De vreo 2 ani, ne-am obișnuit, noi cei care petrecem Revelionul împreună, să facem ceva stupid pe alocuri dar, fără îndoială, amuzant. E vorba de ghicitul noului an în vorbe de duh. Fără a mai lungi povestea, iată ce am extras eu din bol anul trecut. Sunt 12 citate, câte un motto pentru fiecare lună a lui 2013:

Viața nu are subtitrare, ori o înțelegi ori nu... - Autor necunoscut

Sunt de acord cu obiceiul care spune că bărbatul trebuie să sărute mâna femeii când o întâlnește prima dată. De undeva tot trebuie să înceapă... - Sacha Guitry

Viața e ceva ce ți se întâmplă atunci când nu poți să dormi - Fran Lebowitz

Din punct de vedere al aerodinamicii, bondarul nu ar trebui să poată să zboare. Dar bondarul nu știe asta și zboară în continuare. - Mary Kay Ash

Nu căuta răspunsuri imposibile. Mai bine schimbă întrebările. - Confucius

Omul înțelept nu spune tot ce gândește dar ce spune, gândește... - Aristotel

Să nu faci nimic e tare greu. Nu știi când ai terminat - Leslie Nielsen

Spune adevărul și atunci nu va mai trebui să ții minte nimic. -  Mark Twain

Sunt momente în viață când ți-e atât de dor de cineva, încât îți vine să-l scoți din visele tale și să-l îmbrâțișezi cu adevărat. - Autor necunoscut

Before God we are all equally wise... - Autor necunoscut

Nu sunt deștept, dar când privesc în jur prind curaj. - Ion Creangă

Dacă nu știi în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu este favorabil. - Seneca

Nu m-am uitat prea des pe bilețelele ăstea în 2013 așa că nu aș putea să spun care lună s-ar potrivi mai bine fiecărui citat. Cu toate astea:

    - sper că am nevoie mai rar de "subtitrări";
    - sunt vigilentă cu nenorociţii care încearcă să-mi sărute mâna;
    - nu am dormit cine știe cât în 2013;
    - bondar sunt demult numai că nu aflasem până acum de ce mă încăpățânez să zbor;
    - pun întrebări mai cumsecade și vorbesc mai rar fără cap (sper eu); 
    - am făcut nimic numai uneori; 
    - mint mai puțin și încerc să țin oamenii dragi aproape;
   - m-am liniștit - nu mai vreau să câștig cursa înțelepciunii dacă Doamne Doamne mă primește și-așa;
    - clar, am prins ceva curaj dar m-am și deprimat teribil urmărind mai îndeaproape, în toamna asta, perlele colegilor de ţară, mai ales cele ale politicienilor noștri mult iubiți;
    - cel mai important, știu care sunt porturile în care vreau să ajung.

***
Acesta este al 50-lea post pe (Cu)legătoruldeCuvinte reloaded și, să m-apuc din nou de joaca de-a blogul, a fost unul din planurile mele pe anul trecut. E adevărat, nu am făcut nici pe departe tot ce mi-am propus. Cu toate astea, azi am decis să fiu mai tolerantă cu mine și să mă felicit pentru puținul pe care l-am realizat. Adică... azi sunt fericită. Ceea ce vă doresc și vouă, tuturor celor care veți citi aceste rânduri.

Și, în loc de încheiere, vă las cu un citat din "Marele Gatsby". Pentru un început de an cât mai optimist nu ar strica  să avem, din când în când, momente aşa:

"Gatsby credea în luminița verde, în viitorul voluptos care se îndepărtează de noi pe an ce trece. Ne-a scăpat atunci, dar nu contează - mâine vom alerga mai rapid, vom întinde mâna și mai departe...Iar într-o dimineață frumoasă..."

LA MULȚI ANI!
"Băi...vreau la mare...băăăi!"

"Închide, mă, fereastra aia că trezești tot căminul!"

"Lasă-mă-n pace! Ce... oamenii din cămin dorm, deja, la doișpe? Nu se supără nimeni!"

Gabi și Sanda râd pe înfundate. Maria o trage pe Laura de la fereastră și închide geamul.

"Serios, acum, pe etajul meu lumea se culcă devreme! Behave!"

Bosumflată, Laura se întoarce la birou. Răsfoiește un pic cursurile, găsește pagina la care rămăsese și începe să citească:

"Modelele microeconomice folosite în prezent se împart în... Băi, ce facem noi aici? Examenul e peste o săptămână, ce dracu'! N-am chef!... Haideți să plecăm la mare!"

"Chiar acum...în ianuarie?" întreabă Gabi cu un zâmbet ironic în colțul gurii.

"Da, mă, în ianuarie! Ai văzut vreodată marea iarna? A văzut vreuna dintre voi marea iarna?"

"Laura, te rog, vorbește mai încet! Nu vreau să am probleme!" intervine Maria, iritată.

