Momo este un “pui de curvă” care nu şi-a cunoscut părinţii niciodată . E crescut de o fostă prostituată care, după “retragere”, ajunge să aibă grijă de copii ca el. Lumea în care se mişcă este lumea străzii iar vecinii şi prietenii de “familie” sunt personaje exotice precum nenea Hamil, negustorul ambulant de covoare care îl învaţă arabă, tanti Lola – travestitul – fost campion de box şi inimă de mamă sau nenea N’Da Amedee care era peşte, dar scria scrisori frumoase familiei din Niger despre studiile pe care le făcea pentru a se întoarce să-şi ajute ţara mai învăţat.Cel mai bun prieten al lui este, însă, nu un om ci o umbrelă numită Arthur. Momo are o imaginaţie bogată: îi place să se uite la un circ de jucărie şi să-şi închipuie că clovnii sunt reali, când se simte singur “cheamă” o leoaică la patul lui să-i fie mamă şi rămâne fascinat de posibilitatea derulării filmelor înapoi – o soluţie pe care o doreşte şi pentru viaţa oamenilor.

Madam Roza, care l-a crescut, este evreică şi a trecut prin al doilea război mondial. Când simte că viaţa este grea, scoate de sub pat portretul lui Hitler pentru a-şi aminti că a trecut prin perioade şi mai dificile. Pe măsură ce îmbătrâneşte şi se deteriorează, se teme tot mai tare că va fi dusă la spital şi forţată să trăiască ca o legumă. Ca să împiedice asta, Momo o ascunde în “cuibul ei evreiesc” - pivniţa de la subsolul imobilului unde locuiau. Acolo moare în linişte. Sunt amândoi găsiţi câteva săptămâni mai târziu. În tot acest timp, băieţelul o îngrijise, machiase şi parfumase ca şi cum ar fi fost încă vie...

O lună mare cât o farfurie se strecoară printre nori, sus de tot, deasupra clădirilor Copenhagăi. Câteva momente de singurătate înainte de culcare și gânduri despre anul care urmează pentru mine. Îmi place să fiu plecată de ziua mea, mi se pare că 24 de ore pline cu experiențe noi vestesc 12 luni mai bune.

Ne-am trezit devreme dar am plecat din cameră târziu. Mâncat, îmbrăcat, răspuns la urări. Toate iau timp. Voiam să mergem la Muzeul Național. Superstițioasă din fire, îmi propusesem să fac chestii inteligente și pline de miez, ca să o duc așa tot anul. Nu mi-a ieșit cu acest prim obiectiv turistic fiindcă într-o zi de luni, ca orice muzeu ce se respectă, era închis. Căutând, după cum voia V., Turnul Rotund (un observator astronomic construit în secolul XVII), am intrat în prima biserică nordică, catedrala Copenhagăi, una dintre cele mai simple și mai frumoase pe care le-am văzut vreodată. Bănci de lemn, pereți albi, statui de marmură în stilul celor grecești reprezentându-i pe Iisus, Maria și apostoli - un soi de templu al creștinismului mai degrabă decât biserică, așa cum e înțeleasă la noi, cel puțin. Ne-am apropiat de Sfântul Nicolae, un alt lăcaș de cult vechi transformat acum în galerie de artă, cât să-i fotografiem clopotnița. Nu știu dacă am mai zis până acum dar am avut impresia că arhitecții care au lucrat la marile clădiri de-aici acum 200-300 de ani, dădeau dovadă de o fantezie de neoprit în privința turnurilor: turnul palatului Christiansborg se zărește de la orice colț de stradă, clădirea fostei burse arată ca un palat al vrăjitoarelor și nici primăria nu se lasă mai prejos.
  
