paris: magazinele cu suveniruri, Sena şi vaporaşele pentru turişti care trec încolo şi-ncoace, sistemul de compostare a biletelor (le introduci în aparate de două ori - o dată ca să intri în metrou, a doua oară ca să ieşi), pigmentaţia şi trăsăturile faciale ale oamenilor de altă rasă. Din fericire, apartamentul închiriat în campus (Cite Universitaire) e destul de spaţios - are hol, baie, dormitor, living şi o mică chicinetă perfect funcţională. Din câte am înţeles, în timpul anului, genul acesta de apartamente sunt închiriate doctoranzilor care au şi familie. Pentru noi este bine că locuim în aceeaşi clădire şi avem un loc unde putem să gătim din când în când şi să ne strângem în fiecare seară, la un pahar de vorbă. 



Până acum mama s-a îndrăgostit de Notre Dame şi vrea să urce în unul dintre turnuri iar tata a dovedit că are potenţial de fotograf şi o obsesie pentru Turnul Eiffel. Nu am ajuns încă acolo dar, în curând, va trebui să o facem şi pe-asta... Am vizitat, în schimb, Notre Dame şi Sainte Chappele - o biserică veche de aproape 1000 de ani, construită de un Ludovic, rege cruciat, special pentru a adăposti relicvele pe care le cumpărase de la împăratul Constantinopolelui: coroana de spini, câteva cuie folosite la crucificare şi picături din sângele lui Iisus Hristos. Se pare că construcţia în sine - cu două niveluri, unul fiind capela privată a regelui, a costat de 3 ori mai puţin ca obiectele sfinte. Meşterii au făcut însă o treabă bună, mai ales în cazul vitraliilor imense şi elaborat pictate. Sainte Chapelle e una dintre cele mai bine luminate biserici gotice în care am fost. Din păcate, acum totul este în renovare aşa că nu am văzut cum ar fi arătat interiorul fără schele şi porţiuni ascunse privirii.





Piaţa Concorde, cu obeliscul egiptean în spatele căruia se profilează Turnul Eiffel a fost iarăşi un loc apreciat. La fel şi Arcul de Triumf, deşi Champ Elysee-ul i-a dezamăgit un pic pe părinţi. Se aşteptau la mai puţin nisip şi mai multă verdeaţă. S-au amuzat când au constatat că statuile costumate exotic aşezate pe bănci sau la marginea trotuarului sunt, de fapt, oameni care practică o nouă formă de artă sau de cerşit. 




O spun de-abia acum dar am gândit-o tot timpul. Vremea a fost superbă: soare, cald - vară dar cu temperaturi sub 30 de grade. Comparat cu Bucureştiul de august, Parisul e paradisul plimbărilor şi al somnului. Ieri, ne-am plimbat prin grădinile Luxembourg. "Frumos..." au zis ai mei "dar copaci şi flori avem şi noi acasă". Adevărul e că doar noi, orăşenii, lipsiţi de prea mult spaţiu verde cum suntem, ne extaziem în faţa oricărui boschet mai arătos. Pentru cineva care trăieşte la ţară, boschetul e nu numai firesc dar şi neinteresant. 





sursa
- Vreţi o cămaşă? O cămaşă la 2 lei dau...
-  Hai să ne oprim un pic! zice sis. Andreea, ai şi tu câţiva lei să-i dai tănticii ăsteia?
Nu o observasem. Îmi caut portofelul prin geantă, scot 5 lei şi mă întorc spre femeie.
- Uitaţi 5 lei de la noi!
- Da, mulţumesc mult! Ce cămaşă vreţi?
Scoate din punga portocalie vreo 2-3 cămăşi bătrânicioase, şifonate dar curate. Doi ochi albaştri, apoşi, ne privesc cu recunoştinţă din spatele ochelarilor mari cu rame groase, negre. Doamna are părul scurt, alb şi vorbeşte cu oarecare dificultate.
- Nu, nu vrem nici o cămaşă. Luaţi dumneavoastră pentru ce vă trebuie!
- Ce zici  mamă?  Că nu prea aud bine...
Repet ce spusesem mai devreme. 
- Mulţumesc, mulţumesc mult...
- Ale cui sunt cămăşile? Ale dumneavoastă?
-Ale mele sunt, ale cui să fie? Mai am nevoie de ceva bani că mă duc vineri să-mi pun o proteză nouă...
Îi întind banii. Abia acum îi observă. Înainte, se uitase la noi şi încercase să înţeleagă ce spuneam.

Mi se întâmplă de 2 - 3 ori pe lună să dau bani cuiva care, într-un fel sau altul, cerşeşte. Poate nu era cazul doamnei de mai sus, (ea, în fond, încerca să vândă ceva) dar recitind întâmplarea asta, mi-am adus aminte de dilema mea. Nu le rezist, de obicei, oamenilor obidiţi care stau cuminţi într-un colţ fără să agreseze în vreun fel trecătorii sau cazurilor mai neobişnuite cum ar fi cel povestit mai sus. Nu le dau bani cerşetorilor din metrou, mai ales celor cu care "am crescut": băiatul blond şi creţ care plimbă un copil de mână şi recită poezia cu cei 7 fraţi de-acasă sau tipului negricios care împarte reviste gratis la Unirii şi apoi cere bani pe ele. Ei, oricum, nu primesc bani de la mai nimeni. Oamenii nu îi mai cred, îi ignoră aproape în totalitate. 

Mi-aduc aminte, însă, impactul pe care l-a avut asupra călătorilor din metrou apariţia unui bărbat îmbrăcat bine, în cârje şi, aparent, cu un picior amputat. Purta un carton atârnat pe piept în care explica că cerşeşte fiindcă are nevoie de bani pentru ceva urgent - o proteză sau o operaţie. Imaginea era tulburător de tristă - omul ăla cât muntele, târându-şi corpul cu greutate printre noi. Nu mai e nevoie să spun că a plecat din vagonul în care mă aflam şi eu cu borseta doldora de bani. Ţin minte că am fost destul de dezamăgită în buna mea credinţă când l-am văzut, un an mai târziu, repetând schema... Poate n-aveam dreptate. Poate omul nu lucrează în industria cerşitului ci doar strânge bani pentru nişte lucruri vitale pe care nu şi le poate permite singur. Ar putea fi o explicaţie dar, în tot acest timp, un mic glas bănuitor îmi aduce aminte de 'Filantropica', de mâna întinsă şi povestea pe care trebuie să o spună. Exagerez eu sau mai toţi oamenii care cerşesc sunt angajaţii unei multinaţionale subterane cu ramificaţii în toată Europa?
20 ianuarie
Ne-am culcat târziu aseară (sau azi de dimineaţă) fiindcă am ţinut morţiş nu numai să terminăm 'Lupul de pe Wall Street' dar şi să vedem al doilea episod al 'Jocurilor Foamei'. Nu, nu merită neapărat să-ţi pierzi 2 ore din somn cu filmul ăsta. Cel puţin aşa zic acum, după ce l-am terminat de văzut. Efecte speciale aproape deloc, actori un pic crispaţi... şi povestea... Eh, well... părerea mea e că scriitoarea trebuia să se limiteze la o singură carte.
*
Azi e frig... şi vântul  bate destul de tare. Am plecat târziu de la muncă. Drumul spre metrou şi gândurile triste legate de o zi în care am făcut prea puţine lucruri pentru mine, mi-au fost întrerupte de o melodie veselă. Un el şi-o ea mergeau zgribuliţi în faţa mea şi cântau. Era ceva cu dragoste, dor şi fericire. Manea, fără îndoială, dar ei o cântau cu tot sufletul. În apropierea metroului s-au despărţit. El a mai ciupit-o o dată de fund, ea i-a dat o scatoalcă amicală peste ceafă...

