1. Oameni mari, Maria Orban

Cartea cu care mi-am început anul este și cartea de debut a scriitoarei Maria Orban. Acțiunea se desfășoară filmată parcă, cu încetinitorul, pe parcursul unei zile, cea de dinainte ca personajul principal să semneze actele de divorț. Divorțul este, în acest caz, motivul rememorării iubirilor mai vechi și al căsniciei, al revizuirii relației cu părinții și chiar cu ea însăși. 

Din anumite puncte de vedere, cartea poate fi numită, așa cum am mai citit și în alte recenzii, cartea generației Peter Pan, unde Peter Pan-ii sunt acei adulți care, nedorind să le semene părinților lor, rămân suspendați între adolescență și maturitate. Din alte puncte de vedere, mie mi se pare că personajul principal al cărții atinge maturitatea așa cum este văzută și definită în zilele noastre, mai fluidă, copilăroasă și mai ales vocală în formularea întrebărilor păstrate ca tabu-uri de generațiile trecute.

„Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate. De încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat și ai treburi multe de făcut, și ai și copii, și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bântuie tot felul de temeri.


2. Misterul lui Henri Pick, David Foenkinos

Un bibliotecar dintr-un oraș de provincie se hotărăște să înființeze o secțiune a bibliotecii mai neobișnuită: biblioteca manuscriselor refuzate. Ideea se bucură de succes, așa că, pentru o vreme, mulți scriitori aspiranți vin în acest orășel uitat din Franța să găsească un cămin pentru cărțile refuzate de edituri. Ani mai târziu, o tânără editoare și iubitul ei descperă în bibliotecă un manuscris promițător: Ultimele ore ale unei povești de iubire, scrise de un oarecare Henri Pick. Cartea este publicată, cunoaște imediat succesul și toată lumea vrea să afle cine e autorul. Se dovedește că Henri Pick, care murise cu doi ani în urmă, fusese pizzarul din localitate. Soția și fiica lui nu prea cred că el se pricepea să scrie mai mult decât meniuri, dar faima și banii le fac să se lase purtate de val. 

Romanul lui Henri Pick schimbă viața tuturor, inclusiv a celor care l-au descoperit, nu atât prin valoarea lui literară ci prin misterul care îl înconjoară. 


3. Rivalele, Jeanne Mackin

Dacă îți place moda, Chanel și Parisul, merită să citești cartea asta. Pentru un cititor serios este ca Nutella pe care o înfulecă seara, pe furiș, după săptămâni de dietă, un rău necesar din când în când. 

Rivalele pune laolaltă Parisul plin de viață de dinaintea celui de-al doilea război mondial, pe Coco Chanel și pe rivala ei cea mai renumită, Elsa Schiappareli, o tânără pictoriță, ceva dragoste, ceva tristețe și multă modă, materiale și culori. Mi-a plăcut izul de chick lit al cărții (cum ziceam, Nutella!), deși este prea bine documentată pentru a fi considerată așa ceva și m-am bucurat să aflu mai multe despre Schiappareli, care nu era considerată o croitoreasă ci o artistă, ce mergea pe cărările suprarealismului, alături de Dali și Tzare. 

Ceea ce mulți dintre cei care o privesc pe Monalisa nu cunosc este că nuanțele, acele marouri delicate, roșcatul, tonurile de albastru și aur, s-au schimbat odată cu trecerea timpului. Lacul a adăugat un strat galben picturii. Inițial, cerul și apa din spatele Lisei ar fi fost de cel mai viu albastru, iar mânecile ei, de un roșu mai pregnant. Să o vezi pe Mona Lisa înseamnă să privești două tablouri: ce a fost și ce este acum. A devenit o pictură despre ceea ce răpește timpul.

Schiap m-a învățat formula din Roma antică pentru cina perfectă: tu și partenerul tău, doi dintre cei mai apropiați prieteni, doi oameni pe care ți-ar plăcea să îi cunoști mai bine și doi oameni de la care ai vrea să obții foloase.

Să te îmbraci bine înseamnă rezistență, răzbunare, mândrie și o formă de control asupra forțelor care încearcă să te subjuge. De aceea, atunci când ești luat prizonier, primul lucru de care dușmanul te deposedează este acel strat exterior al identității și al independenței tale: hainele. De aceea prizonierii sunt îmbrăcați cu uniforme identice. Ei nu mai există ca indivizi.


4. Nu exista copii rai, Janet Lansbury

Da, recunosc, citesc cărți de parenting. Pe asta, în schimb, am ascultat-o, fiindcă am cumpărat-o de pe Audible, un site mișto care îi ajută pe cei lipsiți de timp să îmbine relaxarea oferită de o carte cu treburile casnice. 