Singurul muzeu care părea deschis în această fatidică zi de luni era Muzeul Chihlimbarului, așa că ne-am îndreptat spre Kongens Nytorv, cea mai mare piață a orașului. Din păcate pentru albumul nostru foto, am găsit-o în construcție Cei ce se ocupau de reamenajare păstraseră niște opere de artă contemporană pe o latură: un panou unde oamenii agățau pantofi cu povești (pantofii în care am cunoscut-o pe EA, pantofii în care eram când am ajuns în Asia, etc) și o instalație din dreptunghiuri de lemn, diferit colorate, pe care trecătorii puteau scrie mesaje. Cu ajutorul unei scări, plăcuțele de lemn puteau fi întoarse astfel încât oamenii să construiască cuvinte folosind diferențele de culoare. În muzeu am aflat că în țările nordice s-au găsit și se găsesc încă cantități mari de chihlimbar, datorită existenței unor păduri scufundate, am văzut bijuterii care ar fi lăsat gura apă oricărei fete și ne-am făcut loc, cu greu, printre japonezii care luaseră cu asalt magazinul de la parter. De altfel se pare că proprietarii știu de pasiunea asiaticilor pentru acest tip de pietre fiindcă majoritatea vânzătoarelor erau chinezoaice sau japoneze.

În Christiania am ajuns întâmplător. Norii se adunaseră repede peste cerul senin de dimineață și începuse ploaia. Mergând pe o alee foarte îngustă, de unde veneau oameni extrem de veseli, am ajuns într-un spațiu mai larg cu câteva cafenele, clăduri vechi, decorate cu graffiti (mai demult locul a fost o bază militară) și mulți trecători, mai ales hippies sau turiști. La început am crezut că e o Vamă Veche așezată în mijlocul orașului, în care oamenii trăiesc boem. Mai apoi, când am văzut marihuana crescând în tufișuri mari pe lângă zidurile clădirilor, ne-am schimbat un pic părerea. Ar fi greșit să spun că Christiania înseamnă doar un oraș de unde se pot cumpăra droguri ușoare de la tarabă. Pentru cei care stau acolo - artiști, mici antrepenori și persoane cu venituri mici - reprezintă un stil de viață ales nu numai datorită înclinațiilor lor ci și fiindcă nu oricine își permite o locuință în Copenhaga.

Chiar după ce am ieșit din Christiania, am dat peste cel mai interesant turn din oraș - turnul bisericii Salvatorului Nostru. Ultima parte a drumului se desfășoară pe o scară spiralată, în aer liber, pe care abia încap doi oameni unul lângă altul. Când te uiți în jos, te ia cu amețeală, dar priveliștea orașului merită osteneala de a urca și emoțiile de la înălțime. Când seara se lăsa deja deasupra orașului și soarele ieșise din nou dintre nori, am pornit să vedem reședința regală - Amalienborg, în fapt o piață cu 4 castele în care locuiește regina și familia ei, pe mica sirenă a lui Anderson și Kastellet, cea mai veche fortăreață încă folosită din Europa, unde militarii trăiesc într-un parc foarte fain, cu șanțuri de apărare pe care plutesc lebede și o moară veche de vânt, expusă la loc de cinste.

Cam asta a fost tot. Mâncarea de restaurant era prea scumpă pentru o cină sărbătorească. După ce am văzut prețuri de 40 și ceva de euro meniul, ne-am întors înfrânți la salata noastră de 40 de coroane, luată de la supermarket (aproximativ 5 euro), udată, bineînțeles, cu o sticlă de vin.

Când credeam că seara s-a terminat cu bine, m-am întors în hotel ca să găsesc ușa de la ultimul coridor blocată. V. dormea deja, hotelul nu avea angajați după cum am povestit aici, așa că nu mi-a mai rămas decât să sun în call center, să mă ajute ei să intru în cameră. Nu am făcut ceea ce îmi plănuisem dinainte pentru ziua mea dar cu siguranță am văzut multe. Dacă stau să mă gândesc, nu mă deranjează ca jumătatea asta de an care a mai rămas să fie la fel de bogată în priveliști ca aniversarea mea din Copenhaga.

Catedrala



Intrarea în Turnul Rotund

Clopotnița bisericii Sf. Nicolae

Bodega din fața bisericii sf. Nicolae

Panoul din bucăți de lemn


Barca de chihlimbar

Restaurantele din Nyhavn, portul nou

Canalul Nyhavn

Vechea bursă


Christiania









Turnul în care am urcat pentru a privi orașul de sus
Palatul regal





Kastellet


Săptămâna asta are loc în București festivalul de film documentar, dedicat drepturilor omului, One World Romania. Pe lângă documentare, care pot fi urmărite la Studio, Elvira Popescu și Noul Cinematograf al Regizorului Român, există și o secțiune de conferințe (aceastea se desfășoară mai ales în Journey Pub) pe teme de actualitate în România și restul lumii: statul de drept, revoltele din Europa și urmările lor, Africa, etc. Nu am ajuns până acum la ele dar am fost la 4 documentare. M-au impresionat mult, așa că am simțit nevoia să scriu câteva cuvinte despre ele.