21 ianuarie
Morţi stupide în accidente aviatice. Rămân cu senzaţía că tragedia va fi, la fel ca în cazul puştiului mort acum câteva luni, doar o bulă într-un pahar de apă. Nimic nu se va schimba radical. Câţiva politicieni vor profita de ocazie şi se vor părui în public, ziarele şi televiziunile îi vor primi cu dragă inimă pentru a-şi creşte ratingul iar noi, oamenii de rând, vom urmări cu mai mult sau mai puţin interes subiectul. Într-o lună, două o altă tragedie va lua locul 1 pe prima pagină, banii din buget vor fi utilizaţi la fel de prost ca şi până acum iar doctorii care se ocupă de transplanturi vor zbura în continuare prin ţară în cutii de tinichea de-o vârstă cu bunica. 

22 ianuarie
Nu m-am simţit deloc bine astăzi. Abia m-am târât la muncă. Afară e frig... veşnica ceaţă care se pare că, de data asta, vesteşte iarna. 
O experienţă inedită. Am mers cu V să vadă meciul. Ne-am îndreptat spre o casă de pariuri aflată lângă metrou. Era aproape 10 şi agenţia se închidea în câteva minute dar noi nu ştiam asta. Înăuntru mai erau angajaţii şi vreo 2 împătimiţi. Un tip care nu mi-a lăsat nici o impresie şi o doamnă (da, probabil aş putea-o numi aşa) pe la vreo 50 de ani care fuma ţigară de la ţigară şi paria pe toate prostiile posibile. V. a zis că a văzut-o şi data trecută. 2 ore cât a ţinut meciul nu s-a mişcat de-acolo. Paria neîncetat pe curse virtuale cu câini sau pe extrageri de numere.

23 ianuarie
S-a terminat ziua de la mijlocul săptămânii. Mă simt sfârşită fiindcă am reuşit să ajung din nou la sală. La plecarea din Mall m-am întâlnit cu acest trio cel puţin ciudat. Nu ştiu la ce făceau reclamă dar prezenţa lor într-un spaţiu prin excelenţă modern ieşea în evidenţă aproape la fel ca o călătorie în timp.


În Bucureşti se lasă frigul. Nu a început încă să miroasă a iarnă dar se pare că vine şi ea cât de curând... Citesc în continuare 'Timpul ce ni s-a dat', acum al doilea volum. Merge cam greu pentru că e dificil, în metrou fiind, să înţelegi sau să asimilezi prea multe informaţii. Nu m-am plictisit (nu aş avea de ce, Annie Bentoiu scrie excelent) dar mă gândesc că următoarea carte va trebui să fie mai relaxantă. Mă bate un gând să-mi cumpăr una din cărţile în vogă ale momentului - 'Cimitirul' lui Adrian Teleşpan. Am citit vreo 2 articole de-ale lui şi mi-a plăcut stilul nepretenţios, amuzant în care işi exprimă punctele de vedere...

24 ianuarie
Ziua Micii Uniri.
Prima zi de iarna. A venit gerul. A venit ninsoarea. Într-un fel, abia aştept să ies din casă mâine, sper eu, printre nămeţii neatinşi. Ok, ninsoarea e naşpa în oraşul ăsta dar undeva în creierul meu ea îşi păstrează calităţile magice din vremea copilăriei.

25 ianuarie
Mi-am văzut visul cu ochii şi anume m-am plimbat printre nămeţii neatinşi. Din păcate, fantezia e întotdeauna mai bună ca realitatea şi dacă consider zăpada un bun prieten nu am aceeaşi părere şi despre viscol. Dar, da. A venit iarna!


26 ianuarie
Ninge în continuare. Poate mai puţin viscolit azi. Am ieşit la o plimbare spre seară. Militari-ul e sub zăpezi. Oamenii merg cum pot printre nămeţi. Doar şoselele sunt cât de cât curăţate. În holul ING-ului de la Gorjului şi-a făcut sălaş o femeie fără adăpost. Citesc presa: drumurile spre Bucureşti sunt blocate, câţiva oameni au murit îngheţaţi. Pe Facebook, lumea se bucură de iarnă. Mai ales copiii. Nu-mi iese din minte femeia fără adăpost aşa că mă adun din faţa calculatorului, pun de-un ceai, fac nişte sandwichiuri, caut adresele adăposturilor din Bucureşti şi mă întorc acolo. Apoi vin aici, pun nişte dovlecei la prăjit şi m-apuc să scriu. După 3 minute îmi dau seama că mirosul de ars nu era doar în imaginaţia mea ci venea de la bucătărie unde dovleceii mei erau deja scrum. 

Începutul anului 1946 o găseşte pe Annie studentă în primul an la Drept.  Urmează în acelaşi timp, cursuri de stenografie şi dactilografie care, socotea ea, o vor ajuta să îşi câştige o viaţă decentă cât mai curând. Sunt evocaţi pe rând, profesorii, unii dintre ei adevăraţi aşi ai Baroului dar şi atmosfera studenţească animată de plimbări lungi spre lacurile aflate atunci aproape de ieşirea din Bucureşti (Herăstrău, Floreasca), partide de ping pong, ieşiri la film, la teatru (manifestările culturale nu fuseseră încă cenzurate) sau la ştrand. În viaţa tinerei apar primele cochetării (rujul) şi primele flirturi dar atmosfera pe care o evocă rămâne totuşi a unei tinereţi serioase dominate, mai ales, de pasiunea pentru idei, experienţe noi şi lectură. Cu toate acestea "comun însă acelei vremi şi celei de astăzi este faptul că mulţi dintre noi percepem, sub realitatea vizibilă, un soi de curent electric inaparent, datorită căruia pământul pe care călcăm se modifică sub ochii şi paşii noştri. Nu ştim cine manevrează acest curent, nici în ce fel; vedem doar ridicându-se în calea noastră obstacole ciudate în tot locul, pe care suntem nevoiţi să le depăşim cu mare cheltuială de energie." Scriitoarea bănuieşte că această stare de lucruri se datorează vecinei si bunei noastre prietene, Uniunea Sovietică. 

Atmosfera de normalitate alternează cu apariţia cenzurii. Societatea de Radio este folosită exclusiv de guvernul comunist, ziarele partidelor istorice sunt confiscate şi interzise în uzine, partidele istorice sunt tolerate dar li se interzic manifestările. Trecuse deja un an de la conferinţa de la Yalta, momentul în care mai marii lumii deciseseră că România va intra în sfera de influenţă rusească. În ţară, emigrările se înmulţesc dar cum nimeni nu ştia exact ce se hotărâse la Yalta, speranţa alternează cu îngrijorarea. 

Bucureştiul era pe-atunci un oraş frumos, după cum îi mărturisesc mai târziu autoarei nişte unguri transilvăneni: "Vai, doamnă! Dar veneam în Bucureşti cum am fi mers la Viena! Ce magazine erau! Ce lux! Era o bucurie să putem petrece acolo câteva zile, să mergem la restaurante, la teatre, la cumpărături..." Clădirile din centru care astăzi sunt, în marea lor majoritate, vechi şi părăginite erau la 1940 noi şi bine întreţinute. În prezent, constată cu tristeţe autoarea, "mica bijuterie de arhitectură "Belle Epoque" împestriţată cu adaosuri interbelice a devenit, prin efectuarea unor lucrări ciclopice, o metropolă de tip sud-american, cu o personalitate la fel de confuză ca minţile noastre de astăzi".

Între timp, evoluţia evenimentelor se precipită. La 10 mai 1946 are loc ultima manifestaţie spontană în cinstea regelui. Inflaţia devine galopantă - cu preţul unei perechi de pantofi în ianuarie nu mai puteai cumpăra în decembrie, acelaşi an, decât 2 perechi de ciorapi. Pe 19 şi 20 noiembrie 1946 au loc alegerile parlamentare. Comuniştii obţin sub 25% dar datele sunt falsificate şi procentajele inversate. Încetează, din acel moment, rolul partidelor "istorice" (Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc) a căror alternanţă la putere asigurase, în condiţii de linişte internaţională, "acea pace socială de invidiat în care guvernele şi compoziţia parlamentelor se schimbă, dar cetăţenii continuă să-şi vadă de treabă, principiile de bază ale statelor democratice - constituţionalitatea legilor, separarea puterilor în stat, garantarea dreptului de proprietate şi libertăţilor cetăţeneşti - nefiind puse în discuţie" . În casa Anniei apar primele lipsuri - părinţii încep să vândă obiecte de valoare. Sperând încă într-un viitor mai bun, ea se înscrie la cursuri de literatură şi istorie la Institutul Francez. Absolvirea lor putea înlesni studenţilor o eventuală continuare a studiilor în Franţa. Este inutil de precizat că aceste cursuri sunt întrerupte după doar un an de funcţionare.

