Tivoli

Parcul de distracții Tivoli ne-a făcut cu ochiul de la sosire. Avea toate ingredientele pentru a-l vizita: era aproape de gară și de hotelul nostru iar Star Flyer, caruselul uriaș, se vedea de dincolo de zidurile grădinilor. Cu gândul la caruselurile cu lanțuri în care mă dădeam, când eram mică, ori de câte ori mergeam la bâlciurile de lângă Cozia, i-am pus gând rău, ca să zic așa, din prima zi. Înainte de a ne sui în scăunele, am avut parte de un instructaj foarte serios care a inclus, ca regulă obligatorie de siguranță, încuierea mobilelor, bijuteriilor, genților, ochelarilor și a altor accesorii care puteau cădea în niște dulapuri special concepute pentru asta. Cu pregătirea asta în minte, ne-am temut că aventura ar putea fi mai palpitantă decât puteam suporta dar rotirea la 80 de metri, deasupra orizontului Copenhagăi, a fost plăcută și educativă, chiar dacă, după cum vă puteți închipui, nu am făcut nicio fotografie.

După ce am coborât, ne-am mai plimbat vreo două ore prin parc pentru a vedea grădinile și celelalte mijloace de tortură sau de petrecut timpul în mod plăcut: roller-coaster-urile, teatrul chinezesc și tarabele cu dulciuri - înghețate, bomboane, sucuri, cafea. Trebuie menționat că Tivoli, al doilea parc de distracții din lume, ca vechime, îmbină tradiționalul cu noul într-un mod foarte pitoresc. Evident, ca la toți pomii lăudați, prețurile sunt pe măsură: biletul de intrare în grădini a fost vreo 122 de coroane daneze, adică aproximativ 73 de RON, iar o tură cu Star Flyer-ul a costat și ea cam 55 de RON de persoană. În caz că vă întrebați, fiecare mașinărie de viteză și anulare a gravitației avea un preț separat, neinclus în tariful de intrare în grădini.









Două biserici interesante

Într-o plimbare aiurea prin oraș, am descoperit biserica de marmură, un templu creștin de inspirație păgână, la fel ca cel care m-a impresionat într-un articol anterior, catedrala Copenhagăi. Spre deosebire de aceasta, biserica de marmură este mai colorată și, mi s-a părut mie, mai somptuos lucrată.

Prin apropierea ei, am găsit și de o biserică ortodoxă, de inspirație rusească, în fața căreia tronează statuia penultimei țarine ruse. Dagmar, rebotezată de ortodocși Maria, a fost prințesă daneză înainte de a se îndrăgosti iremediabil de Rusia și de a se căsători cu viitorul țar Alexandru al III-lea.





Castelul Rosenborg

Pe la castelul Rosenborg am ajuns în grabă, chiar în ziua plecării. Nu l-am vizitat, în schimb ne-am plimbat prin grădini cât să admirăm oamenii sorindu-se direct pe iarba verde (un obicei fain, pe care mi-ar plăcea să-l văd cât mai des și în București), statuile decorative din această piatră albăstrie și militarii, cu pușcociul la subțioară, care păzeau bijuteriile coroanei. Se pare că acestea sunt mult mai importante decât membrii familiei regale, dacă e să ne luăm după diferența de atitudine dintre gărzile, frumos împopoțonate, ale reginei și băiatul din poză.






Cu acest articol, închei seria dedicată capitalei daneze și mă întorc spre locuri mai potrivite de vizitat vara, cum ar fi Spania și Portugalia. Cu toate acestea vă recomand, dacă aveți timp, chef și, mai ales bani, să nu evitați Nordul. Merită văzut.
Am citit cartea asta la recomandarea unei prietene. De fapt, mi-a recomandat autorul, nu cartea, dar cum asta se găsea la... ofertă am început să citesc Trois

Trebuie să recunosc că m-a prins greu, cu opinteli, acest “triunghi al dragostei contemporane (Observer). La început, personajele nu mi se păreau realist conturate. Povestea e clasică: băiatul bun, dar cam plictisitor, băiatul rău, dar foarte interesant şi femeia – la mijloc. A trebuit să citesc destul de mult ca să mă declar prinsă de scriitura alertă și de umorul fin, englezesc (ce loc comun!) al lui Julian Barnes.

