O zi frumoasă de week-end se potrivește bine cu o plimbare. De data asta, am ales să ies din zona de confort, adică din cartier, și să mă întorc în acea parte a orașului în care am copilărit pe când eram în facultate, piața Romană. Căutam unul dintre muzeele mici ale Bucureștiului, o casă interesantă, despre care mai citisem și pe la alți călători în oraș - muzeul Storck

Prima oprire după o călătorie lungă și relativ deprimantă cu metroul e, de data aceasta, micuțul parc, ascuns între blocuri din spatele stației de metrou. Cu un macchiato de la Gloria Jeans în mână, îmi aduc aminte cum, cu mai bine de zece ani în urmă, mă opream întotdeauna aici ca să mă odihnesc după un examen, înainte de a mă întoarce la muncă sau acasă. Azi, părculețul nu e într-o stare prea bună - gunoaie îl acoperă de la un capăt la altul. În ciuda murdăriei, câțiva copii se joacă pe tobogane și un bătrân se odihnește pe o bancă. Eu, însă, mă grăbesc să plec. Traversez spre ASE, trec pe lângă casa frumoasă și părăsită de lângă clădirea facultății pe care cineva cu bani așteaptă, probabil, să se dărâme de la sine, pentru a o înlocui cu o clădire mai rentabil financiar, și ajung pe Lascăr Catargiu. 

Muzeul Storck e la nici zece minute distanță, pe o străduță la dreapta, la intersecția căreia se află casa memorială Dinu Lipatti. Chiar înainte de ajunge la muzeu, o altă casă frumoasă și neîngrijită, cu foișor, pereți de cărămidă roșie și geamuri colorate, mă face să mă opresc pentru câteva fotografii. Nu reușesc să găsesc înscrisă pe vreo plăcuță povestea ei, așa că intru pe poarta următoare, cea căutată. Înăuntru găsesc un loc fermecător, desprins parcă din altă lume: pereți pictați cu fresce a la Gauguin, busturi atent finisate. o sobă din ceramică, mobile din lemn masiv și tablouri cu peisaje din Balcic. Aceste patru camere, pline de povești, merită o oprire mai îndelungată.  Aflu ulterior că, din cauza grabei îngrijitoarei, o doamnă foarte drăguță. dar copleșită de numărul mare de vizitatori - eram vreo șase pe la patru după-amiaza - ratez atelierul de sculptură al lui Frederic Storck. Îmi pare și nu rău, fiindcă mă gândesc că mi-ar plăcea să mă reîntorc aici. Picturile Ceciliei m-au fermecat. 

După o scurtă vizită în grădină, unde suntem opriți de a ne apropia de partea casei încă deținută de urmașii artiștilor, plec pe jos spre metrou. De data asta, aleg o cale mai ocolită. Mă plimb o bucată pe Dorobanți, unde găsesc o cafenea mică și cochetă, întinsă pe trotuar,  în care o chelneriță blondă și sexi se miră că străinului de la masa vecină, austriac, îi place Bucureștiul, trec pe lângă blocul zodiac și clădirea Ciberneticii, mon amour, și, după mai puțin de două ore ajung, din nou, la stația de metrou din Romană. 

Notă
Muzeul Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck este casa unui cuplu de artiști renumiți în perioada interbelică. Ea, o pictoriță talentată și ambițioasă, a fost prima femeie care a predat la o universitate de stat din Europa, ca profesoară a catedrei de Arte Decorative, din cadrul Academiei de Arte Frumoase din București iar el, sculptor, ca și tatăl și fratele său, a lăsat Bucureștiului (cel puțin) una dintre sculpturile Giganții, amplasate în parcul Carol. 
Casa se poate vizita achitând un bilet de 5-6 lei, încă pe-atât pentru turul ghidat făcut de doamna emoționată, dar știutoare de multe povești, despre care povesteam mai sus, iar taxa foto este de 30 de lei.























Acuma nu mai râd cu așa mare poftă, cum am făcut acum 11 ani, când am trăit prima alarmă  cu bombă din viața mea, dar, între timp, s-au schimbat multe în lume și în Europa. Nu menționez băieții care păzeau Downing 10 în Londra, pe care îi puteți vedea în articolul ăsta, că ei protejau, totuși, o instituție de stat. Mă gândesc doar la nenumăratele alarme de colis suspect, pe care le-am auzit când stăteam în Paris, și de cei trei militari, înarmați până în dinți, cu mitralierele în poziție de tragere, care patrulau micuța stradă din spatele pieței Trocadero, unde locuia soră-mea, zi și noapte. După cum vedem în feed-ul de știri în fiecare zi, lucrurile nu par că vor merge mai bine în viitor.

5 octombrie 2007

“Hai frate să râdem și noi un pic...”, și-au zis probabil Gigel, Gogu și alți indivizi făr’ de ocupație de prin Militari. ”Da, frate, da’ ce să facem?”.”Ah..păi am io un șmen... Am văzut aseara la TV un film bengos rău de tot. Hai să sunăm și să spunem că e bombă la metrou, la Gorjului...”