La 1 ianuarie 1947 este trecută în proprietatea statului Banca Naţională. Se preconizează naţionalizarea. Oamenii caută să cumpere cât mai mult aur, socotit un material valoros indiferent de condiţii. Măsurile luate de noul guvern vizează distrugerea structurilor existente pentru ca, apoi, ordinea reinstaurată de comunişti să fie binevenită. Inflaţia creşte în continuare galopant - aceeaşi pereche de ciorapi luaţi ca referinţă costau la sfârşitul primăverii de 3 ori mai mult ca în decembrie. Se trăieşte de pe o zi pe alta. Între atâtea probleme, o întâmplare fericită - Annie îşi cunoaşte viitorul soţ, pe Pascal Bentoiu. 

Pe 11 august 1947 se anunţă stabilizarea monetară - bancnotele existente îşi pierdeau valoarea începând cu 15 august dar populaţia putea să le schimbe, până atunci, la centrele existente în întreaga ţară cu nişte sume fixe, în funcţie de categoria socială. Tot ce depăşea plafonul era eliminat printr-o simplă lovitură de condei. Astfel, stabilizarea devenea o "uriaşă confiscare". Dat fiind că apartamentul din piaţa Amzei de la numărul 15 era închiriat de la nişte prieteni fugiţi în străinătate, Annie şi familia ei sunt evacuaţi. Se introduc raţiile pentru produse de strictă necesitate iar magazinele particulare trebuie "să-şi înceteze unul câte unul existenţa, rămânând pe piaţă doar articolele prevăzute în cartele, produse de firme de stat şi distribuite prin noile magazine de stat". Vechii comercianţi în posesia cărora se găseau mărfuri nepuse în vânzare la preţurile cerute de autorităţi urmau să fie pedepsiţi "cu ani de închisoare". La fel şi posesorii de aur şi valută străină care nu o predaseră statului până pe 6 septembrie. Ultimele luni ale lui '47 sunt vagi - jurnalele lipsesc, ziarele nu mai sunt păstrate. Pe 30 decembrie 1947 abdică regele. În aceeaşi zi se proclamă noua formă de guvernământ a României - republica.

Ultimele pagini ale acestei a doua părţi lasă loc, la fel ca şi în prima parte, unei analize amănunţite a sistemului comunist. 

În primul rând, Annie Bentoiu sintetizează (magistral aş putea spune) cerinţele pe care un sistem trebuie să le îndeplinească pentru a ridica cât mai puţine nemulţumiri în cadrul populaţiei: "În orice ţară din lume există nemulţumiţi, dar dacă un regim democratic doreşte să rămână ceea ce este şi să practice cât de cât libertatea, el trebuie să se asigure că cei mai defavorizaţi pot totuşi conta pe un venit minim din care să poată trăi decent. [...] În afară de această cerinţă, [...], omul normal mai are câteva exigenţe, a căror nesatisfacere creează o sitaţie de revoltă potenţială: el doreşte să-şi poată îngriji sănătatea, să-şi poată da copiii la şcoală, şi, din când în când, să se bucure de o sărbătoare, o petrecere, o distracţie accesibilă." Următoarea constatare este că sistemele totalitare au părut, întotdeauna, că se preocupă mai mult ca cele democratice de aceste aspecte. 

În următoarele paragrafe, scriitoarea demontează rând pe rând mitul inexistenţei serviciilor menţionate mai sus în perioada interbelică sau al eficienţei lor în epoca comunistă. Astfel, povesteşte ea, bugetul Sănătăţii înainte de 1947 nu era niciodată suficient. Existau în schimb, încă de pe vremea aceea, spitale şi clinici particulare. Într-adevăr, în perioada comunistă sumele alocaţe acestui domeniu s-au mărit. Salariile doctorilor au rămas însă mici astfel fiind consolidat obiceiul darului. Obligativitatea învăţământului exista şi înainte. Odată cu comunismul ea a fost însă instituţionalizată - din motive evidente, însă. Înregimentarea ideologică era mult mai uşoară la vârste fragede. Atfel, toate realizările perioadei - şcoli, licee capătă un caracter ambiguu. Evenimente cu carecter cultural existau din belşug numai că ele erau atent supraveghete pentru a se încadra în acel şablon al limitării libertăţii de gândire şi acţiune. Cenzura în artă a împiedicat crearea unor opere excepţionale fiindcă toate trebuiau să se alinieze direcţiei trasate de partid. Excepţia o constituie construcţiile, domeniu în care conducătorii comunişti au dorit să lase în urmă realizări colosale. 

Nu în cele din urmă, statul şi conducătorul ca purtători de grijă supremi ai cetăţeanului, ne-au creat, în multe domenii, o mentalitate de "asistaţi", exemplul cel mai concludent fiind pentru scriitoare expresia; "ne-a dat apă caldă" cu referire la Ceauşescu care îşi însumeză, astfel, meritele tuturor celor care au muncit pentru această realizare. Mai mult chiar, privarea de bunuri elementare prin raţionalizare, a creat o economie subterană înfloritoare şi a generalizat furtul de la stat văzut ca tarlaua nimănui sau, poate, a tuturora. În acelaşi mod a fost legalizată şi ineficienţa deoarece în sistemul comunist constrângeri cum ar fi şomajul sau concedierea nu existau. 

Am ajuns să scriu, în sfârşit, despre lectura mea de metrou din ultima săptămână şi anume primul volum al ciclului de memorii "Timpul ce ni s-a dat". O carte scrisă excelent, care prinde în pânza de păianjen a povestirii majoritatea evenimentelor importante pentru România din acei ani de răscruce, dinaintea căderii definitive a Cortinei de Fier. Povestirea este împărţită în două capitole: unul urmăreşte sfârşitul anului 1944 şi anul 1945, ultimii ani de existenţă aparent netulburată a vechii orânduiri, altul vorbeşte despre anii 1946 şi 1947, perioadă în care comunismul începea deja să restructureze societatea după normele marxiste. 

Datorită bogăţiei de informaţii prezentate în carte (din care mie, personal, mi-ar plăcea să reţin cât mai multe), am ales să împart această recenzie în două părţi urmărind structura deja creată de scriitoare. Annie Bentoiu face parte, prin tatăl ei, din clasa mijlocie a României interbelice iar prin mamă, elveţiancă de origine, este occidentală. Crescută într-o casă cu un mare respect pentru cultură, îşi va petrece copilăria şi tinereţea într-un mediu protejat, ca unica fiică a unei familii cu stare materială bună. La vârsta primei tinereţi este bilingvă (mama vorbea franceza nativ) şi are bogate cunoştiinţe literare. Sfârşitul regatului o transformă însă, alături de familia ei, într-o paria a noii societăţi - o bestie burgheză. Cu toţii au de suferit nenumărate privaţiuni. În acest context, lipsa de vehemenţă a acestor memorii este cu atât mai remarcabilă. Scriitoarea încearcă să privească schimbările profunde prin care a trecut societatea românească în acei ani din toate unghiurile şi să-i înţeleagă nu numai pe oprimaţi dar şi resorturile ce îi motivau pe oprimatori. 

Memoriile Anniei debutează cu descrierea evenimentelor ce au urmat datei de 23 august 1944, ziua în care am întors armele împotriva nemţilor. Armata rusească a intrat în România fără a întâmpina rezistenţă (în fond eram, acum, aliaţi) dar propaganda Marelui Stat-Major sovietic vorbea de cu totul altceva: oraşele fuseseră "eliberate" după lupte grele, ceea ce constituia o victorie însemnată a Armatei Roşii. În continuare, scriitoarea observă că deşi grandilocvente şi brutale, comunicatele germane se bazau, întotdeauna, pe un fapt real  în timp ce "aici parcă se depăşise un prag, intrându-se într-o realitate paralelă şi de-a dreptul fantastică."