Stuart e tipul de nădejde – realist , cu carieră, un pic introvertit şi tocmai de aceea foarte fericit că s-a îndrăgostit şi căsătorit cu EA. Gillian restaurează tablouri. Putem presupune că această muncă cere temperament artistic, creativ dar, intrând în intimitatea personajului o observăm migălind cu răbdare, zi de zi, pentru a curăţa murdăria de deasupra şi a scoate la iveală imaginea iniţială. Aşadar, Stuart şi Gillian se aseamănă: jobul la bancă nu e atât de diferit de cel de restaurator. Se potrivesc, se înţeleg bine împreună. E normal să decidă să se căsătorească cu binecuvântarea prietenului cel mai bun al lui Stuart, Oliver.

Încrezător în forţele proprii, excentric şi un pic cam nebun, Oliver nu pare să-şi găsească nicăieri locul. Predă ocazional în licee ca profesor de engleză până când scandaluri (mai ales de natură amoroasă) îl determină să-şi dea demisia, trăieşte de pe azi pe mâine împotriva societăţii de producţie şi consum, veşnic împrumutat de la amicul Stuart. Etapează în schimb prin fizic şi prin spoiala de cultură generală pe care o afişează, mai ales (culmea snobismului!) amestecând alambicat engleza cu franceza. Şi pentru el EA este Gillian, mai întâi soţia lui Stuart, apoi a lui.

În cocktail mai apar şi considerente de natură freudiană, gen ideea femeii care caută imaginea tatălui în soţ. Tatăl lui Gillian a părăsit-o pe mama ei - aşadar Gillian caută un “alt tată” care să nu o părăsească de data asta. Oliver crede asta, uneori şi Gillian se analizează pentru a descoperi dacă e aşa sau nu.

Oricum, asta e o temă secundară. Cert este că Oliver are un moment prost la nunta celui mai bun prieten şi se îndrăgosteşte de nevasta lui. Insistă până când Gill ajunge să-l iubească. Oare e o chestiune de forţele pieţei, aşa cum îi argumentează Oliver lui Stuart, că un om se va orienta mai degrabă spre “următorul” decât spre “actualul”? Adică – ce e “nou” pare mai bun întotdeauna după o anumită perioadă? Personajele noastre nu-si pun astfel de întrebări. Gillian argumentează simpluL-am iubit pe Stuart, acum îl iubesc pe Oliver.” Urmează o despărţire, altă căsătorie şi un copil. Stuart rămâne marcat de episod, nu poate trece peste acea perioadă din viaţa lui când a fost fericit. În noua familie, lucrurile intră în rutină.

Povestea continuă într-un al doilea roman Iubire,etc..., despre care vă voi vorbi săptămâna viitoare.
În acest frumos orășel cu nume pervers am ajuns în primăvara lui 2013, când am vizitat Nantes și Angers. El reprezenta o gură de aer proaspăt într-o vacanță mai mult culturală și posibilitatea, deloc de neglijat, de a vedea marea, pentru prima oară în anul acela. Noi am plecat dimineața într-acolo și ne-am întors seara iar în această zi, am trecut de la primăvara friguroasă și ploioasă din interiorul continentului, la soarele puternic de pe Coasta de Jad.

