Am stat în Angers, un orăşel care deschide drumul spre faimoasa
vale a Loarei, doar câteva ore. Ne îndreptam spre Nantes, unde aveam cazare şi
planuri de vacanţă pentru următoarele zile. Drumul de 300 de kilometri între Paris şi
Angers, pe care l-am străbătut cu trenul
în mai puțin de 2 ore, m-a iniţiat în
tainele călătoritului cu TGV-urile franţuzeşti. La început, felul ceremonios şi
fatalist în care conductorii de tren anunţau plecarea m-a amuzat: “Madame, Messieurs,
la departure de notre TGV est iminente! Attention a la fermeture de la porte!” ziceau, cu aproximaţie, la fiecare pornire.
Mai pe urmă, când mi s-au înfundat urechile din cauza vitezei, am înţeles că tonul se potrivea cu situaţia. În comparație cu celelalte trenuri
cu care mai mersesem, TGV-ul nu pornea ci decola.
Gara, strategic amplasată destul de aproape de centrul
istoric, avea şi oficiu de informare turistică. De aici am luat o hartă iar
doamna amabilă care era de serviciu ne-a schiţat un traseu bun pentru a vedea
zonele interesante fără a merge prea mult degeaba.
Pe la 10 dimineaţa, când am plecat în explorare, magazinele şi
cafenelele erau încă închise. Am pornit
spre cea mai faimoasă construcție din oraş: castelul - fortăreaţă Angers.
Plimbarea ne-a dezvăluit o lume aparent liniștită, cu străzi largi şi vile
vechi, frumoase, năpădite de flori şi iederă care inspirau istorie şi poveşti
demne de aflat.
În dimineaţa aceea mohorâtă de aprilie, castelul nu avea
prea mulţi vizitatori. Apa din vechiul şanţ de apărare fusese înlocuită cu o grădină dichisită în stilul
franco – britanic unde, din păcate, turiştii nu aveau voie.
Undeva, în dreapta porţii, se vedeau autostrada şi râul
Maine. Înăuntru, am pășit în altă lume. Între zidurile groase ale construcţiei
care datează din secolul IX, timpul curge mai încet şi tradiţiile mor mai greu.
Am vizitat mai întâi capela și grădina interioară. Apoi, am intrat în mediul
controlat unde e păstrată tapiseria Apocalipsei, una dintre cele mai vechi
tapiserii medievale din lume (lucrată pe la sfârșitul anilor 1300). Privită cu
ochii mei, de cetățean al secolului 21, povestea ţesută în fire de mătase este
cel puţin naivă dar, în ochii istoriei, ea capătă o valoare nepreţuită.
După ce ne-am bucurat ochii cu grădinile interioare, am urcat
pe ziduri pentru a vedea oraşul de la înălţime. Decizia s-a dovedit temerară în acea zi
în care vântul bătea necruţător, fără a respecta vreo direcţie anume. Ajunse sus ne-am dat seama că, de fapt,
întreaga fortăreaţă este o mare grădină. Între creneluri erau plantați butuci de viţă de
vie, flori sălbatice şi chiar legume.
Jos, la baza unuia dintre turnuri, o operă de artă de
factură recentă ne-a dat fiori. Ne aflam în turnul Morii, un loc care era,
odinioară, închisoare. În jur de 60 de persoane trebuiau să se înghesuie
într-un spațiu în care nu păreau să încapă prea bine nici 10 oameni. Membre
contorsionate se zbăteau prinse pentru vecie în rețeaua de fire subțiri de
sârmă (sau lână). Trupuri slăbite, aproape scheletice, păreau a se cățăra spre
cer pe axul central al sculpturii. Guri negre încremeniseră deschise într-un
țipăt mut.
Am părăsit castelul în care intraserăm senine mai devreme, cu sentimente amestecate. Deşi apus de mult, Evul Mediu încă îşi aruncă
umbrele asupra secolului nostru. Intrarea de poveste, pe unde îți puteai ușor
imagina trecând prinţi şi domnițe a fost, odată, poarta unei lumi
sângeroase.
Hoinăreala care a urmat ne-a scos în cale porți de lemn
temeinic zăvorâte, la fel ca cele din Ardealul nostru, căsuțe vechi de sute de
ani, drumuri pietruite și colțișoare pline de farmec.
Târziu, după-amiaza, ne-am oprit să mâncăm într-un local
care părea, după cum a declarat soră-mea, cunoscătoarea, tipic franțuzesc. Înăuntru domnea o atmosferă relaxată și
lipsită de pretenții. La masa de lângă
noi, două cupluri destul de în vârstă stăteau la o poveste și clasica sticlă
de vin de după masă. Un pic mai încolo, un grup mai mare serba o reuniune de familie
sau, pur și simplu, oamenii se bucurau de masa în oraș. M-a izbit relaxarea celor
din jur mai ales când mi-am dat seama, cu tristețe, cât de greu e să vezi
români de vârsta a doua la fel de mulțumiți de viață.
0 comments:
Trimiteți un comentariu