1) Euromaidan. Montaj brut.
A fost o decizie bună. Filmul începe candid, amuzant cu protestatarii care ocupă bradul de Crăciun din principala piață a Kievului, Maidanul. Apoi dărâmă statuia lui Lenin. Sunt acolo și nostalgicii vechiului sistem care suferă. Alții vor o bucată din Lenin. La un moment dat, protestatarii blochează metroul temându-se că vor fi atacați de-acolo de polițiile secrete. Cei care petrec câteva luni pe stradă sunt foarte diferiți ca personaje dar au o trăsătură de caracter comună: sunt idealiști. Spre sfârșit, lucrurile se complică. Armata și poliția intervin în forță. Cărămizilor din pavaj li se răspunde cu gaze lacrimogene și gloanțe. În câteva zile mor peste 100 de protestatari, împușcați de lunetiști în cap sau în inimă. Apoi Yanukovici, președintele pro-rus fuge și se instalează democrația. Ce a urmat, vedem astăzi cu toții.



2) Vreme rea
Un documentar despre o insuliță din Bangladesh care, deși are doar 100 de metri lungime și 10 lățime, adăpostește o întreagă comunitate de femei care trăiesc din prostituție. Aproape toate au fost păcălite sau constrânse de sărăcie să ajungă aici iar acum, cu onoarea pătată, nu se mai pot întoarce acasă. Vreme rea nu este un film despre prostituție ci despre prostituate, și ele oameni, cu vise și dorințe. Avem o luptătoare pentru emanciparea femeilor care, deși nu știe să citească, militează activ pentru aducerea lucrătoarelor sexuale în legalitate astfel încât ele și copiii lor să aibă drepturi, un cuplu în care bărbatul este chinuit de faptul că ea se prostituează dar o respectă pentru că știe că nu are de ales - nu ar putea supraviețui doar din ce câștigă el, imanul, nebunul satului și mame care încearcă să-și trimită copiii la școală pentru a nu ajunge ca ele. Este o lume dură, în afara societății, dar emoționant de normală și umană.



3) Insula pustie
Știm și încă aflăm lucruri despre atrocitățile comunismului de la noi. Cu acest film avem ocazia să aruncăm o privire și în grădina Cehoslovaciei. La începutul anilor 50, frica de invazia rusească (reformele din țară nu erau pe placul Uniunii Sovietice) i-a făcut pe conducători să încerce să controleze populația prin orice mijloace. Turnatul vecinilor sau a prietenilor devenise o obligație patriotică. În acest context, vieți au fost frânte din cele mai absurde motive. Este și cazul bunicului celei care a realizat documentarul, care este închis 4 ani într-o colonie de muncă silită, pe insula Goli Otok, din nordul Adriaticei, împreună cu alți 16000 de prizonieri politici. Întors acasă, refuză să vorbească vreodată despre experiențele de-acolo deși numeroasele cicatrici de pe corpul lui spun deja o poveste.



4) Citizenfour
A fost o decizie de ultim moment. Când am ajuns la cinematograf, am găsit sala plină. Este povestea lui Edward Snowden și a dezvăluirilor sale care au schimbat felul în care ne percepem relația cu tehnologia modernă. Ce a demonstrat el e că majoritatea guvernelor, în frunte cu cel al SUA, au capacitatea de a urmări fiecare pas pe care un cetățean îl face. Marile companii de software și de telecom își trimit datele către agențiile de securitate și fiecare card bancar, de sănătate sau de călătorii cu metroul emis pe numele cuiva, poate fi monitorizat. Evident, nu toți cei care folosesc tehnologia modernă sunt păziți activ dar e suficient să atragă atenția cu ceva pentru ca toate datele stocate despre ei să fie folosite împotriva lor. Acestea fiind spuse, poate ar trebui să încercăm cu toții să ne protejăm mai bine viața de intruziunea Big Brother.