Mai apoi este zugrăvită lumea în care trăia tânăra de, pe-atunci, 16 ani. Era o lume ferită de greutăţi în care tatăl, medic şi politician (ajunsese până la funcţia de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii) şi mama, elveţiancă cu principii culturale şi morale solide, îi oferiseră tinerei fete cele mai bune condiţii pentru o dezvoltare armonioasă. În 1944 ea studia la Şcoala Centrală, sub îndrumarea unor profesoare de excepţie care i-au sădit în minte dragostea pentru latină, franceză, română dar şi filozofie: "Da, Şcoala Centrală se mândrea pe drept cuvânt cu nivelul învăţământului ei[...]Vai! Noi am fost, pentru multă vreme, una din ultimele serii care au absolvit un învăţământ liceal, să-i spunem aşa, normal: avea să se instaleze un model pedagogic cu totul opus, străin de orice tradiţie vie, bazat pe o informaţie trunchiată şi folosind memorizarea mecanică în locul raţionamentului, conformismul în locul gândirii personale, resentimentul în locul admiraţiei marilor modele."

În acea perioadă de la sfârşitul anului 1944, începutul anului 1945, imaginea Rusiei era încă tulbure. "În texte, marea Uniune Sovietică era mare ostentativ, pentru că această calitate era singura care i se putuse găsi" dar reprezentanţii ei, soldaţii, surprindeau prin lipsa de civilizaţie: "Soldaţii lor, care la ştrandurile bucureştene se aruncau în apă în izmene, surprindeau aşa cum surprinseseră - în alt fel - şi nemţii, obligaţi să treacă mai întâi pe la duşuri în şir ordonat şi slipuri impecabile."

Viaţa familiei se împarte între Bucureşti şi Olteniţa, locul de origine al tatălui. Bucureştiul este văzut ca un oraş frumos, civilizat: "Bulevardul Lascăr Catargiu era unul din traseele mele favorite: bordura impunătoare de case Belle Epoque şi blocuri îngrijite, cu cele patru rânduri (pe atunci) de arbori înalţi, dădea locului un stil care astăzi pare pierdut, într-atât s-a ingăduit degradarea acelor clădiri." Evocarea Olteniţei poartă o şi mai mare încărcătură emoţională deoarece orăşelul, locul copilăriei fericite, nu mai este nici pe departe târgul prosper de la începutul anilor '40 şi, "aproape nimic nu mai există astăzi din ceea ce-i făcea farmecul. Era un orăşel bogat, cu o viaţă tihnită. Pe străzile mărginite toate de arbori se înşirau pe atunci case scunde şi cu ziduri trainice, cu grădini înecate de vegetaţie şi brăzdate de straturi ordonate de flori; crengile merilor şi caişilor înaintau de multe ori peste gard în stradă şi trecătorul, uneori nevoit să se aplece, le putea culege fructele coapte ca în paradis." Sunt amintite, în continuare, clădirile mai impunătoare: gara, regia de tutun, moara, castelul de apă, primăria, şcolile, judecătoria, poşta, liceul, etc dar şi frumosul drum de 2 kilometri care lega oraşul de Dunăre. În Olteniţa trăia mare parte din familia tatălui, a treia generaţie "încălţată", străbunicul Decu Postelnicu, "fruntaş de sat şi proprietar de pământ", fiind primul din neam care se mutase " în oraşul nou înfiinţat cu averea sa şi cu cei opt copii". "Cinstea şi hărnicia" Deculeştilor nu erau contestate de nimeni în oraş. Înainte de primul război mondial, bunicul autoarei şi fraţii lui administrau o moşie dar "şi o activitate intensă de negoţ cu grâne şi sare." În aceste condiţii, tatăl ei ajunge să urmeze studii aprofundate de medicină la Paris.

Annie are primul contact cu realitatea celor mai puţini provilegiaţi, când asistă, pentru prima oară, la lecţiile clasei a patra din şcoala locală. Părinţii consideră că asta e o pregătire necesară pentru examenul de admitere la liceu având în vedere că, până atunci, ea studiase în particular. Aşa ajunge să o cunoască pe premianta clasei, Istode Maria, "o fetiţă mică şi iute a cărei minte părea că taie ca un brici". Când o întreabă pe învăţătoare ce liceu va urma aceasta, află că "pentru ea nu se pune problema", fiind prea săracă pentru a studia în continuare. Din cauza ei, Annie crede, cel puţin în primii ani de schimbare a regimului, că "un sistem de stânga era [...] unul în care copiii înzestraţi puteau să înveţe până la maxima specializare, pe gratis dacă părinţii lor nu puteau să le cumpere cărţi şi chiar dacă părinţii mai avuţi ar fi trebuit să plătească pentru ei." Nu-i trecea prin minte, însă, că "ar exista pe lume un sistem în care ar fi avansaţi cei proşti şi daţi la o parte cei pricepuţi".

La sfârşitul anului 1945, deşi viaţa îşi păstrase, în aparenţă, înfăţişarea normală, oamenii se înscriau în număr tot mai mare în partid, fie din oportunism, fie din cauza fricii de a rămâne fără slujbă. Cenzura nu era încă deplină aşa că "se glumea şi se râdea mult" pe tema asta, uneori cu urmări din cele mai grave. Este cazul actorului Constantin Tănase, mort în circumstanţe neelucidate. Pe 8 noiembrie 1945, de ziua regelui, manifestaţia de simpatie este inflitrată cu activişti comunişti, înarmaţi cu bâte zdravene. Comunicatele de a doua zi ale guvernului Groza trec toate victimele de aceeaşi parte - cea a martirilor comunişti. 

Înainte de a trece la relatările evenimentelor anului 1946, autoarea evocă contextul istoric şi social care a făcut ca noul tip de stat să aibă atâta succes în ochii multora, până atunci, defavorizaţi precum şi amintirile ei despre "problema evreiască" şi felul în care s-a înţeles ca ea să fie "rezolvată" în România. Această bucată a Memoriilor este mai degrabă un eseu despre nocivitatea regimurilor totalitare, de oricare factură ar fi ele. 

Cu imaginea Mariei Istode în minte, Annie Bentoiu înţelege bucuria pe care au resimţit-o mulţi români la instalarea regimului egalitar: "Ceea ce producea satisfacţie foştilor umiliţi şi obidiţi din toate categoriile nu era atât speranţa într-o situaţie materială mai bună (posibilităţile scăzuseră atunci brutal pentru toate clasele), cât faptul că li se repeta că ei vor fi stăpânii, că ei vor decide, că pentru ei se va face totul". Le reproşează totuşi că nu le-a păsat mai mult de soarta celorlalţi, cei pentru care se întorsese roata. O explicaţie poate fi că propaganda guvernamentală de o brutalitate a limbajului nemaiîntâlnită, întărea resentimentele latente, deja existente. Cei care avuseseră nenorocul să se nască în clasa "nepotrivită" aflau, acum, "că simpla lor existenţă cauzase suferinţa celorlalţi", "copilăria lor inocentă, dacă fusese cumva răsfăţată, era vinovată din principiu, iar părinţii, cândva respectaţi şi acum "demascaţi", nu erau de fapt, decât hoţi, bandiţi sau criminali."

