Una dintre consecințele vacanței de astă-vară a fost o perioadă (neîncheiată încă) de fascinație față de Rusia. Așa i-am descoperit pe Ilf și Petrov, autorii cărții despre care voi vorbi mai jos și ale aventurilor lui Ostap Bender, "marele maestru al combinațiilor" incorecte politic, dar cu atât mai savuroase pentru cititor.
Înainte de a mă apuca să citesc "America fără etaje", am auzit că ar fi fost prețul plătit de scriitori pentru a-și vedea nuvelele și romanele publicate. Cu alte cuvinte, vizita de peste trei luni în State trebuia să se încheie cu o carte care să laude virtuțiile lumii comuniste în comparație cu "putredul capitalism", ca să folosesc sintagme consacrate. Nu sunt de acord în totalitate cu această opinie sau, mai bine zis, cred că scriitorii îşi fac munca propagandistică bine (sau reușesc să păcălească sistemul) pentru că jurnalul de călătorie nu este o critică nesfârșită adusă Americii iar unele dintre observațiile lor sunt valabile și azi, ba chiar le-am auzit rostite de oameni care nu au nicio legătură cu epoca sau îndoctrinarea comunistă. În privința afirmațiilor șubrede, unele dintre ele citate și în această recenzie, mi-e neclar dacă au fost plasate în text doar pentru a mulțumi criticii. Există, în opinia mea, o mică probabilitate ca cel puțin unele dintre ele să fi făcut parte din convingerile sincere ale lui Ilf și Petrov, mai ales că în anii '30, când a fost scrisă cartea, mai existau încă destul entuziaști ai comunismului.
Dar cum cercetarea prea amănunțită a filozofiei politice din spatele "Americii fără etaje" și a contextului istoric în care a apărut, nu face nici obiectul acestui articol, nici a blogului meu, să ne întoarcem deci la carte și la plăcerea de a citi despre o activitate dragă mie - călătoriile.
Mai întâi, cei doi sosesc cu vaporul în New York, unde se văd nevoiți să se obișnuiască cu ritmul alert al metropolei:
"Dar NewYorkul nu este unul dintre acele orașe unde oamenii să se miște lent. Ei nu mergeau pe lângă noi, ci alergau. Am luat-o și noi la fugă. De atunci nu ne-am mai putut opri. La New York am stat o lună întreagă și am fugit mâncând pământul."
Explorează orașul de la fereastra camerei de hotel, apoi plimbându-se pe străzi. Își fac cunoștiințe, descoperă felul de viață american. Îi privesc de sus pe băștinași, locuitorii orașului, pentru distracțiile ușuratice cu care aleg să își petreacă timpul liber: biliardul mecanic sau teatrul burlesque, un soi de precursor ar stripteasului de azi, în care fetele ce apăreau pe scenă se vedeau nevoite să execute un număr artistic, înainte de a se dezbrăca. Se sperie de alăturarea uluitoare între sărăcie și bogăție care, în America, sunt două surori ce trăiesc în același cartier, pe aceeeași stradă, uneori chiar şi în aceeași casă. Îl cunosc pe Mr. Adams, un fost inginer care lucrase și Rusia, și care se oferă, împreună cu soția lui, să îi ghideze pe parcursul road tripului în America. Aventura este plănuită atent, astfel încât să nu depășească două luni, maximul de timp pe care soții Adams erau dispuși să îl petreacă departe de fetița lor:
"La început traversam lungul și îngustul stat New-York pe toată lungimea lui și ne opream la Schenectady, orașul industriei electrice. Următoarea oprire importantă - la Buffalo.
