...pe care l-am început dimineața devreme cu călătoria cu TGV-ul care ne ducea din gara Montparnasse în Tours, la vreo 240 de kilometri distanță. În Tours, de altfel, urma să și stăm într-una din bijuteriile ascunse de pe AirBnb, un apartament spațios situat la etajul 15 al unui bloc turn de locuințe de pe malul râului Cher. Mai fusesem o singură dată prin zonă, în 2013 când vizitaserăm Nantes-ul și Anger-ul, și aveam așteptări mai mari de la week-endul ăsta, mai ales că ne închiriaserăm mașină, așa că puteam să mergem din loc în loc fără să fim legate de programul trenurilor. Pe la 9 și ceva dimineața, luam mașina de la oficiul de închirieri aflat chiar lângă gară (Saint Pierre des Corps în cazul nostru, gara unde opresc multe din trenurile de mare viteză care sosesc din Paris, și nu gara centrală a orașului), și începeam să explorăm zona. În cele 36 de ore de excursie, urma să vedem un pic din Tours, Amboise și conacul lui Da Vinci, două castele: Chenonceau și Azay le Rideau și două dintre frumoasele târguri adormite ale văii Loarei: Blois și Chinon. A fost, deși un pic cam târziu pentru asta, prima noastră călătorie de oameni mari, dacă închiriatul unei mașini se încadrează în acest tip de activități, și prima oară când ne-am confruntat first hand cu probleme de tipul: cum să închidem rezervorul de benzină după ce îi facem plinul sau taxele de autostradă. 

Tours ne-a întâmpinat, ca toate orașele de provincie într-o zi de sâmbătă, adormit și lipsit de locuri unde am fi putut mânca o omletă dis de dimineață. Ce-i drept, micul dejun visat de noi este prânzul francezilor iar restaurantele se deschideau mult mai târziu, așa că, în cele din urmă, ne-am mulțumit cu un quiche și o cafea caldă. Am hoinărit un pic pe străzi și am fugit, ghidate de GPS, spre casa noastră pentru o noapte. 

Prima oprire de pe traseu a fost Amboise, un orășel fain pe teritoriul căruia se găsesc două castele: Amboise și Clos Luce, casa lui Da Vinci, cea în care și-a petrecut ultimii 3 ani de viață, la invitația regelui Francis I. Se zice că artistul a ajuns în Franța, ducând în desagi câteva pânze, printre care și faimoasa Mona Lisa, care poate fi admirată astăzi în muzeul Luvru. După ce am înconjurat centrul, trecând și prin locul de belvedere aflat pe un delușor deasupra orașului, ne-am îndreptat spre conacul lui Da Vinci. Ne atrăgea acolo promisiunea unei expoziții a proiectelor lui inginerești și povestea vieții unuia dintre geniile Renașterii. Cele două ore petrecute în castel, au fost bine folosite, chiar dacă etajul 1, unde se aflau apartamentele personale ale foștilor ocupanți ai castelului, era închis pentru renovare. După ce am văzut cele peste 40 de mașinării expuse acolo atât în miniatură cât și în mărime naturală, în parcul din jurul castelului, printre care se aflau modele de biciclete, parașute, aeroplane și chiar automobile datând de la începutul secolului XVI, am ajuns la concluzia că omenirea nu a mai inventat aproape nimic nou după Da Vinci. Pur și simplu el s-a gândit la toate iar cei născuți după nu au avut altceva de făcut decât să perfecționeze schițele rămase și, eventual, să adauge motoare și metal mașinilor gândite de maestru cu mult timp în urmă. 

Inițiativa noastră culturală s-a încheiat într-o bodegă din fața castelului unde ne-am căpătat, în sfârșit, omleta mult dorită. 

Am fugit apoi la Chenonceau, pentru a admira frumosul castel clădit ca o punte deasupra râului Cher, casă a uneia dintre cele mai faimoase amante regale, Diane de Poitiers. Din păcate, nu știam că vizitele nu mai sunt permise cu o oră înainte de terminarea programului. Am ales să nu profităm de singura alternativă care ni se oferea pentru a ne apropia de palat - plata biletului întreg pentru a vizita grădinile pârjolite de toamnă. Soarta a fost bună cu noi - la câtiva pași de intrarea principală am dat peste un drumeag de-a lungul râului care ne-a purtat în deplină siguranță până la câțiva pași de obiectul vizitei, așa că ne-am putut îndeplini măcar fantezia de a avea câteva vederi frumoase și, bineînțeles, selfie-uri cu palatul în apus. 