Dupa ce și-au scărpinat pe îndelete neuronul, numiții Gigel și Gogu au sărit pe primul telefon public întâlnit în cale și și-au anunțat găselnița. Rezultatul?!?

“Stimati calatori... Din cauza unui atentat cu bombe, trenul va circula numai până la Armata Poporului, transportul călătorilor în direcția Piața Gorjului-Păcii fiind, momentan, întreruptă..” anunța mecanicul de tren cu o voce panicată.

Asta da știre... Mai ales dacă ești de vreo juma’ de oră sub pământ și vii din partea cealaltă a orașului. Mai, mai că te-aștepți să ieși la suprafață direct în mijlocul celui de-al Treilea Război Mondial.

Un murmur de agitație străbate mulțimea adunată pe peron. Gâturile deja lungite și ochii bulbucați înspre direcția din care trebuia să vină trenul se întorc spre vecinii de așteptat sau spre cunoștiinte ca să comenteze știrea... Oboseala și plictisul caracteristice zilei de vineri dispar de îndată. Sutele de urechi freamătă la ideea pericolului iminent în care se scaldă. Ca să vezi, dom’le!! Uite unde țintesc teroristii... Mama lor!!! Tocmai în cinstita clasă muncitoare a capitalei! (adevărul e, între noi fie spus, că o bombă pusă în Gorjului ar avea o recoltă mai mult decat bogată în capete de vit... ăăă, om muncitor). Cei mai comunicativi își sună prietenii și familia. ”Să vezi ce se-ntâmplă. Cică au pus bombe la Gorjului.”. La ieșirea din metrou un nenea cu camera filmeaza istoricul eveniment - trafic de Unirea dimineața în mărunta stație din Militari. O stare de surescitare stranie își face loc în sufletul nostru. Deja am intrat în istorie.

Trap forțat, galop. Ajung în apropierea casei. Stația cu pricina e încuiată și păzită bine. Un tânăr curios se apropie să întrebe cât mai durează. “Alarmă falsă”, declară voios politistul.

Fața tânărului se pleoștește un pic. Plictiseală, iarăși plictiseală!
Totul începe, cum se întâmplă în toate vacanțele care îți rămân în minte, cu un peisaj superb văzut de pe fereastra avionului. Sunt gurile Niprului, aflate la vreo treizeci de kilometri de Odesa, iar apusul poleiește lumea cu frumusețe...


Ajungem emoționați - dornici de o nouă aventură, dar și speriați. Site-ul MAE avertizează călătorii că Ucraina este o zonă (încă) periculoasă. Anexarea Crimeei, Donetsk-ului și Donbass-ului de către Rusia a aruncat țara într-o sărăcie și dezordine și mai mare decât cea născută din înlăturarea comunismului. Ca idee, înainte de război, 1 Euro valora 10 Grivne iar astăzi același Euro valorează 30. Mai mult, și Wikitravel atenționează călătorii să fie precauți - furturile, dar și tâlhăriile, sunt comune în părțile mărginașe ale orașelor iar poliția locală este cunoscută mai ales pentru... corupție.

Orașul
Avem noroc - hotelul nostru este în buricul târgului, pe strada pietonală Deribasivska, al cărui nume vine de la vajnicul cetățean rus... Jose de Ribas, cel care a cucerit orașul pentru imperiu, iar centrul Odesei pare că petrece în fiecare seară. Găsim o stradă unde, la chioșculețe de lemn, se vinde băutură și mâncare, ne oprim să bem ceva la o gheretă unde lucrează niște copii frumoși (atât ei, dar mai ales ele, sunt frumușei și pasionați de tatuaje, la vârste fragede), mâncăm melci și shaorma cu scoici (yum), ne spargem timpanele cu muzică electronică, care se ascultă și dansează pe străduța estivală, și plecăm mai departe, să căscăm gura în jur. 

A doua zi, explorăm mai curajoși orașul, plin de clădiri interesante -  palate sau blocuri de locuințe extravagante, construite în secolul XIX, atunci când Odessa prospera ca port internațional și stațiune la mare. Vedem centrul trasat cu rigla, unde bulevardele largi, construite în linie dreaptă, împart harta în pătrate și fac orientarea ușoară. Ajungem în piațeta, din care o statuie și un mozaic al întemeietoarei orașului, Ecaterinei a II-a, veghează, din depărtare, marea pentru ca mai târziu, să găsim, în fața muzeului de istorie, dreptunghiul marcat cu galben unde caleașca Ecaterinei s-a oprit pentru ca împărăteasa să scoată capul pe geam și să zică - "Aici să-mi construiți un oraș!". Trecem pe lângă Operă, care rivalizează, în frumusețe, cu clădirile similare din alte părți ale lumii, vedem scările Potemkin, mărginite de a doua stradă pietonală a orașului - bulevardul Primorsky și făcute celebre de un film comunisto - revoluționar rusesc, palatul Voronțov, o clădire cu fașadă de templu grecesc, care veghează, de pe o înălțime, marea, și intrăm  în muzeul de Artă, de asemenea un palat impresionant, ținut, într-o tradiție cu care ne-am obișnuit deja acasă, cu bani puțini și nepăsare mare, deși adăpostește niște picturi foarte faine (Aivazovsky, Levitan, Kandinsky - pe care îl recunoști doar după paleta coloristică). În partea mai puțin somptuoasă a orașului găsim Moldovanka, un cartier construit pe locul unei colonii de moldoveni pe care rușii au găsit-o deja acolo, clădiri (și mai) dărăpănate, terase ascunse într-un colț al trotuarului larg, dar și copaci, mulți copaci, pentru că străzile Odesei sunt construite pentru a feri pietonul de valurile de căldură ale verii. 





