Apoi, mergând pe malul lacurilor Ontario și Erie, ajungeam în Detroit, unde vizitam uzinele Ford. Pe urmă, venea la rând Chicago. După aceea drumul ne purta în Kansas City. Prin Oklahoma intram în Texas. Din Texas în Santa Fe, statul New Mexico. Acolo ne aflam pe teritoriul indian. După Albuquerque treceam peste Munții Stâncoși și soseam în Grand Canyon. Apoi urma Las Vegas și celebrul baraj de pe râul Colorado - Boulder Dam. Și iată-ne în California, traversând lanțul muntos Sierra Nevada. În continuare străbăteam San Francisco, Los Angeles, Hollywood, San Diego. De pe țărmul Oceanului Pacific, ne întorceam apoi mergând de-a lungul graniței mexicane, prin El Paso, San Antonio și Houston. Aici ne deplasam de-a lungul Golfului Mexic. Ne aflam de acum în statele cu populație de culoare: Louisiana, Mississippi, Alabama. Ne opream la New Orleans și, prin colțul de nord al Floridei, prin Tallahassee, Savannah și Charleston, ne îndreptam spre Washington, capitala Statelor Unite."
Pornesc la drum plini de entuziasm, dar anticipația descoperirii locurilor noi este, spun ei, repede înlocuită de monotonia produsă de replicarea aceluiași model de organizare al localităților de-a lungul și de-a latul țării. În America, standardizarea se aplică atât felului de viață și confortului (un lucru bun, dacă oamenii nu l-ar plăti în rate toată viața), cât și orășelelor de provincie:
"America este cu precădere o țară fără etaje sau cu unul singur. Majoritatea populației americane trăiește în orășele cu trei, cinci, zece, cinsprezece mii de locuitori.
(...)
Automobilul gonește pe șosea și din când în când apar orașele. Ce denumiri pompoase! Siracuza, Pompei, Batavia, Varșovia, Caledonia, Waterloo, Geneva (...). Există câteva Parisuri și Londre. Există Neapole și Florența. Lângă Neapole, în loc de Vezuviu, fumegă coșul unei fabrici de conserve, iar în Florența ar fi total absurd să porți o discuție despre fresce și alte lucruri asemănătoare, prea puțin interesante și fără să aducă un câștig sigur.
În schimb, în toate orașele acestea poți să cumperi ultimul model de automobil, un dulap frigorific (visul tinerelor soții), în locuințe curge prin robinete apă caldă și apă rece, iar dacă orășelul este mai răsărit și dotat cu un hotel, atunci în cameră vei avea parte de trei feluri de apă: fierbinte, rece și rece ca ghiața.
(...)
Orașul este străbătut de strada principală care se numește neapărat fie Main Street (ceea ce înseamnă Strada Principală), fie State Street (strada statală), fie Broadway.(...)Arhitectura caselor de pe Strada Principală nu oferă privirii nicio satisfacție estetică. Vezi doar cărămidă, cea mai banală cărămidă, așezată în două cuburi etajate. Aici oamenii își câștigă banii și nu se cuvine ca vreo podoabă să le distragă atenția.Partea aceasta de jos a orașului se numește Business Center - Centrul de Afaceri. Aici se află instituții comerciale, birouri, cinematografe. Trotuarele sunt pustii. În schimb, marginea drumului e tixită de mașini.
(...)
Residential Part, partea locuită a orașului, e pustie de-a binelea. Liniște e tulburată numai de fâșâitul cauciucurilor de la automobilele ce trec în goană. Bărbații muncesc în Business Center-ul lor, iar soțiile casnice se ocupă cu dereticatul.(..)Căsuțele cu curte, unde se află neapărat un garaj din scânduri, nu prea solid, care nu se închide cu cheia, nu sunt separate niciodată una de alta prin garduri. O fâșie de ciment se întinde de la ușa casei până la trotuar. Un strat gros de frunze acoperă pătrățelele de gazon. Căsuțele îngrijite strălucesc idilic în lumina soarelui de toamnă."
Aceasta este bunăstarea standard, dar și sărăcia are un tipar al ei. Ajungând în apropierea New Orleans-ului, au pentru prima dată ocazia să vadă casele negrilor, unde:
"În curțile goale, înconjurate de garduri de nuiele aproape prăbușite nu vedeai nimic: nici urmă de vaci, porci sau găini, nici măcar un braț de fân."
