Iată că am reușit să ajung și anul acesta la festivalul de film documentar One World Romania, care a avut loc între 15 și 24 martie, tradiție care mă bucură, deși nu știu încă cum o voi scoate la capăt în 2020. Dar despre asta, într-un articol viitor...
Aveam în plan patru documentare, mi-au ieșit doar trei pentru că în noaptea de sâmbătă spre duminică (ultima zi a festivalului), m-a lovit gripa. Nu-i nimic, e bine și așa. Mai jos, o dare de seamă despre ele.

1. Camorra
Mi-am început seria de vizionări cu un documentar despre mafia napoletană - Camorra. Construit dintr-o serie de secvențe surprinse de televiuziunea italiană de-a lungul timpului, pe fundalul cărora se narează povestea creșterii și consolidării organizațiilor criminale din oraș, documentarul vorbește despre un Napoli lipsit de locuri de muncă, unde, pentru mulți, supraviețuirea depinde de contrabandă, furtișaguri și prostituție. Fărădelegile mărunte sunt tolerate de către autorități și clasele conducătoare până când amenință ordinea lucrurilor prin înbogățirea săracilor. În aceste condiții, un nou lider, Raffaele Cutolo, crează o structură care să îi unească pe defavorizați, oferindu-le un clan care îi implică în fărădelegi mărunte și îi tratează cu respect. Mai interesant e că el reușește toate astea, din închisoare, unde își petrece o mare parte din viață.



2. Eldorado
În acest documentar, regizorul realizează o comparație între refugiații care inundau Elveția în anii celui de-al doilea război mondial și africanii sau sirienii care își riscă viața, traversând Mediterana în bărcuțe precare, pentru a ajunge în Eldorado-ul european. E un subiect trist, dar încă de actualitate deși, cel puțin în Siria, conflictul e pe sfârșite. Moartea prematură a fetiței pe care părinții lui au luat-o în grijă, îl marchează pe regizor care ajunge să devină și el emigrant: se mută în Italia unde are ocazia să asiste la salvarea și distribuirea refugiaților în lagăre din care, cei mai mulți, ajung să muncească la negru pentru a cultiva fructe și legume ce vor fi mai apoi vândute înapoi în Africa natală la prețuri mai scăzute decât produsele locale. 



3. Distanța între mine și mine
Voiam să văd filmul acesta încă de anul trecut, când a rulat pentru prima oară la festival. În el, o Nina Cassian aflată la vârsta bătrâneții, dar nu și a înțelepciunii plictisitoare, își comentează viața văzută prin imaginile materialului filmat în anii ei de carieră, în România comunistă. Relaxată, cu un pahar de votcă și o țigară în față, doamna care avea deja 86-87 de ani când a fost filmat materialul, vorbește despre idealismul ei tineresc care a determinat-o să se înscrie în Partid, pe vremea în care comunismul însemna tot, cum îi era rușine nu doar cu legendarul ei nas, dar și cu mâinile prea fine, de intelectuală, dar și cum eforturile ei de a se integra au dat greș în momentul în care direcția generală în cultură a început să fie dată doar de proletcultism. În cele din urmă, ajunge să se refugieze în literatura pentru copii fiindcă societatea ideală a omului e basmul. Și în basme există Răul, dar e întotdeauna învins iar, mai apoi, când își dă seama că e supravegheată de Securitate și că unii prieteni apropiați dispar fără urmă, să fugă în State.  



Dacă vă plac documentarele, găsiți mai multe recomandări din anii precedenți aici.