Nu m-am imaginat prea des cu o pisică în casă. Dacă m-ar fi întrebat cineva aș fi zis că prefer, mai degrabă, un caine fiindcă, copil fiind, animalul la care am ținut cel mai mult pe lumea asta a fost un maidanez oropsit, pripășit prin grădina noastră, pe care mama l-a adoptat și cărora noi i-am zis, fără să dăm dovadă de prea multă imaginație, Cuțu. Când mă gandeam, rar, cum ar fi să am o pisică, mi-o doream neagră, așa ca să piară toate ghinioanele din drum că vorba aia, ce face tot ea desface căci îți tot trece prin față sau printre picioare cât e ziua de lungă. Așa am și primit-o. Neagră, îndrăcită și iubăreață. De două luni, de când trăim împreună, viața mea nu mai e la fel. Iată de ce:

1. Baia nu mai e locul în care să mă relaxez singură. Dacă fac duș, stă cocoțată pe mașina de spălat, privindu-mă cu ochi mari și rotunzi. Dacă fac baie, stă pe marginea căzii, jucându-se cu spuma sau ronțăindu-mi părul. Dacă, totuși, simt nevoia sa închid ușa pentru activități extrem de private, trebuie să o ascult plângând și suspinând pe întreaga durată a despărțirii.

2. Am parte de somn după-amiaza doar cu pisica din dotare alături, în cazul Lunei, doar după ce o acopăr bine cu pătura că îi e  frig.


3. Să dorm după 7 dimineața e o mare nesimtire din partea mea, mai ales când animalul e in camera cealaltă și se plictisește. Nesimțirea se pedepseste cu ușa de la dormitor zgariata și mieunături jalnice care mă smulg din cel mai adânc somn.



4. Viața e făcută pentru amușinat, dat cu lăbuța și jucat pe motocei, așa cum și:
 - Coșurile de gunoi pline  și sacii de nisip sunt făcuți ca să fie răsturnați.
- Vazele de pe biblioteca sunt acolo pentru a fi împinse cu lăbuțele până cad de pe raft.
- Cămășile care rămân în afara dulapului trebuie gherănite până devin motocei.
- Ușile, când nu fac atâtea necazuri, fiind închise, pot fi folosite ca trambuline pentru cățărat.

5. Nicio cutie sau pungă nu poate fi aruncată, înainte ca animalul să se cuibărească în ea în toate pozițiile.



6. Ce mănâncă omul, vrea și pisica, chiar dacă vorbim de murături.

7. Daca vreau liniște și armonie in casă, trebuie să mă joc în fiecare seară de-a v-ați ascunselea, coridă varianta cu mâță sau aruncă mingiuța.



8. Și pisicuțele plâng uneori, când le doare ceva sau sunt speriate și cu asta îți închid gura pentru toate prostiile pe care le-au făcut mai sus, căci cum ai putea tu, brută nenorocită, să cerți biata jivină când îi vezi ochii ăia mari și verzi, îmbrobonați de lacrimi.

Dacă tot e la modă Londra și Anglia acum, după nunta regală, m-am gândit să împărtășesc și eu câteva impresii din cea mai recentă vizită acolo. Nu, nu am avut timp să ajungem la nuntă, am fost prea ocupați să vizităm, deși invitațiile ne sosiseră deja în cutia poștală din Militari 😉. Nici vremea nu ne-a ajutat prea mult, știți cum e, pe la unii strălucește soarele,  pe la alții plouă, după posibilități și buzunare. În schimb, am încercat să ne bucurăm la maxim de cele patru zile petrecute în oraș așa, ca să facem în ciudă ploii și vânturilor englezești.  Ne-am plimbat mult, ne-am mai adăpostit, din când în când într-un restaurant cochet, ne-am încălzit cu bere, cafea sau ceai cu lapte și... am rezistat, ba în unele zile am depășit și 15 kilometri de umblat alandala pe străzi. În prima zi am reușit să facem chiar un mic maraton prin și printre zonele și clădirile cele mai cunoscute ale orașului. Știu, veți spune că e imposibil, totuși, cu o plimbare bine organizată, Londra se poate vedea într-o zi. Totul e să pornești de unde trebuie și, în mai puțin de zece kilometri bătuți cu piciorul, îți poți face o idee destul de exactă despre cum arată centrul orașului . 



