Miercuri l-am dus pe Pufos la medicul de familie pentru vaccinul de 11 luni. Am primit 2 pagini de instrucțiuni despre ce și cum trebuie sa facem la intrarea in clinică și după ce am fi ajuns acolo.

Dacă înainte de COVID 19, urcam fara grija căruciorul în metrou iar apoi până la etajul 1 al clinicii din Apaca, acum am mers pe jos și am sunat doctorita înainte de a intra în clădire pentru a ne asigura că nu ne întâlnim cu alți pacienți. Când ne-a dat ok-ul prin SMS, ne-am dezinfectat, ne-am pus măștile și am urcat. Culoarul lung care, în decembrie, gemea de lume, mai ales de bătrâni care așteptau rețete de la diferitele cabinete individuale de aici era aproape gol. La intrarea în cabinet ne așteptau doctorita și asistenta îmbrăcate în halate groase de pânză, cu măști chirurgicale, viziere pe față, bonete pe cap și mănuși în mâini. Mi-a fost dificil să le recunosc la început. M-am ghidat după stetoscop. I-am predat copilul soțului, mi-am frecat pantofii de covorașul cu dezinfectant, m-am dat cu gel dezinfectant pe mâini, am luat din nou copilul și am intrat în cabinet. Nu aveam voie sa intrăm amândoi. 

Înăuntru, am întins aleza noastră pe pat, m-am așezat pe ea și l-am ținut în brațe pe Pufos în timpul consultației minimale: verificarea gâtului, a plămânilor și vaccinul. Cântăritul și măsuratul îl făcusem noi acasă. Neputându-i vedea expresia feței, doctorița mi s-a părut chiar jovială, deși rareori e așa. 

La ieșire, am predat copilul soțului și am urmat aceeași procedură de dezinfectare. 

Pe drumul de întoarcere, ne-am uitat cu poftă la 5 To Go-ul și Starbucksul din zonă. Erau închise și mi-a părut rău. Bând o cafea la pachet în oraș, am fi simțit că ne recăpătăm o parte din normalitatea de zi cu zi.

Viața de după pandemie va fi altfel și abia acum, că începem să ieșim, putem observa cum se schimbă și ne schimbă și pe noi odată cu ea.



Mă gândesc la postarea aceasta de ceva vreme dar, după cum se întâmplă întotdeauna, scrisul merge mai greu decât gânditul. 

Planul era să redeschid blogul mai repede, după ce mă voi fi obișnuit cu viața și programul de mamă. Voiam să reiau scrisul aici, chiar cu program redus, la șase luni, apoi la un an de la ultimul articol. Prin februarie, mă gândeam, cu bucurie, că voi scrie despre festivalul de filme documentare One World Romania, care trebuia să aibă loc la sfârșitul lui martie, festival la care speram să ajung și anul acesta (ar fi fost al șaselea an la rând), măcar pentru un film, două. Dar iată că viața se întâmplă, a venit pandemia și festivalul s-a amânat, ca de altfel și alte planuri. Nu că e vreo mare diferență între viața de mamă în concediul de creștere a copilului și viața de mamă în concediul de creștere a copilului în timpul carantinei. Enervantă e doar declarația pe proprie răspundere, spălatul și dezinfectatul obsesiv (nu, nu mă refer doar la spălatul pe mâini - ăla e normal) și lipsa plimbărilor pe afară, pe la părinți sau aiurea. Ah, și pauzele de  cafe latte după sau înaintea cumpărăturilor.

Cred că asta e primul lucru pe care îl voi face când mă voi simți suficient de în siguranță: voi sta într-o terasa sau pe o bancă, cu o cafea bună în mână. Mi-ar plăcea ca în acea zi să plouă un pic și totul sa miroasă a proaspăt. Mi-aș aduce aminte de Paris, cu veșnic schimbătoarea lui climă, unde soarele înlocuiește norii cât îți iei micul dejun, deja îmbrăcat ca să ieși afară, și unde, să poposești într-o cafenea, e sau era o sărbătoare.