Programele neprietenoase de vizită urmau să devină, după cum am observat a doua zi, un laitmotiv al vizitei noastre. Așa am pierdut, la mustață, o plimbare prin castelul Azay Le Rideau care se închidea pe la 4 după-amiaza, dar al cărui magazin de suveniruri rămânea deschis încă o oră și jumătate, și am găsit valea troglodită de la Goupillieres închisă peste iarnă. A trebuit să ne mulțumim cu vizite de seară prin Blois și Chinon, niște orășele frumoase, dar puțin ofertante după ora cinci seara (mai ales Chinonul, regatul magazinelor închise și al animalelor de pluș prinse într-un perpetuum mobile cu accente creepy), o plimbare pe lângă castelul menționat mai sus și o vizită mai pe îndelete prinTours. 

Duminica dimineața, așadar, ne-am bucurat pe îndelete de capitala văii Loarei cu târgul de Crăciun și toate lucrurile de cumpărat de-acolo, de catedrala din oraș, despre care unii zic că e mai impresionantă ca Notre Dame-ul din Paris și de plimbarea prin centrul liniștit, cu a sa piață Plumereau, care este, din câte am înțeles, centrul vieții sociale a orașului. Trecerea prin Tours s-a încheiat, apoteotic, cu un pic popas gastronomic în braseria Univers, un loc cu interior elegant și mâncare bună.

Ce mi-a plăcut pe valea Loarei:

1. Decorațiile de sărbătoare care însuflețeau atmosfera târgușoarelor medievale din zonă.

2. Străzile înguste și casele din piatră netencuită, dând impresia unei trăinicii vechi de secole.

2. Vinurile. La recomandarea Larisei, sursa de inspirație principală pentru această vizită, am încercat Chinon, Bourgueil, Saint Nicolas de Bourgueil și Valencay și, personal, votez pentru Valencay și Saint Nicolas de Bourgueil.

Ce nu mi-a plăcut:

1. Programul de vizitare al castelelor, locurile greu accesibile sau închise până spre vară, orășele moarte în afara sezonului turistic. Îmi e clar acum, cel mai potrivit anotimp pentru a vizita valea Loarei e fie primăvara târziu, fie vara.

Dacă sunteți interesați să ajungeți în zonă, puteți găsi mai multe detalii despre ce e de văzut și făcut pe valea Loarei pe blogul Larisei, o pagină faină unde autoarea  scrie cu pasiune despre regiunea în care trăiește de peste 4 ani.

Amboise și Clos Luce

Chenonceau

Tours

Azay Le Rideau

Blois și Chinon

Ăsta a fost unul din motivele pentru care am decis să ajungem aici. Pe de altă parte, Nantes, port aflat pe râul Loara, este aproape de oceanul Atlantic, în apele căruia voiam să ne înmuiem măcar picioarele. 

După mica escapadă în Angers, am luat un tren regional şi, în mai puţin de o oră, soseam în oraş. Hotelul, ales la întâmplare de pe booking.com, s-a dovedit drăguţ şi curat. Camera era mare şi dădea spre o biserică frumoasă, în stil neo-gotic. În fiecare dimineaţă, ne-am mâncat micul dejun la fereastră, în dăngănit de clopote (nimic neplăcut sau prea strident) şi, fiind sfârşit de săptămână, am tras cu ochiul la oamenii (francezii ăia tipici pe care îi găseşti mai greu în Paris) veniţi la slujbă.

Într-un oraş mare, pe care nu îl cunoşti, te orientezi mai greu la început. Având aproape 300 de mii de locuitori, Nantes este întins fără a fi totuşi la fel de greu de străbătut ca o capitală europeană. Cu o hartă în mână şi un pic de ajutor de la recepţie, am descoperit că puteam ajunge uşor pe jos sau cu tramvaiul oriunde ne doream.

Ţin minte că, sosind seara, am rătăcit mai întâi prin  centru în căutarea unui loc în care să mâncăm. După ce am trecut pe lângă nenumărate clătitării (ok, am înţeles, francezilor le plac clătitele dar nici chiar aşa...) şi câteva restaurante mai fiţoase (nepotrivite pentru buzunarele noastre deja anemiate), am zărit o bodeguţă cozy şi nepretenţioasă al cărei nume ne-a atras ca un magnet: "Amour de pomme de terre". Meniul ne-a convins că proprietarii îndrăgeau într-adevăr, nemaipomenit de mult, cartofii. Nu exista fel de mâncare care să nu conţină preţioasa legumă în formă fiartă, coaptă sau prăjită dar cum tot ce am încercat a fost delicios, ne-am întors aici şi în a doua seara petrecută în Nantes.