Noi am început prin a coborî din tren (veneam din East Croydon) la Victoria Station. De acolo, se ajunge  în maxim 20 de minute, mergând pe Victoria Street și trecând pe lângă mai puțin cunoscuta Westminster Cathedral - catedrala catolică, la Westminster Abbey. Palatul Parlamentului și Big Ben (acum în reparații) sunt fix lângă, la fel și chioșcurile care vând ceai și cafea la pachet sau cântăreții la cimpoi care încearcă să recreeze specificul local în metropola care adună oameni de pe toate continentele. Nu am avut noroc cu vizitatul Westminsterului, era duminică dimineață și doar participanții la slujbă aveau voie să intre.





Am pornit apoi spre palatul Buckingham, reședința oficială a celei mai cunoscute doamne purtătoare de pălării din lume. Aici, o mulțime nesfârșită de oameni ne-a făcut să credem că nu vom reuși să ne apropiem la mai puțin de 100 de metri de zidurile palatului și așa a și fost, dar, tocmai când ne pregăteam să plecăm, dezamăgiți, spre locuri mai libere, niște trompete ne-au oprit din drum. Ce să vezi, era 11:30 și prinsesem schimbarea gărzii regale. Ne-am bucurat și noi, vreme de câteva minute, de pompă și uniforme - evenimentul era spre sfârșit, am aflat mai apoi, schimbarea avusese deja loc în curtea palatului și, acum, soldații înlocuiți se retrăgeau în garnizoană. Ca paranteză, dacă reușești să ieși din zonele intens populate din jurul palatului, Buckingham-ul este un adevărat plămân în mijlocul metropolei datorită parcurilor Saint James, Hyde Park și Green Park












Următorul popas a fost Downing street, numărul 10, locuința primului ministru englez. Intrarea pe alee este închisă și păzită de soldați înarmați, așa că e greu să îi dai seama cât de mică e căsuța pe care se pare că Theresa May o împarte si cu ministrul de finanțe și familia acestuia. 




De aici, am plecat spre piața Trafalgar, ca să vedem columna lui Nelson. Obosiți deja, am hotărât să ne abatem un pic prin nebunia veselă din Covent Garden, pentru cei care nu știu o piață acoperită, unde artiștii stradali, mai ales cântăreți, își găsesc întotdeauna spectatori, pentru a cumpăra ceva bunuri locale căci se vând de toate, inclusiv blazoane, făcute pe loc. pentru cei dornici să dea un pic de savoare cărții de vizită. Pe drum ne-am întâlnit cu societatea regală de arte, dar și cu primul magazin de ceaiuriTwining. După cum spuneam, cândva, pe pagina de Facebook, îmi doream foarte mult să găsesc restaurantul italian, rupt parcă din Nașul, în care mâncasem în 2012. Nu a fost să fie, așa că m-am consolat cu specialități tailandeze.










Următorul loc pe care ne-am dorit să îl vedem a fost catedrala Sfântul Paul pe care, de altfel, am și vizitat-o în singura zi cu soare din vacanță și bucata din City care, cu zgârie-norii ei futuriști, încă mi se mai pare desprinsă dintr-un film SF, deși nu o mai găsesc la fel de impresionantă ca prima oară. Mi s-a părut trist, acum, să văd că clădirile mai vechi, d-ălea oarecum reprezentative, cu trei patru etaje, pereți roșii și ferestre înguste, sunt lăsate în paragină, pentru a face loc altor zgârie nori.








După o ultimă privire (și câteva fotografii) făcute Turnului Londrei și Tamisei (cam mocirloasă în ziua aia), ne-am aventurat pe Tower Bridge, ca să ajungem la stația de tren London Bridge, de unde urma să luăm trenul spre East Croydon, unde eram cazați. 





Acesta a fost traseul nostru într-o zi în care, ca orice turist care se respectă, ne-am luat și binemeritatele pauze de căscat gura, cafea sau masă. Pentru alții mai harnici decât noi, Picadilly Circus și Soho, cu al său cartier chinezesc, sunt niște zone care pot fi incluse ușor în circuitul de o zi. Soho e în apropierea Covent Garden-ului iar Picadilly îl mărginește, pe una din extremități. Dacă în Picadilly e cazul să aveți grijă la buzunare, în cartierul chinezesc puteți să vă opriți ca să încercați un prânz care să nu intre în categoria fish & chips. Ce-i drept, la a doua vedere, cartierul chinezesc m-a cam dezamăgit. Îmi aduceam aminte ceva mult mai spectaculos când, de fapt, sunt doar 2-3 străduțe mari și late, pline de restaurante.