Acestea fiind spuse, sper că v-am făcut poftă de niște documentare. Dacă e așa și sunteți prin București, nu uitați că urmează încă 2 zile pline de evenimente. Detaliile le găsiți pe site-ul festivalului!

Vizita în Bari a picat oarecum pe neașteptate. Am stat doar două zile acolo, așa că mi-am mai trecut câteva locuri pe lista numită De vizitat dacă mă voi întoarce. Următoarea excursie va trebui să fie mai lungă și aș merge mai întâi în Napoli, unde am fost și toamna trecută, pentru a vizita Capri și a urca pe Vezuviu, după care aș lua trenul până în Bari, ca să văd câteva dintre fermecătoarele orășele din regiune care, de data asta, mi-au scăpat. Oricum, ca fapt divers, Italia de sud este o destinație rezonabilă pentru începutul primăverii sau al toamnei: prețurile la low-cost sunt mici, timpul e, în mare parte, frumos, mâncarea excelentă. 

Noi am mers cu Wizz Air, din București, și am plătit 150 de lei de persoană pentru bilete dus-întors, fără bagaj de cală, luate cu 2 săptămâni înainte. Hotelul a fost ceva mai scump - 225 de lei de persoană pentru 2 nopți dar aici a fost vina noastră - am lăsat rezervarea pe ultima săptămână și www.booking.com ne-a taxat corespunzător.

Bari ne-a întâmpinat cu soare dar și vânt, lămâi gata de cules din copaci, cactuși, palmieri și pajiști verzi. De la aeroport până în centrul orașului se poate ajunge prin mai multe metode (microbuze particulare, tren și autobuze publice). Biletele la tren și shuttle-uri costă în jur de 4-5 euro iar cele la autobuz - 1.5 euro, cumpărate de la șofer, și 1 euro, luate de la automat. Am ales varianta mai ieftină. Atât vineri, la dus, cât și duminică, la întoarcere, autobuzul a fost destul de gol și călătoria a durat în jur de o jumătate de oră. E important de știut că duminica mijloacele de transport disponibile sunt mult mai puține și sosesc la intervale mai mari de timp. La fel ca în cazul faimoasei sieste, obicei care există și aici, italienii se respectă suficient de mult încât, spre exemplu, să aibă zi liberă pentru trenurile companiilor locale care duc spre Matera și Alberobello, două dintre cele mai interesante orășele din zonă.

Deși prima impresie despre hotel a fost proastă - în holul altfel destul de arătos al clădirii era o baltă de urină care mirosea îngrozitor și am așteptat 40 de minute până să vină cineva să ne deschidă, camera s-a dovedit mare, curată și drăguț aranjată. Problema era că așa zisul hotel este, de fapt, un apartament cu 3 camere, dotate cu baie proprie, și recepționera nu stă tot timpul acolo, ci vine doar dimineața sau când este chemată. Evident, pe site nu era specificat acest amănunt. 

În fine, am trecut cu bine peste aceste mici neplăceri și în seara primei zile am ieșit să vizităm Bari, în principal cartierul vechi, un loc aproape medieval în care vezi, în locul căruțelor, scutere și mașinuțe mici. Mult mai mare și mai aerisit decât umilul nostru centru vechi. Ne-am oprit în La Ciclatera, un bar mic și intim care servește și gustări, pentru o cină vegetariană lipsită de pretenții dar apetisantă (pizza cu legume și sandwichiuri cu dovlecel, vânătă și brânză) și un pahar cu vin roșu. Am continuat explorarea orașului în ziua dinaintea plecării când ne-am dat seama că, duminică fiind, trenul spre Alberobello nu circulă. Până la urmă nu am regretat că nu am putut pleca niciunde. Am petrecut câteva ore tihnite, plimbându-ne pe străduțele înguste din cartierul vechi, unde hainele atârnă pe frânghii prinse la etaj de-a latul străzii, vecinii vorbesc între ei de pe balcoane și în bucătăriile de la parter se gătește cu ușile deschise, în spatele unor perdele semitransparente, de după care răzbăteau până la noi voci vesele și romanțe italiene. Ba chiar ne-am găsit și ceva timp pentru a intra în principalul obiectiv turistic al orașului, biserica San Nicola, loc de mare importanță atât pentru catolici cât și pentru ortodocși care vin în număr tot mai mare pentru a se ruga la moaștele sfântului Nicolae. 

