Am fost de curând într-o cârciumă care nu există pe harta GPS-ului. Nu are nume, legenda ei circulă din om în om şi nu din link în link. Ca să o găsim ne-am învârtit o oră pe câteva străduțe centrale, încercând să o facem pe singura persoană din grup care călcase pe-acolo să își aducă aminte cum arăta clădirea, cum arăta uşa... Locul e un subsol de bloc din centru unde vinul se servește la mica înțelegere - "nu mai am carafă de un litru, vreți una la un litru jumate? ". Clienților le sunt oferite pahare de bere dacă cele de vin nu sunt curate, muzica e la alegere, fiecare om putând să schimbe melodia de la laptopul aflat în mijlocul sălii și, oroare, se fumează. Am stat pe scaune tapițate, furate parcă din sufrageria bunicii, am băut vin și am povestit. Cu ochii înlăcrimați și nasul înfundat, ne-am amintit de barurile sordide din zona numită pe vremuriLipscani și nu Centrul Vechi, în care ne beam mințile în primii ani de facultate. Poveștile de demult și alegerea muzicii, în care fiecare avea ceva de spus, au transformat sala plină de străini într-un grup de cunoștiințe. Am plecat târziu, în noapte, mirosind a fum și ducând cu noi ușoara mahmureala a vinului proaspăt, de cramă.

În altă seară am ajuns într-o crâșmă de tip nou, genul de loc unde se organizează evenimente. Numele lui e cartografiat pe Google Maps și toți taximetriștii îl știu. Am ajuns acolo în 25 de minute, coborând din taxi în fața intrării intens luminate. Înăuntru se bea vin de calitate, turnat în pahare cu picior din sticle proaspăt desfăcute (printre altele, în seara respectivă se organizase și o degustare de vin) și se fumează IQads. Muzica răsună din pereți și eu, cel puțin, nu am văzut DJ-ul sau uneltele lui. Am stat în picioare sau pe canapele viu colorate, am băut vin și am povestit. Am vorbit despre lucruri importante, despre realizări și planuri de viitor. Ne-am învârtit dibace (sau nu) între bisericuțe de patru, cinci oameni cunoscuți sau pe care voiam să îi cunoastem, practicând arta socializării. Am plecat devreme,luând un alt taxi, cu mintea limpede, mirosind încă a parfumul presărat pe haine și pe la încheieturi la plecarea de acasă. De-abia atunci când muzica încetase și oamenii trecuseră peste formalități, ultimii participanți la eveniment se strânseseră într-o cameră mică, vecină cu sala de recepții, la un pahar mai sincer de vorbă. 

Ce vreau să spun aici? Nu, nu susțin reluarea fumatului în baruri. Locurile cum e cel de care am pomenit mai sus au farmec tocmai în momentul în care sunt interzise şi, aş îndrăzni să spun, vizitarea lor nu devine un obicei. În schimb, mi-ar plăcea să văd mai multe baruri "calde" în plimbările mele prin oraș. Suntem prea singuri pentru a ridica între noi (și) zidurile construcțiilor formale.

Am ajuns în locurile pe care le veți vedea mai jos în prima zi pe care am petrecut-o în întregime în Sardinia. Eram deja la jumătatea vacanței, obosită de drum, și tot ce îmi doream era să pot să stau câteva ore întinsă pe nisipul, de preferat fin, al unei plaje. Să văd cel mai vechi oraș din Sardinia, care era providențial așezat lângă Mediterană, a fost, pot spune acum, o alegere inspirată. 