 

Din păcate, vremea nu a ţinut cu noi nici de data asta. Am prins zile friguroase şi ploioase aşa că, probabil, locurile vizitate nu ni s-au arătat la adevăratul lor potenţial. Am avut senzaţia asta mai ales când am ajuns pe insula Versailles. Eram tare curioasă să o văd pentru că citisem că e amenajată ca o grădină japoneză. Da, probabil seamănă destul de mult  cu o grădină japoneză... construită cam din topor (cu mult beton şi finisaje metalice) şi lăsată în paragină.

Mai târziu însă, am descoperit un loc de basm, unde imaginaţia şi tehnica îşi dădeau mâna pentru a crea poveşti frumoase, bune pentru toate vârstele. Maşinăriile Insulei aveau, în aprilie, un elefant de lemn mecanizat care putea plimba 49 de persoane, un carusel maritim şi diverse animalo-maşini construite pentru a popula cel mai îndrăzneţ proiect al parcului - un copac al egretelor, de fapt o structură metalică de vreo 45 de metri înălţime, construită pe principiul grădinilor suspendate şi care va putea fi survolată, de vizitatori, cu ajutorul a 2 egrete uriaşe. Pentru a strânge fondurile necesare construcţiei, compania organizează vizite ghidate în care se explică principiile după care funcţionează maşinăriile şi, uneori, se fac chiar probe pe viu.

Destul de aproape de neobişnuitul şantier se află casa lui Jules Verne. De altfel, proiectul de care povesteam mai devreme  îşi propune să promoveze oraşul în maniera scriitorului, printr-o îmbinare a ştinţei cu fantasticul. M-am bucurat să găsesc mulţi copii, aduşi de părinţi, în vizită la muzeu. Când eram puţin mai mare ca ei, romanele lui au fost printre deliciile copilăriei mele.

Una caldă, una rece. Ne-am străduit să găsim pasajul Pommeraye, un strămoş al mall-urilor actuale, construit în secolul XIX. De cumpărat nu se găsesc prea multe deşi, dacă te strădui suficient, nu ai cum să pleci cu mâna goală. Noi am intrat într-o mercerie (un loc simpatic, cu aer uşor provincial, unde doamnele oraşului îşi reîmprospătau rezervele strategice pentru maşinile de cusut) şi am fost atrase, aproape împotriva voinţei noastre, într-o ciocolaterie. Deși nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, pasajul e un loc interesant cu o arhitectură mai chic decât a mall-urilor actuale - există statui, trepte de lemn și aici am avut mai puțin senzația de "producție în serie".

 La drum de seară, încercând să scăpăm de prea plinul de... "amour de pomme de terre", am ajuns pe insula Feydeau. Din vechime i-a mai rămas doar numele (în prezent este unită cu uscatul) şi câteva clădiri ridicate în secolul XVIII-lea de negustorii de sclavi. Acestea pot fi recunoscute uşor după figurile decorative care ornează pereţii şi balcoanele. Ele simbolizează marea, comerţul şi, mai ales, motivul negrului, foarte întâlnit în arhitectura vremii. 

Ultima aventură a şederii noastre în Nantes a fost suitul într-un roller coaster din parcul de distracţii aflat la 5 minute de hotel. Ultima senzație care mi-a rămas în minte - mirosul berilor deschise dintr-un bar de pe strada noastră. Obişnuită cu localurile din România, unde se fumează, uitasem că berea are miros.

Nantes-ul nu este pitoresc în felul unui târgușor ca Angers-ul. Clădirile sunt mai noi, străzile mai largi, vizitatorii mai mulți. Cu toate acestea, oferta de locuri de văzut este diversificată iar asta îl face demn de vizitat măcar pentru un week-end. 