Călătoria din Nantes până în Pornic durează în jur de o oră - jumătate, două și, la un moment dat, dacă îmi aduc bine aminte, trebuie să schimbi trenul, într-una din micuțele stațiuni de pe drum (mai multe detalii găsiți pe site-ul SNCF). Orașul este mic, împânzit de case de vacanță și de burghezi care își plimbă cei doi, trei copii pe faleză. Restaurantele sunt puține și scumpe dar dacă ai inspirația să-ți aduci mâncare la pachet pentru un picnic, poți să te bucuri de câteva ore de relaxare pe o plajă no name, situată între doi pereți de stâncă. Mareea nu trebuie neglijată, totuși, pentru că portul e situat la ocean așa că un loc bun pentru plajă dimineața s-ar putea să fie sub 2-3 metri de apă după-amiaza. Eu aș recomanda cu dragă inimă pentru o oprire cabanele părăsite ale pescarilor, niște camere de lemn, pătrate, înălțate pe pontoane de lemn deasupra stâncilor. Pentru fotografii faine, nu uitați să treceți prin port și pe lângă castel (care, din păcate, e proprietate privată) dar tot dă bine în vederi de vacanță!

















Îmi place mult cum scrie omul ăsta, dar asta am mai spus-o deja, îmi place mai ales imaginația lui debordantă. După cum am constatat pe propria piele, imaginația e un mușchi care se atrofiază ușor iar, după aceea, e greu să îl mai faci să "meargă" măcar pe jumătate la fel de bine ca în copilărie.

Cât de mult o iubim pe Glenda este o colecție de unsprezece povestiri care tratează teme diferite: adorația pentru o actriță celebră, tunelurile de metrou ca locuri în care se întâmplă fenomene misterioase, întâlnirile neașteptate, viața de după moarte...

Glenda este actrița care suscită admirația unui grup închis de fani în așa măsură încât aceștia decid să-i editeze filmele pentru a le face perfecte, adevărate opere de artă. Când ea hotărăște să renunțe la actorie, admiratorii se bucură pentru că astfel opera ei va rămâne fără pată. Numai că Glenda nu poate rezista departe de lumina reflectoarelor și semnează un nou contract, moment în care ei aleg să facă cel mai mare sacrificiu în numele iubirii: "O iubeam atât de mult pe Glenda încât aveam să-i ofer o ultimă perfecțiune inviolabilă. De la înălțimea de neatins unde o așezaserăm ca să o proslăvim, aveam să o scutim de cădere, credincioșii ei fani vor putea să-i ofere mai departe prinosul lor neștirbit; de pe o cruce nu coboară nimeni viu." Povestea surprinde în avans nebunia care înconjoară vânzătorii de vise, cum sunt actorii, odată ce devin celebri. Oamenii nu îi văd așa cum sunt ei ci cum ar trebui să fie, sublimi sau abjecți, la fel ca personajele pe care le interpretează.

În Poveste cu păianjeni migala este surprinsă rutina zilelor care trec fără să se întâmple nimic, rutină care poate să-i transforme pe cei care așteaptă în criminali sau le poate alimenta fricile, Tangoul de la întoarcere vorbește despre greșelile trecutului care influențează prezentul și viitorul și ajung să o ucidă pe femeia ce fugise de soțul ei pentru a se căsători cu fratele acestuia iar în Tăieturi din ziare o scriitoare, impresionată de un șir brutal de crime din Argentina, visează / își imaginează că participă la uciderea unui tată abuziv de către soția sa. Povestea capătă un aer de realitate pentru că fetița pe care o întâlnește în Paris este chiar fetița cuplului din Marsilia: "Vezi, toate astea nu servesc la nimic - a spus sculptorul, măturând aerul cu brațul întins. Nu servește la nimic, Noemi, eu îmi petrec luni întregi făcând rahaturile astea, tu scrii cărți, femeia aceasta denunță atrocități, ne ducem la congrese și mese rotunde ca să protestăm, ajungem aproape să credem că lucrurile se schimbă și atunci sunt suficiente două minute, cât să citim un articol, ca să înțelegem din nou adevărul, ca să..."

În Inelul lui Moebius, este explorată ideea vieții de după moarte completată cu o poveste de dragoste, cea dintre victima unui viol și agresor. 