Ne-am încheiat escapada italiană cum nu se poate mai bine - mâncând niște paste excelente în Osteria Le Arpie, un restaurant ascuns într-un gang, pe care poți să îl ratezi ușor. Dacă ajungeți pe-acolo, faceți-l fericit pe ospătar care vă va recomanda orecchiette (paste tradiționale din zonă, în formă de... urechi) cu carne de vită și sos de roșii. Sunt bune și veți căpăta un loc special în inima lui.










Cum se curăță caracatița în Bari


E prima carte a acestui autor pe care o citesc, Recunosc că dacă nu ne-ar fi fost recomandată, probabil nu ar fi ajuns pe lista mea de lecturi prea curând. Yasunari Kawabata a câștigat un Nobel pentru literatură ceea ce, în majoritatea cazurilor, recomandă cărțile lui amatorilor de lecturi de calitate.


Cel mai mult mi-a plăcut originalitatea subiectului. Un bărbat aflat în pragul bătrâneții, Egughi, plătește pentru câteva nopți pe lună într-o casă unde are posibilitatea de a petrece noaptea alături de fete foarte tinere, adormite. Regulile locului sunt stricte: fetele nu trebuie rănite sau molestate în vreun fel. Ele sunt aduse acolo pentru bucuria bătrânilor dar intimitatea lor se cere respectată. După ce încearcă, fără succes, să le trezească, bărbatul se pierde în amintiri generate de mirosul și aspectul lor. 


"În jurul bătrânilor se nasc la infinit fete tinere și frumoase, trupuri tinere, trupuri noi de femeie. Fascinația bătrânilor de a visa, părerea de rău pentru zilele trecute de care nu s-au bucurat îndeajuns nu sunt oare cuprinse în păcatul acestui loc? Eguchi se gândise și înainte că tocmai aceste fete adormite dădeau o libertate neîngrădită bătrânilor. Pentru că ele dormeau și nu spuneau o vorbă, bătrânii puteau să le spună tot ce voiau ei."

Eguchi își retrăiește povestea vieții spusă prin intermediul femeilor cu care a trăit pentru o vreme: prima iubită, mama, o amantă, fiicele lui. Fiecare dintre fetele cu care doarme și trăsăturile de personalitate pe care le intuiește studiindu-le corpul, îi aduce aminte de cineva. Într-un fel, amintirile bătrânilor sunt generate de aceste corpuri calde și inaccesibile. Dormind, fetele sunt într-o stare de moarte mică, ceea ce le apropie de bărbații aflați spre sfârșitul vieții. Tinerețea lor îi însuflețește pe bătrâni dar, în același timp, le aduce aminte de greșelile pe care le-au făcut de-a lungul vieții.


"Când stăteau întinși, atingând trupul gol al tinerelor fete adormite, poate că ceea ce se ridica din străfundul sufletului, străpungându-i, nu era doar frica de moartea care se apropia și regretul pentru tinerețea pierdută. Bătrânii nu aveau cu siguranță un zeu în fața căruia să îngenuncheze și să se roage. Fata nu știa că ei îi îmbrățișau cu disperare trupul gol și frumos, vărsând lacrimi amare și strigându-și nefericirea, și nici nu se trezea. Așa că frumoasele adormite erau ca un fel de zei. În plus, corpul lor trăia. Trupul lor tânăr și mireasma lui aveau darul de a-i consola și pe acești bătrâni disperați."

În a cincea noapte și ultima descrisă în roman, vraja se rupe când una dintre fete (erau două în noaptea aceea) moare din cauza somniferului administrat. Deși șocat de întâmplare, Egughi cedează în fața frumuseții fetei rămase în viață și decide să doarmă în continuare, alături de ea. Se dovedește că clienții nu tratau aceste fete ca pe niște oameni ci ca pe obiecte care le facilitau accesul la senzații și dorințe de mult pierdute. 