Ce zice cartea, pe scurt? Că pedeapsele nu ar trebui să existe în relația cu copilul, mai ales cele corporale, dar asta nu se traduce în lipsă de fermitate când e vorba de respectarea regulilor. Pentru toddleri, ajută adresarea la persoana 1 și respectarea promisiunilor (e.g: dacă mai rupi pagini din cartea aceea, ți-o iau:)). E bine de știut că multe conflicte cu copilul pot fi rezolvate dacă luăm în seamă semnalele pe care ni le transmite. Putem astfel descoperi că nervozitatea lui e generată de oboseală, foame etc.


5. Amantul japonez, Isabel Allende

Trebuie să recunosc, am cumpărat această carte pentru că nu voiam să o citesc pe Isabel Allende pentru prima dată în Ce vrem noi, femeile?

Povestea te ține prins și nu prea. Alma, o octogenară bogată, își trăiește ultimele luni din viață în compania Irinei, o refugiată româncă care lucrează în azilul în care locuiește, și a lui Seth, nepotul ei. Nepotul, dornic să petreacă mai mult timp cu Irina, de care se îndrăgostește, își convinge bunica să îl ajute cu documentația pentru un roman despre familia lor. Astfel, Alma își amintește viața din copilărie - ca tânără refugiată evreică în preajma celui de-al doilea război mondial - până în prezent. Pe parcursul unei existențe îmbelșugate și pline de succes, se conturează o poveste de dragoste clandestină care durează din copilărie și până la moarte. 

Ce nu mi-a plăcut? Inflația de dramă și absurd: Alma are un amant, soțul ei are și el unul, dar cei doi sunt atât de buni prieteni încât pot să treacă fără probleme peste asta, Irina a fost un copil abuzat online în tinerețe etc. Poate un pic mai multă normalitate ar fi făcut povestea credibilă și, prin urmare, mai emoționantă. 


Miercuri l-am dus pe Pufos la medicul de familie pentru vaccinul de 11 luni. Am primit 2 pagini de instrucțiuni despre ce și cum trebuie sa facem la intrarea in clinică și după ce am fi ajuns acolo.

Dacă înainte de COVID 19, urcam fara grija căruciorul în metrou iar apoi până la etajul 1 al clinicii din Apaca, acum am mers pe jos și am sunat doctorita înainte de a intra în clădire pentru a ne asigura că nu ne întâlnim cu alți pacienți. Când ne-a dat ok-ul prin SMS, ne-am dezinfectat, ne-am pus măștile și am urcat. Culoarul lung care, în decembrie, gemea de lume, mai ales de bătrâni care așteptau rețete de la diferitele cabinete individuale de aici era aproape gol. La intrarea în cabinet ne așteptau doctorita și asistenta îmbrăcate în halate groase de pânză, cu măști chirurgicale, viziere pe față, bonete pe cap și mănuși în mâini. Mi-a fost dificil să le recunosc la început. M-am ghidat după stetoscop. I-am predat copilul soțului, mi-am frecat pantofii de covorașul cu dezinfectant, m-am dat cu gel dezinfectant pe mâini, am luat din nou copilul și am intrat în cabinet. Nu aveam voie sa intrăm amândoi. 

Înăuntru, am întins aleza noastră pe pat, m-am așezat pe ea și l-am ținut în brațe pe Pufos în timpul consultației minimale: verificarea gâtului, a plămânilor și vaccinul. Cântăritul și măsuratul îl făcusem noi acasă. Neputându-i vedea expresia feței, doctorița mi s-a părut chiar jovială, deși rareori e așa. 

La ieșire, am predat copilul soțului și am urmat aceeași procedură de dezinfectare. 

Pe drumul de întoarcere, ne-am uitat cu poftă la 5 To Go-ul și Starbucksul din zonă. Erau închise și mi-a părut rău. Bând o cafea la pachet în oraș, am fi simțit că ne recăpătăm o parte din normalitatea de zi cu zi.

Viața de după pandemie va fi altfel și abia acum, că începem să ieșim, putem observa cum se schimbă și ne schimbă și pe noi odată cu ea.



Mă gândesc la postarea aceasta de ceva vreme dar, după cum se întâmplă întotdeauna, scrisul merge mai greu decât gânditul. 