Preferata mea rămâne Însemnări într-un carnet, o poveste care transformă tunelurile metroului din Buenos Aires, într-un tărâm pe jumătate fantastic. Pornind de la evidența ținută asupra călătorilor care intră versus a călătorilor care ies zilnic din stațiile de metrou Anglos, ale Buenos-Aires-ului, personajul principal constată că numerele nu sunt egale. Așa descoperă o misterioasă populație de locuitori ai adâncurilor: "Sunt atât de palizi și atât de triști, aproape toți sunt nespus de triști."Ei își petrec viața în trenuri, călătorind mereu, dorm pe scaune, dar nu mai mult de un sfert de oră la rând, se hrănesc exclusiv cu produsele vândute la chioșcurile din metrou și primesc haine prin ajutoare de la suprafață. Pun treptat stăpânire pe vagoane și locomotive pentru a avea locuri în care să se adune iar naratorul-personaj are impresia că trăiesc într-un fel de purgatoriu sau închisoare, conduși de un lider ale cărui reguli implacabile se înmulțesc pe zi ce trece în timp ce călătorii de la suprafață găsesc din ce în ce mai greu loc în metrou.
În rare ocazii, se mai întâmplă și d-astea:

- E ceva schimbat la tine, zise Alin, studiind frizura de castron ciufulit a lui Bogdan.
- Da, m-am tuns, răspunse Bogdan.

- Așa începe totul, dădu din cap înțelegător celălalt.

- E, e mai ușor de aranjat... Mara se distrează ciufulindu-mă. Înainte, când îl dădeam cu gel, era mai greu...
- Ai și albit, Bogdane, continuă Alin.
- De, toți bărbații din familia mea au albit devreme. În schimb, nu avem chelie, zise Bogdan, privindu-l țintă pe Alin.
Acesta oftă:
- Da, din păcate și tata a avut chelie și eu am și fiul meu a început...

Iar după această discuție plină de aluzii, purtată cocoșește în fața și spre urechile unor doamne, cei doi au mai luat câte-o gură de bere și au continuat liniștiți să vorbească, de data asta pe teme mai serioase. Aș vrea să văd și eu femeile care mai stau la aceeași masă după niște ironii pe jumătate la fel de usturătoare ca cele de mai sus. 


Ca să vizitezi Giverny, nu e nevoie de prea multe, doar de ceva bani și de dorința de a vedea casa pe care a creat-o și în care a creat Monet.

Sunt mai multe metode de a ajunge acolo din Paris. Poți lua microbuzul sau te poți înscrie într-una din excursiile de o jumătate de zi, organizate de diferite agenții de turism. Nu e greu nici să folosești mijloacele de transport publice, în cazul ăsta trenurile care pleacă din gara Saint Lazare. Cele care merg direct acolo fac în jur de 45 de minute și erau programate, în mai anul acesta, la 10:20, 12:20, 14:20... Trenurile de întoarcere pleacă din gară o dată pe oră: 16:53, 17:53, etc... Călătoria costă 14.7 euro segmentul de drum. Bănuiesc că dacă îți iei biletul mai devreme există și reduceri de preț, dar atât pentru asta cât și pentru a vedea orarele actualizate, trebuie să vizitați site-ul SNCF. Stația la care se coboară nu e Giverny ci Vernon - Giverny, Vernon fiind orășelul în care e gara iar Giverny, un sat aflat la câțiva kilometri depărtare.

Din fericire, totul e destul de bine organizat. Cum ieși din gară, împreună cu ceilalți turiști americani, japonezi, englezi și de alte nații (locul este o atracție de top în toate ghidurile), dai peste shuttle-ul care te duce la intrarea în sat. Drumul dus-întors costă 8 euro și nu cred că se poate obține vreo reducere aici iar călătoria durează un sfert de oră. E recomandat ca la coborârea din autobuz să fii sprinten și să o iei înaintea partenerilor de drum pentru că altfel vei avea de așteptat minim o jumătate de oră la casa de bilete. Există, bineînțeles, și varianta de a-ți cumpăra biletul online și astfel vei scăpa de farmecul unei cozi internaționale. Am ales să-mi cumpăr un bilet combinat - casa, plus grădinile lui Monet și Muzeul Impresioniștilor aflat în apropiere, pe care am dat 18.2 euro.