"Băi femeie, ești groaznică! Parcă ai un băț în fund or something... E 1 noaptea și e sesiune. Oamenii învață. Când învață împreună, oamenii mai și vorbesc... Uneori, vorbesc nițel mai tare..."

"Da', frate, da tu urli de-a dreptul! Nu vreau să fiu nașpa dar dacă facem prea mult balamuc, colegele mele vor trage concluzia că am dat cine știe ce petrecere kinky cât nu erau ele pe-acasă."

"Offf... tu ai prea mult bun simț. Mare chestie că mai urlu și eu un pic... Dar fie! Treacă de la mine! Vorbesc mai încet, da'... mergem la mare?"

"Interesantă ideea ta, Laura," intervine Sanda care, până atunci, conspectase conștiincioasă un curs. "Ce-ți veni?"

"Ehh...nimic, în mod deosebit. M-am cam săturat de toate, așa, și... sunt cu chef de ducă..."

"De toate...așa? Chiar și de Paul?"

Întrebarea Sandei stârnește chicotele celorlalte fete. Numai Laura nu râde. Se întoarce spre cursuri și zice cu jumătate de gură.

"Am cam încheiat ostilitățile cu Paul."

Chicotelile încetează. Toată lumea e atentă la Laura.

"Cum așa?" întreabă Gabi.

"Hai, băi, da ce serioase v-ați făcut... Nu e mare chestie! A doua zi după chef, mi-am dat seama că nu era așa mișto cum mi se păruse la prima vedere și-a cincea bere. Am mai ieșit de vreo 2-3 ori împreună da' lucrurile nu s-au închegat. Așa că am lăsat-o baltă. Acu' mă mai sună, din joi în Paști, când îi câștigă echipa favorită la fotbal... E chiar amuzant, uneori..."

"Hmmm..." Maria se încruntă un pic în timp ce o studiază cu atenție. "Sigur ești bine? Păreai mai încântată de el zilele trecute... Adică...după chef..."

"Da, mă, sunt bine... Laura nu se pricepe prea bine să mintă dar nici nu are chef să dea prea multe detalii. Urăște să pară slabă în fața prietenelor așa că își înlătură o suviță rebelă de pe față, își potrivește mai bine ochelarii și trece la atac:

"Povestește-ne mai bine de George, Maria. Se pare că vă merge bine, nu? V-am văzut aseară, în fața căminului. Nu vă mai îndurați să vă despărțiți..."

"Păăi... ne merge, deocamdată. Ne vedem destul de des și îmi place de el..."

"Și ăsta tot de la el e?" indică Laura trandafirul albastru care se odihnește într-un pahar, pe biroul Mariei.

"Daaa... i-am zis la un moment dat că mi-ar plăcea să văd un trandafir albastru și a ținut minte..."

"Vaaai. Ce drăguț! Ce romantic!Sirop, siroop, sirooop... Un castravete murat, vă rog!" Laura își dă ochii peste cap și iși pune mâinile pe inimă cu un gest larg, teatral.

Maria înghite în sec și, blestemul blondelor, se înroșește rapid până în vârful urechilor.

"Ia uitați-vă la ea... S-a făcut ca racu..." observă Gabi. Toată lumea începe să râdă.

"Te vrăjește ca la carte... Da nu-i rău. Măcar a citit o carte bună. Și... prințul ți-a arătat, până acum, apartamentele lui regale?"

"Ăăăă...am fost pe la el de câteva ori." Maria se înroșește și mai tare.

"Și? și?" întreabă celelalte la unison.

"Păi și ce? Nu e treaba voastră..."

"Păi, na, și l-ai răsplătit pentru atențiile ăstea romantice?" continuă Laura interogatoriul. "Că doar nu cară omu' trandafiri albaștri, așa, degeaba."

"Ehh...poate îi cară că sunt eu drăguță." Maria ar vrea să schimbe subiectul. Viața ei sexuală sau, mai bine zis, viitoarea ei viață sexuală îi dă bătăi de cap și-așa. Preferă să nu se gândească prea mult la asta și să lase lucrurile să curgă de la sine iar curiozitatea amicelor ei nu o ajută deloc.

"Haideți fetelor, nu fiți rele! Și mie îmi aduce Radu flori măcar o dată pe lună și noi am terminat cu negocierile de ceva vreme..." punctează Sanda, zâmbind complice. Pentru ea, lucrurile sunt simple, viața e ordonată. Sanda e cu Radu de 5 ani și crede că e fericită așa că, din când în când, mai ales când e vorba de povești sentimentale, își arogă rolul de "mami" a lor, înțeleapta grupului.

"Da, mă, da' îți aduce trandafiri albaștri? Ăsta e din cu totu altă ligă. Hihihi...Ia zi, ești moartă după el au ba? Eu, recunosc, aș fi." Gabi are și ea prieten de ceva vreme dar Marius e băiețaș de cartier. Mai necioplit, da băiat bun, așa îl caracterizează Gabi. "Cele mai frumoase declarații de dragoste mi le face când e mort de beat și se roagă de mine să-l iert că a comis-o din nou. Partea amuzantă e că stă în genunchi în fața mea și îmi îmbrățișează picioarele în timp ce se lamentează."