Planul era să redeschid blogul mai repede, după ce mă voi fi obișnuit cu viața și programul de mamă. Voiam să reiau scrisul aici, chiar cu program redus, la șase luni, apoi la un an de la ultimul articol. Prin februarie, mă gândeam, cu bucurie, că voi scrie despre festivalul de filme documentare One World Romania, care trebuia să aibă loc la sfârșitul lui martie, festival la care speram să ajung și anul acesta (ar fi fost al șaselea an la rând), măcar pentru un film, două. Dar iată că viața se întâmplă, a venit pandemia și festivalul s-a amânat, ca de altfel și alte planuri. Nu că e vreo mare diferență între viața de mamă în concediul de creștere a copilului și viața de mamă în concediul de creștere a copilului în timpul carantinei. Enervantă e doar declarația pe proprie răspundere, spălatul și dezinfectatul obsesiv (nu, nu mă refer doar la spălatul pe mâini - ăla e normal) și lipsa plimbărilor pe afară, pe la părinți sau aiurea. Ah, și pauzele de  cafe latte după sau înaintea cumpărăturilor.

Cred că asta e primul lucru pe care îl voi face când mă voi simți suficient de în siguranță: voi sta într-o terasa sau pe o bancă, cu o cafea bună în mână. Mi-ar plăcea ca în acea zi să plouă un pic și totul sa miroasă a proaspăt. Mi-aș aduce aminte de Paris, cu veșnic schimbătoarea lui climă, unde soarele înlocuiește norii cât îți iei micul dejun, deja îmbrăcat ca să ieși afară, și unde, să poposești într-o cafenea, e sau era o sărbătoare.
Iată că am reușit să ajung și anul acesta la festivalul de film documentar One World Romania, care a avut loc între 15 și 24 martie, tradiție care mă bucură, deși nu știu încă cum o voi scoate la capăt în 2020. Dar despre asta, într-un articol viitor...
Aveam în plan patru documentare, mi-au ieșit doar trei pentru că în noaptea de sâmbătă spre duminică (ultima zi a festivalului), m-a lovit gripa. Nu-i nimic, e bine și așa. Mai jos, o dare de seamă despre ele.

1. Camorra
Mi-am început seria de vizionări cu un documentar despre mafia napoletană - Camorra. Construit dintr-o serie de secvențe surprinse de televiuziunea italiană de-a lungul timpului, pe fundalul cărora se narează povestea creșterii și consolidării organizațiilor criminale din oraș, documentarul vorbește despre un Napoli lipsit de locuri de muncă, unde, pentru mulți, supraviețuirea depinde de contrabandă, furtișaguri și prostituție. Fărădelegile mărunte sunt tolerate de către autorități și clasele conducătoare până când amenință ordinea lucrurilor prin înbogățirea săracilor. În aceste condiții, un nou lider, Raffaele Cutolo, crează o structură care să îi unească pe defavorizați, oferindu-le un clan care îi implică în fărădelegi mărunte și îi tratează cu respect. Mai interesant e că el reușește toate astea, din închisoare, unde își petrece o mare parte din viață.



2. Eldorado
În acest documentar, regizorul realizează o comparație între refugiații care inundau Elveția în anii celui de-al doilea război mondial și africanii sau sirienii care își riscă viața, traversând Mediterana în bărcuțe precare, pentru a ajunge în Eldorado-ul european. E un subiect trist, dar încă de actualitate deși, cel puțin în Siria, conflictul e pe sfârșite. Moartea prematură a fetiței pe care părinții lui au luat-o în grijă, îl marchează pe regizor care ajunge să devină și el emigrant: se mută în Italia unde are ocazia să asiste la salvarea și distribuirea refugiaților în lagăre din care, cei mai mulți, ajung să muncească la negru pentru a cultiva fructe și legume ce vor fi mai apoi vândute înapoi în Africa natală la prețuri mai scăzute decât produsele locale. 



3. Distanța între mine și mine
Voiam să văd filmul acesta încă de anul trecut, când a rulat pentru prima oară la festival. În el, o Nina Cassian aflată la vârsta bătrâneții, dar nu și a înțelepciunii plictisitoare, își comentează viața văzută prin imaginile materialului filmat în anii ei de carieră, în România comunistă. Relaxată, cu un pahar de votcă și o țigară în față, doamna care avea deja 86-87 de ani când a fost filmat materialul, vorbește despre idealismul ei tineresc care a determinat-o să se înscrie în Partid, pe vremea în care comunismul însemna tot, cum îi era rușine nu doar cu legendarul ei nas, dar și cu mâinile prea fine, de intelectuală, dar și cum eforturile ei de a se integra au dat greș în momentul în care direcția generală în cultură a început să fie dată doar de proletcultism. În cele din urmă, ajunge să se refugieze în literatura pentru copii fiindcă societatea ideală a omului e basmul. Și în basme există Răul, dar e întotdeauna învins iar, mai apoi, când își dă seama că e supravegheată de Securitate și că unii prieteni apropiați dispar fără urmă, să fugă în State.  