Acelaşi lucru li se întâmplase şi evreilor, cu câţiva ani mai devreme. Nazismul, ca şi comunismul la rândul lui, construise acelaşi gen de teorii sistematice, generale menite să zugrăvească un întreg grup de indivizi în culorile cele mai respingătoare astfel încât să-i convingă pe "viitorii criminali că au nu doar dreptul, ci chiar datoria de a ucide sau de a pedepsi preventiv, în vreme de pace". România nu a scăpat de aceste ideologii, puse în practică, mai întâi, de Garda de Fier. Sunt amintite masacrele de la Iaşi, din 1940 şi represaliile asupra populaţiei evreieşti de după trecerea Prutului dar, de asemenea, se menţionează că, în restul perioadei în care am fost aliaţi cu Germania nazistă, Antonescu a încercat să limiteze cât mai mult pierderea de vieţi umane. Represiunile au creat, evident, resentimente adânci drept urmare, mulţi tineri evrei au considerat sistemul comunist, care susţinea egalitatea tuturor, o doctrină ideală care urma să elimine posibilitatea unor noi Holocausturi. 

Continuarea recenziei primului volum o găsiți aici.
Vacanţa în Germania de care începusem să vă povestesc acum ceva vreme, a fost o alergătură între Dortmund -  oraşul în care stăteam şi localităţile (sau ţările) învecinate. Astfel am reuşit să văd, într-o săptămână jumătate, nu numai o parte din Westphalia ci şi o bucăţică bună din Olanda, totul datorită trenurilor de mare viteză care micşorează semnificativ distanţele în Europa civilizată. 

Al doilea oras în care am ajuns a fost Munster-ul - o adevărată gură de aer proaspăt pentru mine după rigoarea şi arhitectura eficientă a Dortmund-ului. Considerat capitala culturală a regiunii, Munster este un orăşel boem, cu multe clădiri în aparenţă vechi (de fapt, majoritatea au fost reconstruite prin 1950 după modele de dinainte de război) şi un campus uriaş (wiki mă informează că din cei aproximativ 270 000 de locuitori cam 1/4 sunt studenţi). Asta face oraşul tânăr şi neconvenţional. Majoritatea celor de-aici se deplasează pe bicicletă. Am văzut acolo toate modelele de biciclete posibile şi cei mai neaşteptaţi biciclişti. Aveţi drept dovadă, în imaginea de mai jos, o tânără însărcinată care pedalează curajos, trăgând într-un cărucior ataşat vehicului ei de transport un alt copilaş. 


Un domn se relaxează pe o tricicletă prevăzută cu locuri pentru brotaci.


Niciodată nu e nepotrivit să-ţi afişezi dragostea în public:) Mai ales când sunteţi, amândoi, pe biciclete.


O altă diferenţă faţă de oraşele obisnuite ar mai fi stilul neconvenţional de îmbrăcăminte pe care, până acum, l-am întâlnit doar în marile capitale. Un mare număr de oameni se plimbă pe stradă la ceasurile amiezei, aparent fără nimic prea important de făcut. Mulţimea teraselor fac dovada unei vieţi sociale intense. 


Oriunde întorci capul, cel puţin în centrul vizitat de noi în mica drumeţie de o zi, dai de o clădire interesantă sau neobişnuită.


Totul este încadrat de mari spaţii verzi şi parcuri unde oamenii se pot relaxa la sfârşitul zilei.
Desebit de frumoasă atât pe dinafară - ca aşezare în piaţa principală, cât şi pe dinăuntru - datorită măreţiei tipice bisericilor catolice, este catedrala Sfântul Paul.


Mi-a mai placut şi palatul Schloss . Deşi stilul este greoi (baroc) lasă o impresie frumoasă privitorului - o clădire solitară, înconjurată de un parc care o echilibrează. Aşa cum am prins-o noi, în apus de soare, are un aer uşor melancolic şi, în timp ce mergi pe lunga aleea pavată, ai senzaţia că, din clipă în clipă un alt timp va năvăli peste tine şi vei auzi, apropiindu-se, tropotul rapid al calului ce aduce un vizitator neaşteptat. Din păcate, era închis , aşa că nu am putut intra înăuntru să-mi clarific primele impresii. 

Cred că dintre locurile vizitate în Germania, Munster-ul mi s-a potrivit cel mai mult ca înfăţişare şi "temperament" . Singurul meu regret e că nu am rămas mai mult pe-acolo să-l explorez pe îndelete.
Priveliştea diversă de pe calea Victoriei, în faţa muzeului Enescu
13 ianuarie
Ziua în care am spart intenţionat un borcan de Nutella plin. Şi-atât! Ahh... nu. Ar mai fi ceva. Mi-am cumpărat primele bilete de avion pe anul acesta.

14 ianuarie
Ziua tatălui meu. Azi a împlinit 57 de ani. Ziua mamei sale. Ea a făcut 84 de ani.
17:30: Sunt la ţigară, pe balconul de la muncă. Etajul 4, panoramă largă şi un apus de soare minunat care vopseşte cerul întunecat cu tuşe de roşu. Luminile avioanelor care vin sau pleacă dinspre Otopeni brăzdează, intermitent, colţul din dreapta al cerului. Stoluri de ciori desfăcându-se în V-uri negre stârnesc o dispută între alte două ocupante ale balconului. Una le vrea anihilate că fac mizerie, alta militează pentru beneficiile pe care le aduc.

15 ianuarie
Ziua lui Eminescu.
Am alergat, pedalat, ţopăit vreo 6 kilometri. Am fost la sală, carevasăzică. Mâine, probabil, voi avea mersul unui cowboy care a călărit vreo 8 ore dar, spre deosebire de el, voi fi mai puţin voioasă. Ciorbă târzie cu M. şi planuri. Ce bucurie avem noi, oamenii, să construim în amănunt, vise de viitor pe care ne va fi greu, dacă nu imposibil, să le urmărim.

16 ianuarie
Momentul acela de linişte. Sau 'a room of one's own' cum zicea, parcă, Virginia Wolf. Eu am o cameră (sau două chiar) dar prea puţin timp să mă bucur de ele aşa că momentul meu de linişte zilnic e drumul spre şi dinspre muncă. Nu-l folosesc pentru cine ştie ce realizări măreţe. Preţuiesc liniştea, singurătatea şi, uneori, îmi pun pe off gândurile personale pentru o carte bună.

17 ianuarie
Am reuşit să ajung la sală din nou. A doua oară pe săptămâna asta. Yeyy!!! 
Mă îndrept spre 'magistrala mea' - Unirii 2. Am căştile în urechi şi o carte în mână aşa că, la început, nu sunt foarte atentă la ce se întâmplă în jur. O aud urlând doar când suntem deja foarte aproape una de alta. Înţeleg doar ultima propoziţie: "Nenorocitule, o să înfunzi puşcăria!" La vreo 10 m de ea, un tip încearcă prin gesturi să o calmeze. Vine metroul şi urcăm. Suntem în acelaşi vagon cu toţii: eu, ea în faţa mea, tipul într-un capăt al vagonului în picioare, ţinându-se de o bară. Mă uit la ea: are în jur de 30 şi ceva de ani, îmbrăcată corect, îngrijită. Se abţine cu greu să nu plângă. Se joacă mecanic cu bareta genţii - o împachetează şi o despachetează într-una. Pe la jumătatea drumului începe din nou să urle. Nu înţeleg nimic. Un domn aflat în dreapta ei încearcă să o calmeze:
- Crezi în Iisus?
- Cine eşti dumneata?
- Crezi în Iisus?
- Cred, că dacă nu credeam eram de mult moartă! 
Omul îi explică apoi, cu răbdare, că  ar trebui să se roage când dă de necaz, că e tânără şi frumoasă şi o va scoate la capăt dar nu se cade să aibă astfel de crize de faţă cu alţi oameni. Pare că înţelege pentru moment. Coborâm amăndouă la Lujerului. Rămân un pic în urma ei. Îl văd pe tipul la care părea că urlase aşezându-se sfârşit pe un scaun, în staţie. În depărtare se aud zgomote, strigăte. Oamenii se întorc, unii râd. 
Femeia începuse din nou să urle. 

18 ianuarie
Băăi... Am făcut o grămadă de lucruri azi. Nici mie nu-mi vine să cred. În primul rând, am ajuns (în sfârşit!) la muzeul Enescu, o clădire superbă dar, din păcate, prea puţin întreţinută. În al doilea rând, am gătit - un terci urâţel dar foarte bun care se voia orez cu pui şi dovlecei. Cred că trecuse mai mult de o lună de când bucătărioara mea nu mai simţise aroma prăjelii. În al treilea rând şi cel mai important am scris recenzia pentru primul volum al unei cărţi excepţionale: Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat.