Plaja, portul.
Pentru explorat orașul avem un avantaj clar, stăm chiar în centru. Plaja este mai departe, în schimb, cale de mai bine de patruzeci de minute de mers. După ce ne topim sub soarele Odesei, intrăm într-un parc, Shevcenko, unde ne întâlnim cu monumentul închinat eroilor căzuți în cel de-al doilea război mondial, o amintire jenantă pentru noi, ca români, și ajungem pe plaja Langeron. Este un sfârșit de mai deosebit de cald și, cu toate că reparațiile pentru vară nu s-au terminat (muncitorii vopsesc și construiesc de zor), plaja geme de lume. Pentru două zile ne permitem să ne relaxăm - stăm cu burta la soare, ne scăldăm, bem cvas și cumpărăm căpșune și cireșe proaspete de la vânzătorii ambulanți, care circulă cu desagele pline de fructe, porumb fiert sau... pește afumat. Plaja e frumușică și apa caldă, deși, ca și pe la noi, nu foarte curată. Mai sus, spre interior, acolo unde se termină nisipul, terasele stau aliniate ca bănuții pe salbă. Ne gândim, ne sfătuim, dacă să mergem în Arcadia, o zonă cu plaje mai luxoase, un soi de Mamaia a lor, aflată mai departe de centru. Decidem să rămânem pe loc - soarele strălucește peste tot la fel și vrem să profităm cât mai mult de el, stând întinși pe șezlong. 

În ultima zi în Odesa, ne ducem să ne dăm cu barca de-a lungul țărmului. Este un serviciu destinat mai ales localnicilor și ține, ne-am dat seama mai târziu, loc de parc de distracții pentru copii, fiindcă peisajul presărat de hoteluri comuniste de pe țărm și tabloul industrial al unui port pe jumătate părăsit, este compensat de năstrușniciile pe care le face pilotul, tăind valurile cu bărcuța. 











Mâncarea, prețurile.
Mâncăm de trei ori pe zi la restaurant, ne facem de cap, cum se spune, pentru că prețurile sunt mici și ne putem permite aproape orice. Mergem la restaurante cu specific local, unde carnea și garniturile de cartofi sau varză călită sunt servite cu dărnicie, dar și la georgieni, pentru care avem o slăbiciune încă de la excursia din Rusia, unde ne desfătăm cu rulouri de vânătă cu creme de brânză sau alune, khinkali, niște dumplings din aluat, umpluți cu carne, brânză, ciuperci, piure și orice altceva îți trece prin minte, care se mănâncă cu mâna, și există și în varianta dulce sau churchkhela, un desert foarte puțin dulce, făcut din must, nuci și făină. După plajă, ne oprim la o terasă cu vedere la mare, unde stăm la o cafea și la o porție de icre. Viața e frumoasă, prețurile la fel (o masă pe o terasă în grădina centrală constă cam 20 de lei, un cappucino bun, luat de pe stradă, 3), cu condiția să nu ai nevoie de ceva de îmbrăcat pentru că, aici, există doar două categorii de magazine - cele de firmă și lux, unde hainele sunt mai scumpe decât în România și clar mai scumpe decât în Occident, și piața, unde nu ne aventurăm, de data aceasta.







Concluzii
Odesa merită văzută, fie și doar pentru o săptâmână liniștită la plajă. E un oraș suficient de mare încât să nu te plictisești, suficient de mic încât să nu te simți copleșit de povara obligațiilor turistice, și să îți sfârșești vacanța mai obosit și alergat decât ai plecat. Mai mult decât atât, este relativ aproape de România cu mașina iar, din toamnă, se va putea zbura, cu Taromul, direct până acolo. 

Deși precauțiile sunt necesare - străzile mai puțin centrale, spre exemplu, sunt cufundate seara în beznă iar Arcadia, unde nu am ajuns, este descrisă de mulți ca un paradis al hoților și al tâlharilor, orașul nu este nici pe departe atât de periculos precum mi-l imaginam când am ajuns pentru prima oară în el. Învățați un pic din alfabetul chirilic, suficient cât să vă descurcați să citiți numele străzilor și meniurile, cumpărați-vă un bilet de avion și... distracție plăcută!