Dacă vă plac documentarele, găsiți mai multe recomandări din anii precedenți aici.

Prima și ultima călătorie, de până acum, a anului, a fost în Atena.

Am plecat la drum cu așteptări mari. În primul rând voiam un hotel fain, care să facă cele trei nopți petrecute acolo, de vis. Am ales, un pic peste bugetul nostru obișnuit, un loc numit Dryades &Orion . S-a dovedit a fi hotelul standard, cu mobilă învechită și prețuri exagerate. Pe deasupra, era cocoțat pe un deal unde ajungeam seara, când eram obosiți de atâta colindat, doar cu taxiul. Într-adevăr, din balcon, aveam o priveliște faină asupra acoperișurilor terasate ale orașului în care stăteau înfipte vechi antene parabolice mărginite aproape de linia orizontului, de Acropole într-un colț și de portul Pireus, deasupra căruia apunea soarele, în celălalt.

Ne-am petrecut zilele topindu-ne în căldura blândă de sfârșit de iarnă și început de primăvară. Nici nu ne dăduserăm seama cât ne lipsise soarele până ce nu l-am regăsit, după o iarnă grea și întunecată, în Atena, plimbându-ne pe străzile centrului vechi unde graffiti-urile cucereau parterele părăsite ale blocurilor și adăstând îndelung la cafea și palavre, pe la terase. Am aflat, curând, că în jurul pieței Syntagma se întâmplă totul. Pe acolo coboram, ca să mergem spre Plaka, Monastiraki sau Thissio, cartierele istorice ale orașului, luam taxiul ca să ne întoarcem în Exarcheia, unde locuiam, și tot de acolo ne-am făcut drum spre Acropole. Pentru greci este un loc cu atât mai important cu cât clădirea Parlamentului și majoritatea ambasadelor sunt localizate în zonă.

M-a mirat mulțimea de turiști care umplea străzile Atenei, dar  în câte capitale europene ai luxul de a te bucura de viață la 20 de grade Celsius, în februarie? La Acropole, ce să mai zic. Eram noi, turiștii, și  locurile acelea mitice pe care, văzându-le la televizor când erai mic, le asociezi cu ceva prea îndepărtat de viața ta reală ca să fie tangibil. Revenind...  Există 2 tipuri de bilete de intrare - cele care acoperă fix dealul cu templele - intrarea monumentală care era bogat pictată în antichitate, Parthenonul (templul închinat zeiței Atena), Erechtheionul, dedicat atât Atenei cât și lui Poseidon, templul Victoriei - Nike și teatrul lui Dyonisus, care poate fi văzut de sus, și un altul, mai cuprinzător cu care pot vizita majoritatea ruinelor antice din centrul Atenei. Primul costă 20 de euro vara, primăvara și toamna și e redus la 10 euro în timpul iernii, cel de-al doilea e 30 de euro tot timpul anului.   

Un al doilea loc în care am ținut musai să mergem a fost Muzeul Național de Arheologie. Ne-am nimerit cu vizita într-o duminică, când intrarea e liberă (e posibil ca și la alte situri de interes să fie la fel, așa că verificați înainte de a vă lansa în plimbări cu tentă istorică). Aglomerație mare și aici, dar d-aia bună gen coadă la cultură. Sunt multe lucruri de văzut și de asimilat, timp și răbdare să ai. Mie mi-au rămas în minte kouroii și korai-ele, primele reprezentări masculine și, respectiv, feminine grecești folosite ca ofrande zeilor și care, lucru ciudat, aduc cu vechile statui egiptene apoi bijuteriile, în special vestita mască a lui Agamemnon.

Înainte să plecăm am vrut să vedem Atena de sus. Cel mai bun loc pentru asta era, din câte am citit, dealul Lykabettus unde am ajuns în ultima zi, înainte de apus. E, într-adevăr, un loc deosebit. Mașina te lasă într-o parcare înconjurată de stânci marcate cu graffitiuri și semnături. Pentru cei temerari există și un drumeag abrupt care duce către vârf, unde o bisericuță micuță e înconjurată pe trei părți de o cafenea imensă, unde se pot odihni cel puțin 200 de turiști. 

Altceva? Ah, dacă sunteți într-o sâmbătă în Atena, nu ratați piața fermierilor din Exarcheia iar duminica, aruncați un ochi prin târgul de vechituri din Monastiraki. 

Cam atâtea am avut de spus despre city-break-ul nostru în Atena. Dacă aveți timp, energie și ceva bănuți puși de o parte vă recomand să fugiți cât mai repede acolo, la soare și mare.