Ceea ce mi-a plăcut mai puțin în carte a fost descrierea detaliată a corpului fiecărei fete deoarece am avut impresia că, pe măsură ce nopțile trec, descrierile sunt acolo fie pentru a lungi povestirea, fie pentru a reda un punct de vedere aproape zoologic al bărbatului treaz în legătură cu frumoasa adormită. Aș putea să mă înșel - această atenție obsesivă pentru detalii poate fi o marcă tipic japoneză, pentru că am întâlnit-o și în scrierile lui Murakami.

Nu mi-am dorit niciodată al doilea copil. După cum era și firesc, ai mei nu mi-au cerut părerea în privința asta. Nu mi-aduc aminte ziua în care Deni a sosit în casă. Probabil eram prea speriată de îndemnurile pe care le auzeam în jur: ești fetiță mare de-acum, trebuie să ai grijă de surioara ta și așa mai departe. Era mult prea mult pentru cei cinci ani și jumătate ai mei. În schimb, mi-a rămas în memorie momentul în care am ținut-o pentru prima dată în brațe. Să nu uiți să-i sprijini capul, mi-a zis mama, și eu am înțeles că omulețul știrb și chel care dormea în brațele mele se putea sparge foarte ușor. 
 Anii au trecut, am crescut împreună dar eu am rămas mereu cea mare, un soi de mamă part-time pe care mezina o urmărea peste tot cu tenacitatea și iubirea necondiționată a unui cățeluș. Printre atribuțiile mele cele mai de seamă se numărau explicarea misterelor lumii și spusul poveștilor. Nu mai știu exact când au apărut spiridușii în viața noastră. Mă suspectez că i-am creat pentru a mânca o porție cât mai mare din fabuloasele negrese ale mamei, altfel împărțite la sânge. Să vedeți de ce...
 Era prin ‘94. Părinții lucrau până seara, așa că după-amiezile ni le petreceam în compania bunicii. Prea bătrână ca să mai ia parte la jocurile noastre, ea se mulțumea să ne vegheze ca o zeitate binevoitoare, pe deasupra ochelarilor, instalată în scaunul preferat, cel cu vedere la drum. Într-un sat mic, ca al nostru, ulița e locul unde se întâmplă totul iar mamaie nu se îndura să lase vecinii nesupravegheați, deși își umplea timpul și cu croșetatul căciulițelor și al botoșilor din lână. Noi alergam de colo până colo răscolind dulapurile, improvizând bucătării cu seturile de cești din vitrină sau jucându-ne de-a v-ați ascunselea.
- Cum sunt spilidușii? m-a întrebat, într-o zi, Deni.
 Pe vremea aia, urmăream deseori desenele animate cu ștrumfi de pe canalele de televiziune italiene.
- Ăăă, sunt mici!
- Și mai cum?
- Păi... mulți și veseli!
- Și unde stau?
- În țara spiridușilor!
- Și cum e țala spilidușilol?
 Mi-am rotit neajutorată privirea în jur. Eram în dormitorul părinților, tocmai ne băusem ceaiul din cănile în formă de buturugă, pe care mama nu ne lăsa să le atingem când era acasă.
- Nu știu, dar am putea să îi întrebăm, am răspuns, încercând să trag de timp.
- Da? Ai volbit tu cu ei?
- De multe ori. Îi visez noaptea, am mințit cu naturalețe, umflându-mă în pene.
- Și cu mine o să volbească?
- Dacă vrei foarte mult...
- Vleau, a strigat soră-mea, cu ochii strălucind de încântare.