19 ianuarie 
Duminică. De mâine începe o nouă săptămână lucrătoare. Zi cu soare dar soarele ăsta are dinţi. Am reeditat plimbarea de sâmbătă cu fetele, pe Lipscani. Căutăm locuri noi. Aşa am ajuns să luăm brunch-ul în Simbio (mâncare excelentă, mai ales mic-dejunuri care pot fi comandate la orice oră a zilei, atmosferă plăcută şi preţuri rezonabile). Ne-am oprit apoi pentru un pahar de vin şi vorbă în 55Jazz, un bar cu muzică mişto, pisici incluse în peisaj şi nota de plată servită în pălărie. Zilele ăstea am luat o pauză de la lecturi serioase. Citesc revista Historia şi un improbabil jurnal (zic eu) al Miss România 1930. Ce vreţi? Cancan-uri interbelice...

O carte scrisă ordonat, ușor de citit oriunde, chiar și în metrou. Rigoarea nordică își face simțită prezența în naraţiune dar şi în structura și felul de a fi al personajului principal.

Trond Sander, are 67 de ani și trăiește retras la marginea unui sat, într-o cabană pe care a cumpărat-o anume după moartea soției pentru a-și vedea în liniște de ultimii ani din viață. Când își dă seama că cel mai apropiat vecin este un om pe care l-a cunoscut în copilărie, Trond se afundă în rememorarea verii în care a împlinit 15 ani.

E ultima vară pe care a petrecut-o cu tatăl său. Mai apoi, acesta părăsește familia și, cu iluziile copilăriei spulberate, Trond intră în adolescență. Tatăl, eroul pe care nu-l mai vede niciodată, îşi păstrează un loc de cinste în amintirile lui. Dragostea față de natură și felul în care Trond înțelege să abordeze munca fizică, întrebându-se, în prealabil, cum ar fi rezolvat EL problema, sunt metode prin care tatăl supravieţuieşte în fiu. Vara aceea fatidică a lui 1948 este povestită în amănunt. Atunci Trond își pierde cel mai bun prieten, vinovat că unul din frații lui a murit în timp ce se afla în grija sa, descoperă că și adulții sunt oameni supuși ispitelor când îl vede pe tatăl lui sărutând-o pe mama acestui prieten și are primele impulsuri sexuale.

Titlul este dat de întâmplarea care deschide cartea - Trond si Jon, prietenul lui, merg să fure caii vecinului împreună. Pentru adulții din sat, "mersul la furat de cai" este parola sub care transportau documente și oameni în Suedia în timpul ocupației germane.

Povestea este tristă dar nu lipsită de speranță. Ca în viață, aș zice.

În încheiere, un citat care mie, mi-a plăcut foarte mult:
"Oamenilor le place să vorbești despre tine, câte puțin, pe un ton modest, confidențial și au senzația că te cunosc, dar nu este așa, ei știu câte ceva despre tine, pentru că ceea ce află sunt fapte, nu sentimentele tale și nici opiniile pe care le ai, sau modul în care ceea ce ți s-a întâmplat și hotărârile pe care le-ai luat te-au făcut să fii cel care ești. Ceea ce fac ei este să completeze cu propriile lor sentimente, opinii și presupuneri și să-ți creeze o nouă viață care are prea puțin de-a face cu viața ta, și astfel ești în siguranță."
Nu aș fi vrut să fac o listă dar, uneori, asta e o metodă mai bună ca altele de a-ți pune în ordine gândurile și amintirile. În plus, așa sunt (aproape) sigură că nu am uitat nimic. Așadar, ordinea nu e neapărat importantă, în Viena m-am bucurat să văd:

1) Târgurile de Crăciun. Despre ele am povestit mai multe aici

2) Un bloc de locuit aflat pe lângă staţia de metrou/tren Wien-Mitte care seamănă cu vestita casă din turtă dulce a lui Hansel și Gretel. Casa se numește Hundertwasserhaus și se află la intersecția dintre 2 străzi drăguțeKegelgasse și Löwengasse. Dacă nu o găsiți din prima puteți să vă luați după firimiturile de pâine, adică turiștii veniți în pelerinaj aici. Toate apartamentele de la etajele inferioare aveau storurile trase. Îmi imaginez că nimeni nu vrea să stea la fereastră în timp ce 50 de oameni fac poze casei sale. Nu am înaintat prea mult cu explorarea. Evident, locatarii țin la intimitatea lor iar micuța cafenea din incinta clădirii nu era încă deschisă.

3) Restaurantele şi cafenelele în care ne-am oprit. Recunosc, și ăstea sunt de feluri și feluri. Eu sunt mai demodată. Îmi plac fie locurile nepretențioase cu aspect solid, burghez,  fie cele care poartă patina unui trecut fastuos dar își păstrează în continuare o... anumită căldură.
În prima categorie se înscrie restaurantul de lângă hotel. Castlhaus Pilisauer se numea, dacă nu mă înșel. O bodegă de cartier fără prea mari pretenții și fără site. Şic, în schimb: interiorul cu mult lemn, butoaie de ceramică pentru bere expuse pe la colțuri și niște sifoane (oh, cât de vintage par acum) aranjate într-o vitrină. Aici am bifat unul din "must-do"-urile Vienei, șnițelul. Mi-au plăcut ospătarii aceia ceremonioşi, îmbrăcați îngrijit, cu pantaloni de stofă neagră şi cămăși albe. Comportamentul lor plăcut şi, totuşi, plin de încredere în sine m-a făcut să mă gândesc că Viena e un loc unde, mai mult ca la noi, meseria e "brățară de aur". Drept urmare, cei care o practică sunt mândri de ea şi mulţumiţi să fie acolo, în viaţa lor. Mai toti acești domni erau mai în vârstă decât noi și ne tratau cu o îngăduință nu lipsită de respect. Clienții păreau localnici, mulți dintre ei pensionari. Ca și în Franța, m-a impresionat faptul că aici pare că există viață după pensie. Oamenii ăia frumoși, îmbrăcați cu gust, își savurau tihnit prânzul împreună cu prietenii. Am mai aflat (cu uimire!) că în Viena există restaurante pentru fumători (se pare că mulți vienezi sunt fumători înveterați) și că... şniţelele vieneze sunt chiar bune.
A doua categorie e reprezentată în mintea mea de o cafenea, Cafe Landtmann, aflată vis-a-vis de Rathaus. Am ajuns aici destul de târziu și ne-am bucurat să aflăm că bucătăria e încă deschisă. Să mănânci după 7 seara în Viena devine o mare problemă dacă ești pe străzile nepotrivite (majoritatea fast food-urilor, supermarketurilor, etc se închid până la ora aia). Noi am stat în salonul tradițional, o sală înaltă, cu candelabre, mese de lemn și canapeluțe comode pe care te puteai lăfăi în voie. Aici, ospătarii erau și mai bine îmbrăcați - la frac, dacă îmi aduc bine aminte, dar nimeni nu a avut vreo problemă cu faptul că hainele noastre sport/casual nu se încadrau neapărat în peisaj. Mi-a plăcut în mod deosebit ce a mâncat sis, felul preferat al împăratului Franz Joseph cică, carne fiartă de vită cu hrean, spanac și ceva piure. Eu am luat beefsteak. A fost nițel mai crud decât mi-aș fi dorit dar, na, aşa e reţeta şi experimentele pot fi, uneori, şi nereuşite.


4) Albertina. Aici am ajuns datorită unei recomandări. Am prins o expoziție temporară cu tablouri impresioniste - "Henri Matisse și fauviștii". L-am descoperit pe Maurice de Vlamink dar și pe Sonja Gangl, o graficiană foarte talentată, cu o mână excelentă pentru detalii. Muzeul mai găzduiește una din cele mai mari colecții de printuri din lume (nu am ajuns acolo deci nu am vreo opinie) și o altă expoziţie de impresioniști, de data asta permanentă. Mie mi-a rămas în minte tabloul acesta. 