Într-un city break, fanii activităților culturale pot bifa și câteva muzee, mai ales că în majoritatea se intră gratis în Londra. De data aceasta, noi am fost în British Museum și National Gallery iar pe viitor sper  să ajung să văd și Victoria and Albert Museum sau o galerie de fotografie. În British Museum există artefacte pentru toate gusturile, de la piatra din Rosetta până la bucăți din Acropole care sunt încă disputate cu statul grec. Englezii nu vor să le dea înapoi, pe motiv că se păstrează mult mai bine la ei, în Muzeu, decât în soarele Atenei. În National Gallery, o colecție mică dar consistentă de pictură acoperă evouția acestei arte începând cu renașterea, până la post impresioniști.



Alte locuri care pot fi bifate sunt Regent Park, zice-se cel mai frumos din Londra, lângă care se află și faimoasa casa a lui Sherlock Holmes sau, pentru cei cu bani și chef de cumpărături, de ce nu, Harrods care pentru noi, restul muritorilor, poate fi vizitat, la fel de bine, ca un muzeu.





Două lucruri mi s-au părut faine acum, la a doua vizită - faptul că tarifele la internet sunt aceleași în tot UE-ul (cât timp Anglia mai e în UE, cel puțin) astfel încât hărțile și google-ul pot fi folosite în timp real fără costuri prea mari și că Oyster-ul, cardul lor de transport în comun, poate fi înlocuit la fel de bine cu cardul de credit. 

S-a întâmplat într-o zi caldă de primăvară, una dintre primele de după zăpezile de sfârșit de martie, să particip la o excursie prin București. O găsisem întâmplător pe Facebook și cum soră-mea de-abia venise în oraș, mi s-a părut un mod bun de a ne petrece timpul, aflând, adică, lucruri despre gările orașului. Am pornit de la Gara de Nord, unde, opriți în mijlocul peisajului post industrial, am discutat despre istoria Gării care, înființată în 1869, purta, inițial, numele de Gara Târgoviște. În procesul modernizării s-au întâmplat multe, înainte de a ajunge la forma de azi, inclusiv ca un tren să intre în birouri pe la 1950 pentru că i se stricaseră frânele. Clădirea a scăpat aproape intactă din bombardamentele celui de-al doilea război mondial - aliații erau interesați, în primul rând, să distrugă șinele, ceea ce a fost bine pentru că proiectul Gării Centrale din București nu a fost finalizat niciodată. 

Am mers apoi, de-a lungul șinelor și a podului Basarab până la Grozăvești. Într-un peisaj copleșit de mizerie, dar ornat cu geamurile high tech ale clădirilor de birouri, am vorbit de fosta fabrică de bere Grivița, acum o ruină, unde s-au produs de toate, inclusiv sucuri la conservă, pentru nemți, în timpul războiului, și de primul turn de apă din București, care încă există și care a fost construit de Effingham Grant, englezul care a dat numele unui pod în oraș și a cărui soră, Maria Rosetti, este prima femeie jurnalist din țară și imaginea României Revoluționare, în tabloul lui Rosenthal. Apropo, știați că șoseaua Orhideelor se numește așa pentru că domnul Grant avea o seră cu flori exotice acolo?

Trecând pe lângă una din centralele care aprovizionează cu electricitate Militari-ul și Crângași-ul, am ajuns la Cotroceni, unde fosta gară Filaret este, acum, o intrare încorporată în zidul clădirii deși se pare că o linie auxiliară, care lega Centura Militari cu Casa Poporului, a funcționat până prin anii '80. Am continuat drumul spre Academia Militară, pe șoseaua Panduri, ca să auzim mai multe despre arhitectul care a proiectat-o, Duiliu Marcu, un personaj interesant al lumii interbelice care a desenat, printre altele, Aeroclubul Român, Palatul CFR și Gara Sinaia. 

Ținta finală a plimbării noastre, piața Operei, ni s-a deschis în cale după o frumoasă plimbare prin Cotroceni, cu popasuri pe lângă Elefterie cel Vechi și Elefterie cel Nou. Pe locul în care astăzi e opera se înălțau, în anii 1900, clubul Juventus, Venus și grajdurile hipodromului. Pe acest teren se voia a fi construită Gara Centrală, dar de fiecare dată când un proiect era aprobat nu existau suficienți bani, așa că se alegea soluția de compromis - Gara de Nord era extinsă cu o nouă clădire.

Plimbarea a durat vreo trei ore iar ghidul ne-a oferit multe informații interesante. Deși nu este cel mai organizat grup de acest fel din București, merită să intrați pe pagina lor de Facebook , ca să vedeți dacă există excursii potrivite vouă, pentru că oferta este variată și bine documentată.