 O băgasem pe mânecă. Trebuia să scot din pământ, din iarbă verde, niște spiriduși. Din fericire, în vremea aceea, puteam să fac mai multe lucruri ca surioara mea. Soluția a venit firesc: le vom scrie o scrisoare, adică eu voi scrie și ea îmi va dicta. Cutia poștală urma să fie sub patul părinților, loc magic, populat cu tot felul de creaturi misterioase, care o speriau pe Deni. Soră-mea a început să se plimbe prin cameră, rotindu-și o șuviță de păr între degetele mâinii stângi. Ăsta era și a rămas în continuare gestul prin care ne anunță pe noi, cei apropiați, că gândește intens. După vreo cinci minute în care nu m-a băgat în seamă și firele de păr s-au transformat într-un ghem rigid, greu de descurcat, s-a oprit lângă birou și a început să dicteze. Prima misivă suna cam așa: Dragi spiriduși, Numele meu e Denisa. Sunt o fetiță cuminte și ascultătoare de patru ani și jumătate. Vreți, vă rog, să vă jucați cu mine?
- Hmm, ai putea să le faci și un cadou, am adăugat eu după ce i-am citit cu voce tare conținutul răvașului. 
- Ce? a căscat ochii mari soră-mea.
- Păi, m-am prefăcut a gândi intens, spiridușilor le plac dulciurile.
 Deni a fugit într-un suflet până în cămară, a luat o farfurie de pe raft și a pus pe ea două negrese. Cu biletul într-o mână și prăjiturile în cealaltă, s-a strecurat, pâș-pâș, în camera părinților. Îi explicasem că nimeni nu trebuia să știe ce face, altfel spiridușii nu ar mai fi băgat-o în seamă. A ascuns repede farfuria sub pat, a aruncat biletul lângă ea, ca și cum s-ar fi temut să nu o muște ceva de mâini, și a venit să-mi povestească isprava.
 Acesta a fost începutul unei aventuri care a durat până când soră-mea a intrat în clasa întâi. Treptat, toată familia s-a prins în joc. Mama se făcea că nu observă micile cadouri pe care Deni le lăsa sub pat: mai întâi prăjituri, apoi, când au săpat dealul din spatele casei, statuete din lut, arse la soare, flori sau petece de lână împletite cu migală. Mie îmi revenea plăcuta sarcină de a le aduna cât mai repede de-acolo și de a mă bucura, pe furiș, de dulciuri. Tata asculta cu răbdare poveștile ei despre scrisori și lumea verde de pe dealul împădurit din fața casei căci, evident, micii noștri prieteni locuiau undeva în apropiere și ce loc ar fi fost mai potrivit decât pădurea de brazi, verde tot timpul anului. Eu scriam scrisori către spiriduși și în numele lor - îi inventam, în tot mai multe detalii, pe zi ce trecea. Țin minte că născocisem o întreagă familie ce participa, pe rând, la viața Denisei prin scrisorile pe care i le trimiteam în numele fetiței spiriduș, un fel de corespondent al soră-mii în lumea magică. Mi-o imaginasem cu nasul cârn și o floare de nu-mă-uita pe post de pălărie și o desenam, uneori, după puterile mele, pe bilețele. Prin ea veneau sfaturi atât de la tată, serios și autoritar, care intervenea mai ales când nu fusese cuminte, dar și de la mamă, care o ajuta cu măruntele ei dileme. 
 Basmul a durat mai bine de doi ani. În săptămânile de dinainte ca Deni să meargă la școală, am socotit necesar să tai cordonul ombilical care o lega de lumea nevăzută a acestor ființe mici și zglobii. Mi-era teamă că va povesti colegilor peripețiile ei și un omuleț mai trecut prin viață va râde și o va anunța, cu brutalitate, că spiridușii nu există. În ultima scrisoare, scrisă în numele familiei spiridușești reunite, i-am zis că e fetiță mare de-acum așa că ei o vor lăsa să se ocupe de școală. A venit la mine plângând – era cea mai tragică zi a copilăriei ei. Începutul orelor și noile preocupări ale vieții de școlar au făcut-o să treacă mai ușor peste pierderea prietenilor imaginari dar își mai aduce aminte și astăzi, dacă e întrebată, de suferința de-atunci.