Paul Delvaux -Landscape with lanterns
5) Schonbrun - magnificul palat imperial, cu parcurile lui largi şi grădina zoologică bine întreţinută. Biletul combinat - palat, zoo şi grădinile palatului a costat vreo 21 de euro. 
Am prins parcul în anotimpul nepotrivit, din  păcate. Sunt convinsă că întinderile acelea largi, labirinturile construite din plante căţărătoare şi dealurile cu privelişte spre palat arată cu totul altfel vara. 
În grădina zoologică nu am găsit ursul polar - era mutat în altă parte fiindcă i se renova habitatul. În schimb, am văzut elefanţi cu pui (un tănculeţ în miniatură dar unul tare simpatic), pinguini, ursul panda şi canguri. 3-4 maimuţe tremurând îmbrăţişate în cuşca lor mi-au reamintit cât de cruzi putem fi noi, oamenii, cu celelalte fiinţe. 


Palatul este fastuos. Şi aici am găsit-o pe Sisi peste tot dar mai erau şi urme de Maria Teresa şi chiar memento-uri ale copiilor ei, cea mai celebră fiică fiind Maria Antoaneta. Stil de pe vremuri (Roccoco), pereţi unicat, ornaţi cu grijă şi mulţi bani... Este un salon acolo care a costat exorbitant de mult (camera Milioanelor) fiindcă pereţii sunt acoperiţi cu gravuri ale legendelor indo-persane, executate pe panouri din lemn de trandafir. Clar, risipa avea altă dimensiune atunci. Mai trist e că mi se pare că nu folosea nimănui, nici măcar proprietarilor bogăţia aia de desene micuţe şi minuţios realizate. Oare cât se puteau inspira sau învăţa dintr-un panou de 2 palme aflat la 2 metri şi ceva înălţime?


6) Dunărea albastră pe care am văzut-o în ultima zi de călătorie. Nu, nu canalul care trece prin oraş, ci fluviul adevărat aflat undeva, la periferie. 


6 ianuarie
M-am trezit la incredibila oră de 4 şi 20. E un eveniment atât de rar pentru mine încât merită notat. Aeroport, a plecat sis. Papa, te pup şi apoi hai la muncă. Având în vedere că am ajuns la birou la 7 fără 10, asta ar trebui să fie o săptămână bună. Nu mai eram de aceeași părere o jumătate de oră mai târziu când m-a lovit o oboseală soră cu moartea. După ce-am mai băut o tonă de cafea în timp ce căscam de era, mai-mai, să-mi înghit laptopul mi-am revenit.
Pe seara - balcon, țigară. O colegă vrea să-și aducă aminte pașii de lambada. Mă lovește amintirea - eram mică, mică și aveam 2 costume preferate - tricouri cu fuste largi-  lucrate dintr-un blug subțire. Unul era galben, altul era roșu. Nu mai știu de ce îmi plăcea mai mult ăla galben. Era vară, eram îmbrăcată în fustița mea galbenă cu volănașe și dansam, copilărește, pe Lambada.
Momentul acela Kodac când îți cauți pachetul cu țigări și constați că e în frigider, alături de roșii. Gataa... E târziu și eu am dormit doar 3 ore azi noapte. Pa pa!

7 ianuarie
Metrou, la Unirii, pe scări. Mă izbește culoarea rujului ei-  roșu ca para focului în contradicție cu fața slabă, emaciată. Sală - prima oară pe anul ăsta. Am ajuns! Yeey! Ceață multă - nu te vezi om cu om. Umezeala a coborât pe stradă, drumul e ud. Angoasă. Bătăi de inimă. Prea multe...

8 ianuarie
În pasajul dintre cele 2 magistrale, de la Unirii s-au schimbat afişele publicitare. Mihaela Rădulescu, strălucitoare şi fit, veghează drumul oamenilor spre treburile zilnice. Capete se întorc, ne împiedicăm unii de alţii, toată lumea vrea să vadă care e treaba. "Eu fac în fiecare zi între 15 minute şi o oră de mişcare !" ne comunică ea, adică Mihaela, printr-o bulă de mesaj. La capătul culoarului văd şi la ce face reclamă. Îmbrăcată într-o rochie aurie, foarte decoltată, M. ţine cu gingăşie în mână un iaurţel Activia... Cam greu să-l vezi din prima mai ales cu ochii încețoșați de dimineață. Mai degrabă înțelegi că e o reclamă a Mihaelei pentru Mihaela.
6 luni în noul format de blog. Astăzi citesc din primul volum al "Timpului ce ni s-a dat".

9 ianuarie
Joi. Ziua de la mijlocul săptămânii. Joia asta a fost o zi urâtă. Mi-am dat seama că trebuie să schimb sau să înbunătăţesc nişte lucruri radical.
Bucureştiul e încă scufundat în ceaţă. La metrou, la Aurel Vlaicu, au început să apară din nou cei care împart fluturaşe. Mai puţini, ce-i drept, decât în decembrie.
Bradul de acasă se usucă pe zi ce trece. Atmosfera de sărbătoare va fi înlocuită, în curând, de una de jelanie. Am citit vreo 70 de pagini din primul volum al "Timpului ce ni s-a dat". Aveam o impresie greşită despre această carte. Nu-mi mai aminteam, credeam că debutează cu poveştile din copilărie ale autoarei. Când colo, aceste prime pagini te poartă la începutul anilor 1945, în atmosfera tulbure de după semnarea convenţiei de la Ialta. A se ţine minte: libertatea presei a fost îngrădită mai întâi prin cooptarea sindicatelor tipografilor la comunism.

10 ianuarie
Vineri, o zi scurtă mai scurtă ca de obicei la muncă. În schimb, plec spre casă cu o listă lungă de to do-uri pentru week-end. Mâncăm în oraș, la Rock&Pasta și avem timp să ne facem și cumpărăturile în Cora. Azi e seară de blogging și/sau de stat degeaba.

11 ianuarie
Trezit târziu. Program de voie și 2/3 din "Lupul de pe Wall Street". Îmi place filmul ăsta. Un pic de scris pentru ultimul articol despre Viena. Blocaj cu lipsă de cuvinte la un moment dat. Mai târziu ne luăm pizza de la Fabio (cam multă pizza săptămâna asta). Vin în oraș, cu fetele. 2 bodegi noi. Una chic, cu amplasament mai neobișnuit - mesele sunt răsfirate într-un magazin de antichități, Thomas Antiques, și, de fapt, sunt de vânzare. La fel și scaunele pe care stăm. Mi-a  plăcut locul, cafeaua și vinul. Ajungem apoi în cafeneaua Club A și ea fain amenajată - pereți albi, mese și scaune închise la culoare dar mai burgheză, așa. Mai târziu, Regie și petrecere. Se pare că toată viaţa mea socială s-a concentrat într-o singură seară.
Bude dubioase pe la bodegile prin care am trecut în seara asta. Cea de la Club A, deşi curată, era de o egalitate între sexe alarmantă. Pişoarele erau îngrămădite lângă chiuvetă. În aceeaşi cameră se afla şi buda fetelor, separată de restul încăperii printr-o uşă paravan care nu ajungea nici la podea, nici la tavan. La restaurantul din Regie, uşă sănătoasă, din lemn. Fără încuietoare însă. Meditez la oamenii ăştia care fac localuri drăguţe dar, în locul unde ai vrea să te simţi ferit de privitori, lasă detalii d-ăstea, importante, neacoperite.