Altfel, atât negrii cât și indienii sunt amintiți rar iar imaginile surprinse de scriitori nu trec dincolo de clișeele negrului cu simț al ritmului și al muzicii sau al indianului brav în nenorocirea lui, care îi disprețuiește pe albi.
Metropolele, spre deosebire de orășele, au o personalitate distinctă. New York-ul este cel mai amețitor oraș, San Francisco, "cel mai frumos oraș din SUA, pesemne pentru că nu aduce deloc a America. Cele mai multe străzi urcă din deal în deal. O excursie cu mașina prin San Francisco îți stârnește aceleași senzații puternice ca virajele în sus și-n jos din montagnes russes. Totuși, în centru este o zonă care-ți amintește de Leningrad, cel mai plat oraș din lume, cu piețele și bulevardele lui largi. Celelalte părți din San Francisco formează o superbă combinație maritimă de Neapole cu Shanghai. (...) La cuceririle orașului trebuie adăugat faptul că strada principală nu se numește nici Main Street, nici State Street, nici Broadway, ci, simplu, Market Street, adică Strada Pieței."
Aici, ca și cum ar fi (sau poate chiar erau) vedete, scriitorii sunt invitați pe colina rusă, unde găsesc o societate de emigranți ruși uitați de timp în obiceiurile care existau acasă cu cincizeci de ani în urmă, când părinții lor emigraseră.
De-a lungul drumului, Ilf și Petrov studiază cu atenție diferiții americani care le ies în cale. Există, desigur, și excepții pe care ei au șansa să le cunoască datorită scrisorilor de recomandare primite la începutul călătoriei, dar oamenii de rând îi dezamăgesc profund. Deși le apreciază politețea, puterea de a munci și de a se ține de promisiuni, îi condamnă pentru că nu se preocupă de lucrurile cu adevărat importante. Hollywood-ul, cu ale sale filme bune, bunuțe, dar cam prostuțe ca idei și /sau poveste, este văzut ca principalul instrument al tâmpirii în masă, care, nu-i așa, în Uniunea Sovietică nu este posibilă pentru că și cel mai umil muncitor preferă să discute despre cele mai înalte principii morale și sociale, în loc să bea o vodcă cu prietenii la un film.
"Americanul de condiție medie nu poate să sufere discuțiile abstracte și nu abordează teme ce nu-l privesc. Îl interesează doar ceea ce este legat nemijlocit de casa, automobilul și vecinii săi apropiați. Viața țării îl preocupă o dată la patru ani, în perioada alegerii unui nou președinte.
Capitalismul este cel care a schimbat astfel oamenii", continuă ei să disece lipsa spiritualității, "el este cel care întreține în ei această apatie spirituală. Sunt teribile crimele capitalismului american care, cu o uimitoare iscusință, i-a vârât poporului sub nas filmele cele mai banale, radioul și poșirca jurnalistică săptămânală, păstrându-și-i pentru sine pe Tolstoi, Van Gogh și pe Einstein, deși e total insensibil la creațiile lor."
Lăsând la o parte fragmentele discutabile, cum sunt cele de mai sus, mie mi-a plăcut America fără etaje. Citind-o, nu m-am putut abține să nu îmi doresc să vizitez un loc (poate chiar SUA, că tot nu am fost) pe îndelete, asemenea lui Ilf și Petrov, care în cele trei luni de excursie, au cunoscut bine New York-ul, cu personalitățile și distracțiile lui, dar au avut timp și pentru road-trip-ul de-a lungul celorlalte provincii americane. Aș fi curioasă să văd cum s-a schimbat realitatea de zi cu zi față de anii '30 descriși de Ilf și Petrov, dacă orășelele au devenit mai interesante, cum se mai distrează oamenii, cum trăiesc azi negrii din Sud sau indienii care nu și-au deschis încă cazinouri în rezervație. Nu în ultimul rând, mi-ar plăcea să îmi dau seama cât din ceea ce vedem zi de zi, în filme și seriale, reprezintă adevărata viață americană.