2 octombrie 2011

Seara trecută nu am mai ieșit din casă. Până la urmă oboseala și-a spus cuvântul și am adormit cu ochii deschiși. De fapt, nu a fost atât de rău. Azi ne-am trezit mult mai odihniți și cu poftă de viață. Și, da, aș putea să spun că am reușit un tur de forță al orașului. Mai ales pe jos, dar asta e altă poveste. 

Ziua a început destul de târziu. Obișnuiți cu Londra, care era cu două ore în urma României, ne-am trezit cu greu pe la un zece și ceva. După micul dejun, am profitat de faptul că La Maestranza, arena luptelor cu tauri, era aproape și ne-am oprit să o vizităm. Se pare că construcția e destul de veche - cele 13 000 de locuri reprezintă doar jumătate din cât ar putea să găzduiască o arenă normală. Prețul biletului de vizită (6,5 euro în 2011) includea și un tur ghidat. Astfel am aflat mai multe despre coridă și originile obiceiului. Se pare că, la început, nobilii foloseau corida ca pe o metodă de a selecționa caii pentru a crea o rasă inteligentă, capabilă să îi ajute în războaie. Nobilii - picadores ațâțau taurii cu o lance, călare, testând astfel inteligența și curajul calului, iar servitorilor - matadorii le revenea sarcina omorârii animalelor. Treptat, casta războinică și-a pierdut interesul pentru acest sport. Probabil nu mai erau atât de interesați de războaie sau ajunseseră deja să creeze caii andaluzi. Cert e că picadores (nobilii) au ajuns să aibă un rol secundar în show iar matadorii au câștigat importanță și faimă. Cu toate acestea, nobilii sunt încă proprietarii arenelor de coridă. 

Muzeul are patru camere în care este prezentată, pe scurt, istoria obiceiului. Sunt păstrate imagini și obiecte ale matadorilor celebri și capetele taurilor greu de ucis, ba chiar și capul unei vaci, Islera, care a născut numai tauri de rasă. Ghidul ne-a spus și două povestioare interesante: cea a matadorului care pierzându-și ochiul în timpul luptei, l-a smuls, și a fermierului care aflând că un bun prieten matador a fost ucis de un taur, a decis să întrerupă linia genetică și să omoare vaca care l-a fătat. Se pare că taurii, la fel ca oamenii, pot fi stângaci, dreptaci sau ambidextri (rasă pură) și că inteligența  și abilitatea se moștenește de la mamă iar forța fizică de la tată. Na, ca să vezi. Măcar în lumea animalelor se spune lucrurilor pe nume. Cred că ar fi fost interesant să putem urmări o coridă deși, personal, nu sunt de acord cu această metodă de a omorî animale. Te consolează oarecum ideea că și oamenii pot fi vătămați.

Următoarea oprire - Real Alcazar, palatul regal construit pe ruinele fostei case a guvernatorului arab, are o parte veche, cu decorații în stil mudejar și o parte nouă, care nu se vizitează în întregime, pentru că este reședința particulară a regelui când vine în Sevilla. Vechile clădiri maure sunt o încântare pentru ochi. Dantelăriile de piatră ale zidurilor, grădinile ascunse în mijlocul cărora se află bazine cu apă, camerele luminoase cu tavane de lemn și ziduri migălit lucrate te fac să îți dorești să trăiești acolo. Se zice că maurii încercau să recreeze în locuințele lor imaginea unei peșteri ideale, în mijlocul căreia se găsește, din abundență, apa, a cărei culoare trebuie să se reflecte în albul imaculat al pereților. Nici grădinile exterioare nu trebuie ocolite. Un adaos mai târziu la structura originală maură, ele au fost contruite în stilul Renașterii.

Ultima oprire se cerea să fie un spectacol de flamenco. După ce am ratat la mustață un show la Museo de Baile de Flamenco, am ajuns în La Carboneria - recomandată cu o jumătate de gură de o angajată a muzeului. În opinia ei, mergea vizitat locul fiindcă nu plăteai intrare dar trupele erau, de obicei, formate din amatori. Când am ajuns acolo, am întâlnit-o din nou. Ne-a zis că avem noroc, cei din seara aia erau destul de buni. Într-adevăr, spectacolul a meritat. Cârciuma am găsit-o după destule peripeții fiindcă nu avea nume, reclamă, nimic. Înăuntru, câteva săli ale unei case vechi, mese lungi de lemn, cu bănci și o scenă, în fapt o estradă ridicată lângă un perete. Trupa, formată din trei oameni: o dansatoare, un cântăreț și omul cu chitara mi s-a părut foarte expresivă. Mi-am dat seama că flamenco este atât muzică cât și emoție, emoția de pe chipurile lor când cântau și dansau, alături de combinația tocuri - castaniete și chitară, emoție care, treptat, se transmitea și publicului. 

Am ajuns târziu la hotel, după o altă plimbare prin oraș. Ne-am luat la revedere de la recepționerul care fusese atât de drăguț cu noi (a doua zi plecam spre Malaga) și am mers la somn.





Islera, mama campionilor