12 ianuarie
Ne-am trezit cu greu. Scriu pe muzica maşinii de spălat. E ora 15:01. Soare afară. 12 grade. De mâine vine frigul. Gata, tre să ieşim la plimbare.
La Casa Roz, prima alegere pentru ciorbă, e o petrecere privată. Găsim un restaurant no-name pe Iuliu Maniu, la jumătatea distanţei dintre Gorjului şi Lujerului. În spatele nostru, 2 olteni. Povestitorul are vreo 40 de ani, ceafa lată, revărsată peste marginea hanoracului şi faţă de om necăjit. Bea un vin cu finul lui şi povesteşte, cu năduf, prin câte a trecut în ultima vreme. "Finule, îţi zic io..." Nevasta îi făcuse vrăji ca să îl piardă. Găsise piele de şarpe îngropată lângă casă, o legătură în saltea şi când schimbase cafeaua cu ea, asta căzuse din picioare. Nu ar fi ştiut să se păzească dacă nu era avertizat de o femeie pricepută că nevastă-sa va pleca la drum lung (şi, într-adevăr, plecase la Vâlcea) iar apoi, după o zi sau două îi va face o cafea şi pe el îl va trimite să cumpere ceva. Şi chiar aşa se întâmplase - pusese de cafea şi îl rugase să se ducă să ia ţigări. Dacă nu ar fi fi schimbat ceştile între ele cine ştie ce ar fi păţit. Acum era mai liniştit. Îi lăsase ei casa, maşina şi firma. Era mulţumit că scăpase cu viaţă că femei sunt "câtă frunză şi iarbă" şi el e muncitor, va face bani din nou pentru altă familie...
Romanul de săptămâna asta îngroșa și el, de mult, teancul de cărți necitite. L-am ales pentru că pe indieni i-am cunoscut mai bine în ultimii ani iar titlul invită la aventură. Deși nu neapărat stufoasă, cartea este complexă, intensă. India apare ca fiind exotică din punctul de vedere al peisajelor, locul unde se pot întâmpla minuni: "Trecură în trap mărunt pe lângă un templu în cinstea lui Hanuman - un zeu care iubea atât de mult lumea încât se întruchipa în carnea maimuței - și pe lângă un templu Saavit care invita la senzualitate, dar sub aspectul veșniciei, obscenitățile sale neavând nici o legătură cu cele ale cărnii și ale sângelui. Copitele cailor pleoscăiau printre fluturi și broaște; arbori uriași cu frunze ca niște farfurii se înălțau peste hățișuri."

Două englezoaice sosesc în vizită în India colonială a începutului de secol XX. Orașul în care vin  - Chandrapore (numele este ficțional deși autorul a trăit ceva vreme în această țară) este împărțit în 2 lumi paralele: cea a englezilor și cea a indienilor. Englezii locuiesc în bungalow-urile lor confortabile și încearcă să își ducă viața ca și cum nu ar fi plecat niciodată din Marea Britanie. Aproape toți îi disprețuiesc pe băștinași văzuți ca fiind necivilizați și, deseori, periculoși. În oraș există și o pătură de intelectuali indieni: doctori, ingineri, avocați (unii dintre ei având studii făcute în Anglia) care se simt jigniți de felul în care sunt tratați de englezi. În rândul lor se întrezărește visul independenței deși nu sunt foarte siguri că India ar putea fi guvernată fără ajutorul englezilor.

Scriitorul îi vede pe băștinași ca fiind orientali prin excelență, ceea ce poate fi interpretat ca un lucru rău sau doar diferit: 
"Nu putem să ne organizăm, asta explică totul. Nu putem să ne ținem cuvântul dat, nu putem ajunge la timp la gară... O ducem așa și tot astfel o să trăim, cred, până la sfârșitul veacurilor."
"Își ridică deodată vocea și porunci să se servească masa. Servitorii răspunseră strigând că masa e gata. Voiau să spună că ar fi dorit să fie gata, și fură înțeleși corect, căci nimeni nu se clinti din loc."

Aziz, un tânăr doctor indian care lucrează la spitalul local, este descris ca fiind "în fond, mai mult sensibil decât pătrunzător. În fiecare frază el descoperea un înțeles, dar nu întodeauna cel adevărat, și viața lui, deși plină de activitate, era în bună parte visare." Aziz este și el nemulțumit de aroganța cu care se poartă englezii. În același timp, și-ar dori să se înțeleagă mai bine cu aceia dintre ei pe care îi admiră. Fire înflăcărată și pripită, el pare a se îndrăgosti pur și simplu de străinii care îl tratează cu bunătate. Este vorba de domnul Fielding, conducătorul școlii, și de bătrâna doamnă Moore, mama magistratului local, venită în India împreună cu domnișoara Quested, pentru a înlesni căsătoria dintre aceasta și fiul ei. Drept urmare, când i se ivește ocazia, încearcă cu orice preț să îi impresioneze propunându-le o excursie la peșterile Marabar, o zonă de cult misterioasă aflată în apropierea orașului. 

Aziz lansează invitația dar nu se așteaptă ca englezii să îi dea curs - pentru indieni aceasta este doar o formă de politețe. Excursia îi depășește priceperea și mijloacele financiare, lucru pe care un indian bine educat l-ar intui. Din păcate, englezii nu cunosc aceste reguli nescrise așa că doctorul se vede nevoit să își țină cuvântul. Un șir nefericit de întâmplări o face pe domnișoara Quested să îl acuze de tentativă de viol. Aziz este încarcerat și, din acel moment, prăpastia dintre englezi și indieni se adâncește. Domnul Fielding trece de partea lui, drept urmare este exclus din activitățile micuței colonii engleze. Procesul este prezidat de un judecător indian care are greaua misiune de a ține în frâu cele 2 neamuri. 

Englezii consideră că au dreptul de a fi mai aroganți ca în mod obișnuit față de cei pe care îi consideră "rasă inferioară". Profitând de faptul că  domnișoara Quested primește un scaun pe o estradă specială fiindcă i se făcuse rău, toți englezii se mută alături de ea și preiau conducerea ostilităților. Victoria lor este, însă, de scurtă durată. Avocatul lui Aziz știe cum să convingă judecătorul că este greșit ca ei să aibă locuri privilegiate în timpul procesului. 

Verdictul este neașteptat - domnișoara Quested își dă seama că nu doctorul o atacase în peșteră și are tăria de caracter de a mărturisi asta în timpul ședinței. Aziz scapă iar recunoştiinţa lui se îndreaptă în mare măsură spre Fielding, europeanul care îi ținuse partea împotriva celor de-un neam cu el. Relația lor devine tensionată atunci când Fielding, un om corect din fire, decide să o adăpostească pe Adela Quested, acum alungată de ceilalţi englezi, la el acasă. 

Adela va pleca repede din India, căsătoria ei fiind anulată. La scurt timp, și Fielding se întoarce în Anglia. Aziz bănuiește că pentru a se căsători cu Adela. Prietenia lor moare. Se întâlnesc, după câțiva ani, în alt stat al Indiei, se împacă dar constată, cu tristețe, că legătura dintre ei nu are vreun viitor. Viețile le sunt mult prea diferite. Fielding, acum om căsătorit, cu familie, "care trecuse în tabăra anglo-indienilor prin căsătoria lui cu o concetățeancă" îl vede pe Aziz ca "pe un memento, un trofeu" al propriului lui "eroism din trecut".

"Cea mai mare parte a vieții noastre este atât de plicticoasă încât nu se poate spune nimic despre ea, iar cărțile și expunerile care vor să o prezinte drept interesantă sunt obligate să exagereze, în speranța de a-și justifica propria lor existență. Înăuntrul învelișului său de muncă sau de obligații sociale, spiritul omenesc moțăie aproape tot timpul, înregistrând deosebirea dintre plăcere și durere, dar nici pe departe atât de acut cum pretindem noi." zice scriitorul la un moment dat. Deși nu cunosc personal prea mulți indieni sau prea mulți englezi aș zice că, da, unele fapte sau caractere sunt exagerate. Numai pentru a sublinia ideea diferențelor dintre civilizații, însă. În schimb, cartea oferă cititorului o imagine fermecătoare a Indiei junglelor și a templelor budiste/jaine care invită la călătorie deși partea mai pragmatică din mine îmi spune că îți trebuie minte de poet ca să vezi lucrurile așa iar dacă nu o ai s-ar putea ca, ajungând acolo, să fii dezamăgit.