Pe la 12, când am intrat în sanctuar, locul era deja foarte aglomerat. Casa, aflată chiar după duty-free, prima și ultima oprire de altfel, m-a dezamăgit. Nu fiindcă nu ar fi fost frumoasă, ci pentru că nu existau prea multe informații despre istoria locului. Noroc că citisem niște lucruri pe site. Se pot vizita câteva holuri, atelierul lui Monet, camerele stăpânilor casei și băile, bucătăria albastră și sala de mese galbenă. Toată lumea face fotografii, toată lumea se înghesuie, așa că e nevoie de ceva răbdare pentru a ajunge într-un loc din care poți vedea și tu ceva. Să faci poze cu telefonul mobil poate fi în defavoarea ta, mai ales dacă pățești ca tipa de lângă mine, căreia i-a căzut device-ul în interiorul unei camere închise cu un portic de plastic transparent și a trebuit să aștepte paza ca să și-l recupereze.

Grădina care înconjoară casa, Clos Normand, a fost construită, după cum spune și numele, pe modelul grădinilor normande dar, bineînțeles, conform principiilor estetice ale lui Monet care a adunat aici, fără discriminare, stânjenei, toporași, zambile, garofițe de multe, flori de nu-mă-uita, bujori, trandafiri, maci, crizanteme și alte minuni ale căror nume nu le știu, aranjându-le după principiul potrivirii culorilor. Nu se poate circula decât pe două-trei alei mai largi. Celelalte sunt interzise publicului și pe bună dreptate. la câți turiști sunt atrași zilnic de pasiunea pentru grădinărit a lui Monet, plantele ar fi călcate în picioare în câteva ore. În plus, eu am fost acolo într-o zi de luni și o grădiniță (sau mai multe) își aduseseră elevii să facă exerciții de desen aici. Drept urmare, copii de toate neamurile și culorile, un fel de flori mai exotice și ei, se strecurau printre picioarele adulților pentru a vedea mai bine iazul sau pentru a desena de pe unul dintre poduri, în timp ce aceștia, bieții. căutau unghiul potrivit pentru un selfie cu o buruiană mai arătoasă. Nu am de ce să-i acuz fiindcă și eu fotografiam, cum puteam, regatul primăverii. Că tot ziceam de iaz, grădina japoneză mi-a plăcut mult mai mult. Poate fiindcă era construită în așa fel încât inspira o senzație de liniște, în ciuda aglomerației. Poate fiindcă nuferii s-au deschis doar după ce am înconjurat a doua oară lacul și mă pregăteam să plec, dezamăgită. Sau pentru bătrânii care stăteau pe o băncuță și pictau. N-aș ști să spun...

Am stat acolo două ore dar ziua trebuia să continue și norii se aglomerau pe cer așa că am decis să fug repede până la Muzeul Impresioniștilor, să văd și expoziția despre Degas, principalul motiv pentru care îmi cumpărasem biletul. Pentru cine nu știe, Degas a fost pictorul acela îndrăgostit de fluiditatea mișcării pe care încerca să o redea pictând balerine sau, am aflat acolo, cai. Aici, latura de muzeu e mai bine reprezentată decât în casa lui Monet deși, ca să vezi cele mai interesante tablouri ale lui, tot muzeul Orsay rămâne locul de vizitat. M-a surprins să găsesc în curtea muzeului, și ea transformată într-o frumoasă grădină, o mulțime de doamne de vârsta a treia care pictau stânjeneii. E primul loc în  care văd oameni dedându-se în grup și în aer liber acestui hobby. Bănuiesc că umbra lui Monet îi face să se simtă inspirați.