Am stat în Angers, un orăşel care deschide drumul spre faimoasa vale a Loarei, doar câteva ore. Ne îndreptam spre Nantes, unde aveam cazare şi planuri de vacanţă pentru următoarele zile. Drumul de 300 de kilometri între Paris şi Angers, pe care l-am străbătut cu trenul  în mai puțin de 2 ore, m-a iniţiat în tainele călătoritului cu TGV-urile franţuzeşti. La început, felul ceremonios şi fatalist în care conductorii de tren anunţau plecarea m-a amuzat: “Madame, Messieurs, la departure de notre TGV est iminente! Attention a la fermeture de la porte!” ziceau, cu aproximaţie, la fiecare pornire. Mai pe urmă, când mi s-au înfundat urechile din cauza vitezei, am înţeles că tonul se potrivea cu situaţia. În comparație cu celelalte trenuri cu care mai mersesem, TGV-ul nu pornea ci decola.

Gara, strategic amplasată destul de aproape de centrul istoric, avea şi oficiu de informare turistică. De aici am luat o hartă iar doamna amabilă care era de serviciu ne-a schiţat un traseu bun pentru a vedea zonele interesante fără a merge prea mult degeaba.

Pe la 10 dimineaţa, când am plecat în explorare, magazinele şi cafenelele erau încă închise. Am pornit spre cea mai faimoasă construcție din oraş: castelul - fortăreaţă Angers. Plimbarea ne-a dezvăluit o lume aparent liniștită, cu străzi largi şi vile vechi, frumoase, năpădite de flori şi iederă care inspirau istorie şi poveşti demne de aflat.

În dimineaţa aceea mohorâtă de aprilie, castelul nu avea prea mulţi vizitatori. Apa din vechiul şanţ de apărare fusese  înlocuită cu o grădină dichisită în stilul franco – britanic unde, din păcate, turiştii nu aveau voie.

Undeva, în dreapta porţii, se vedeau autostrada şi râul Maine. Înăuntru, am pășit în altă lume. Între zidurile groase ale construcţiei care datează din secolul IX, timpul curge mai încet şi tradiţiile mor mai greu. Am vizitat mai întâi capela și grădina interioară. Apoi, am intrat în mediul controlat unde e păstrată tapiseria Apocalipsei, una dintre cele mai vechi tapiserii medievale din lume (lucrată pe la sfârșitul anilor 1300). Privită cu ochii mei, de cetățean al secolului 21, povestea ţesută în fire de mătase este cel puţin naivă dar, în ochii istoriei, ea capătă  o valoare nepreţuită.

După ce ne-am bucurat ochii cu grădinile interioare, am urcat pe ziduri pentru a vedea oraşul de la înălţime. Decizia s-a dovedit temerară în acea zi în care vântul bătea necruţător, fără a respecta vreo direcţie anume. Ajunse sus ne-am dat seama că, de fapt, întreaga fortăreaţă este o mare grădină. Între creneluri erau plantați butuci de viţă de vie, flori sălbatice şi chiar legume.

Jos, la baza unuia dintre turnuri, o operă de artă de factură recentă ne-a dat fiori. Ne aflam în turnul Morii, un loc care era, odinioară, închisoare. În jur de 60 de persoane trebuiau să se înghesuie într-un spațiu în care nu păreau să încapă prea bine nici 10 oameni. Membre contorsionate se zbăteau prinse pentru vecie în rețeaua de fire subțiri de sârmă (sau lână). Trupuri slăbite, aproape scheletice, păreau a se cățăra spre cer pe axul central al sculpturii. Guri negre încremeniseră deschise într-un țipăt mut.

Am părăsit castelul în care intraserăm senine mai devreme, cu sentimente amestecate. Deşi apus de mult, Evul Mediu încă îşi aruncă umbrele asupra secolului nostru. Intrarea de poveste, pe unde îți puteai ușor imagina trecând prinţi şi domnițe a fost, odată, poarta unei lumi sângeroase. 

Hoinăreala care a urmat ne-a scos în cale porți de lemn temeinic zăvorâte, la fel ca cele din Ardealul nostru, căsuțe vechi de sute de ani, drumuri pietruite și colțișoare pline de farmec.

Târziu, după-amiaza, ne-am oprit să mâncăm într-un local care părea, după cum a declarat soră-mea, cunoscătoarea, tipic franțuzesc. Înăuntru domnea o atmosferă relaxată și lipsită de pretenții.  La masa de lângă noi, două cupluri destul de în vârstă stăteau la o poveste și clasica sticlă de vin de după masă. Un pic mai încolo, un grup mai mare serba o reuniune de familie sau, pur și simplu, oamenii se bucurau de masa în oraș. M-a izbit relaxarea celor din jur mai ales când mi-am dat seama, cu tristețe, cât de greu e să vezi români de vârsta a doua la fel de mulțumiți de viață.