În zilele noastre, Nora este o suburbie a Pulei. Acest cuvânt cu rezonanță denumește aici, la fel ca și în Croația, o frumoasă stațiune cu vedere la mare. Nora este considerat de arheologi cel mai vechi oraș din Sardinia. A fost întemeiat de  băștinași, probabil aceiași oameni care au construit turnurile fortificate despre care povesteam aici, și a crescut ca importanță în timpul fenicienilor și al romanilor. În prezent, din cauza faptului că sudul Sardiniei se scufundă în mare, o parte însemnată a orașului antic, inclusiv portul, poate fi vizitată doar dacă te încumeți să faci scufundări. Restul sitului este închis iar tururile sunt posibile doar cu ghid (preț bilet - 7.5 euro), o măsură de precauție binevenită având în vedere că în trecut căutătorii de comori și-au făcut simțită prezența în zonă . Am intrat în "muzeul" în aer liber la oră fixă iar vizita a durat în jur de o oră. În Nora se mai pot vedea un mozaic vechi și frumos, o baie publică pe jumătate prăbușită și un cartier al oamenilor de rând care, la fel ca și astăzi, trăiau înghesuiți în locuințe mici și insalubre cu prăvălii la parter și dormitoare la etaj. Tot în prețul biletului mai poate fi vizitat și vechiul turn spaniol care veghează ruinele. 

Nu am mai avut răbdare să urc în turn. O plajă superbă și aproape pustie se întindea la doar câțiva zeci de metri de mine. Mi-am petrecut restul după-amiezii vegetând pe prosop sau bălăcindu-mă în apa aproape transparentă în care peștișori mici, cenușii, înotau până aproape de țărm.

Cum se ajunge în Nora?
Din Cagliari se ia un autobuz, nr. 129, care te lasă la vreo 3 kilometri de situl arheologic. Plimbarea nu e anevoioasă, se merge pe trotuar printr-o zonă rezidențială, cu vile pe de-o parte și o mlaștină pitorească pe cealaltă. Prețul biletului de autobuz era de 6.2 euro pentru o călătorie dus-întors, la sfârșitul lui septembrie 2016. Înainte să plecați la drum, verificați orarul curselor pentru a vă asigura că aveți cu ce vă întoarce. Autobuzul circulă cam o dată la 30 de minute.














Să încep cu o constatare. De multe ori, când așezată într-o terasă mă lovește pofta de a-mi nota ceva într-un carnețel  (ah, infamele jurnale care vor satisface curiozitatea morbidă a unei rude îndepărtate venite să ajute la înmormântarea mea) descopăr că îmi lipsește fie caietul, fie că stiloul zace părăsit printr-o altă geantă. Azi nu se abate de la regulă și, bineînțeles, bateria telefonului arată un panicant 25%.

Prima diferență - mie ospătarul mi-a adus pâine integrală, lor chifle albe și pufoase. Asta înseamnă să îți cunoști clientul. Eu, o femeie la treizeci și ceva de ani, cu punga de cumpărături atârnată de un braț și telefonul lipit de palma celuilalt, sunt sigur genul care, dacă nu tine dietă, se străduiește să mănânce sănătos. Ei, pe la șaptezeci și ceva de ani, contemplă entuziaști perspectiva unei porții de mici cu cartofi prăjiți după ce vor fi terminat ciorba de pui și halbele de bere aflate deja pe masă sau trăiesc încă într-o vreme în care mersul la restaurant nu implica niciun fel de restricții. De la o masă la alta, doamna mi se adresează fără inhibiții: "E bună ciorba de vacută? ". "Da", dau eu din cap, aprobator, cu botul plin de zeamă. "Mi-aş fi luat și eu, dar soțul a zis să încercăm de pui". "Sunt sigură că e foarte bună" reușesc să rostesc chinuit după ce îmi înghit dumicatul dintr-o suflare, nu înainte de a o blagoslovi un pic, mental, pentru ceea ce consider, trecător, o lipsă de politețe. 

Dar poate că eu greșesc de data asta. Poate bătrânii și copiii știu mai bine și tocmai curiozitatea asta nepotolită, pe care eu una simt că o pierd în zilele în care nu mai e loc de nimic altceva în afara rutinei obositoare de adult, înseamnă bucurie de a trăi. 

Acum mai mult de un an, într-un autobuz care mă purta din Cagliari spre Alghero, scriam:

24 septembrie 2016


Tocmai părăsesc Cagliari, mă îndrept spre Alghero. Două vești proaste: prima ar fi că nu am găsit magneți pe niciunde și nu am avut chef să iau vederi și a doua că autobuzul ăsta,  cu care urmează să merg trei ore și jumătate, mă lasă la aeroport. 
O chestie pe care am văzut-o în fiecare din orășelele prin care am trecut până acum: nu există stradă care să nu se numească Victor Emanuel.
Cu ce am rămas din Cagliari? Cu amintirea corso-ului mai sus amintit, unde am stat două nopți la numărul 159, cu imaginea unui oraș cocoțat pe dealuri și o după amiaza superba petrecută la plajă.
Nu am explorat prea mult orașul, trebuie sa recunosc. În plimbarea de azi am ajuns, pe niște străzi foarte abrupte, pe lângă biserica Chiara,  pe Via Genovese,  o strada drăguță și veche, care m-a purtat apoi spre Cita de Musei, unde mi-am îngropat restul timpului citind despre civilizația nuragică, despre care plănuiesc să îmi iau și o carte.
Cred ca diferența dintre Sicilia și Sardinia e că aici marea nu e verde ci albastră, culorile sunt mai asre, munții mai aproape.  De când umblu cu autobuzul ăsta, am văzut porci mistreți alergând pe câmp și turme de vaci și oi.
Ca și sicilienii, sardinienii își beau cafeaua la bar, cu un pahar de apă alături, in fugă. Cred că și portughezii procedau așa. De spanioli nu îmi mai aduc aminte.


Fuseseră două zile destul de încărcate, începând cu sosirea în oraș (venisem cu avionul din Trapani, Sicilia), continuând apoi cu mersul la mare, deși aici reușisem să lenevesc în a doua parte a zilei și terminând cu dimineața de plimbare prin oraș. Gazdele de la hostel mă așteptaseră la aeroport, într-o mașină particulară pe care mi-a fost greu să o identific. Erau doi: tată și fiu. În timp ce fiul mă căuta în fața ieșirii de la aeroport, tatăl dăduse o raită prin săli ca să strângă materiale promoționale: fluturași, hărți ale regiuni etc. Toate acestea erau apoi așezate cu grijă pe măsuța din bucătărioara apartamentului și împrumutate turiștilor numai după ce aceștia jurau, cu mâna pe inimă, că nu le vor rătăci sau îndoi. Hostelul era mic dar curat, un apartament vechi din care proprietarii își păstraseră o cameră și le închiriau pe celelalte trei. Comitetul de primire îi includea pe proprietar și pe tatăl lui, cu soția, și iubita fiului, care venea din Moldova sau Ucraina, nu mai țin minte exact...

Știu că am dormit bine, deși m-am speriat de cutremurul din România. În seara aceea am mâncat cea mai bună pizza italiană, una cu ton, servită la un împinge tava aproape gol de pe strada Victor Emanuel.

Nu am ajuns până în port în orele pe care le-am petrecut explorând Cagliari. Am urcat în schimb pe deal, spre centrul vechi, pentru a mă pierde printre clădirile colorate din jurul turnului Elefantului și a sfârși, după cum ați aflat deja mai sus, în Muzeul de Arheologie. Nu am cumpărat cartea despre civilizația nuragică, deși poate ar fi trebuit. Până la urmă, nu am văzut nici unul din aceste turnuri fortificate (nuraghe) care au rămas în urma acestei interesante civilizații megalitice care gândea figurine atât de complicate, precum cele pe care le veți vedea mai jos.

Cum se ajunge în Cagliari?
Din Sicilia, cum am mers eu, se poate ajunge cu avionul cel puțin din Trapani (cu compania Ryanair) sau cu feribotul pe mai multe rute.
Din București există zbor direct doar până în Alghero, Sardinia. Cagliari e la 3-4 ore distanță, cu autobuzul.