"Păi, tu, și Marius e un romantic, se pare..." râde Sanda.

"Eii...aș. Când ajungem la discuții d-ăstea de-abia se mai poate ține pe picioare... E mai comod pentru el să stea jos în timp ce vorbește. Mai ales că, uneori, ține neapărat să-mi facă versuri..."

"Versuri?" Laura prinde provocarea din mers. "Nemaipomenit! Ia uite unde se ascundea siroposu'. Do share, please."

"Of... stai, să-mi amintesc. La naiba! Am zis că le voi scrie undeva da' nu m-am ținut de treabă. Ahh... e o strofă pe care o tot repetă. Clar, creația lui. Ceva cu fata mea Găbița, cea mai frumoasă, nu foarte devreme-acasă, bla, bla, blu, blu, ce n-aș face pentru ea, bla, bla..."

Hohote prelungite de râs. Nimeni nu se mai poate abține. Pentru câteva clipe, Maria a uitat cu desăvârșire că nu vrea gălăgie în cameră. Într-un târziu, își amintește:

"Șșșt... fetelor... mi-ați promis că sunteți cuminți!"

"Noi suntem... Tu râdeai de mureai acu' câteva momente."

"Daaa... a fost foaaartee amuzant da', vă rog, haideți să vorbim mai încet."

Șueta continuă mai cu șoapte, mai cu chicoteli, mai cu râs sănătos, din toată inima, când poanta e prea tare. Cursurile au rămas uitate pe birouri și în paturi. "Mai e și mâine o zi", se gândesc fetele. "Sigur vom avea mai mult spor!"

Camere însorite şi bocanci cu ţinte:
I. Aiurita
II. Haos 

III. Petrecerea (I)

V.Șuetă de sesiune


Ar fi nedrept din partea mea să las să treacă sărbătorile de iarnă fără să menționez că, și în București, au început să apară târguri de Crăciun. Eu am trecut prin două dintre ele: cel de pe Lipscani și cel din piața Universității. Aici am zăbovit un pic pe la tarabe și am făcut câteva fotografii. 

Mi-a plăcut ideea de piață, delimitată fizic de restul spațiului prin două porți mari, de cetină, și m-au surprins mărfurile expuse. Desigur, am văzut și chinezisme - colecția obligatorie de dresuri de iarnă asortate cu ciorapi și căciuli de duzină dar, genul acesta de marfă constituia mai degrabă excepția decât regula. Mulți dintre micii comercianți aflați în piață vindeau fie obiecte hand-made din lemn: scăunele rotunde cu 3 picioare, cufere sculptate, rafturi și chiar jucării (destul de drăguțe, aș zice), fie icoane, măști ceremoniale (inspirate, poate, din obiceiurile de a colinda cu capra, brezaia sau mai știu eu ce),ștergare brodate cu motive populare, miere, dulciuri, vin și mâncare de sezon (adică cârnați, șorici, sarmale, cozonaci, plăcinte cu de toate, etc...). Dacă voiai să mănânci sau să bei un pahar de vin fiert în tihnă puteai să te oprești la unul din butoaiele albe aflate în fața căruțelor mobile (niște apariții pitorești, cu miros ademenitor). Când am trecut eu pe-acolo, în dimineața zilei de 24 decembrie, piața era destul de goală. Din niște boxe, aflate habar n-am unde, răsuna un colind. Câțiva părinți matinali își aduseseră copiii la carusel. Un domn, care părea pe fugă înfuleca, cu viteză maximă, niște sarmale. În jurul tarabelor, oamenii, încă puțini la număr, admirau marfa expusă sau cumpărau diverse: produse bio, poate ultimele cadouri de Crăciun...

Mi-a părut rău că nu am putut sta mai mult fiindcă la plecare am descoperit și taraba unde se vindea vin la cană, cana fiind o ulcică drăguță din lut ars pe care, cu 10 lei, puteai să o iei acasă. 






Când am ieșit din metrou, la Wien Mitte, am picat direct în mijlocul unui târg de Crăciun. Nu era unul mare dar vederea dulciurilor supradimensionate (mai ales un soi de cornuri cu sau fără ciocolată ale căror nume nu le stiu nici astăzi), ne-a încântat papilele gustative. 

În centrul Vienei, la Stephansdom, am dat peste alt târg răsfirat în piața din jurul catedralei. Aici  am văzut prima dată chioșcurile de lemn cu globulețe strălucitoare, frumos pictate. Le-am pus pe lista de "to buy". Era ora 3-4, într-o după-amiază de joi, dar oamenii hoinăreau deja prin piață. Se bea vin fiert cu coajă de portocală din cănițe roșii, în formă de cizmă. Dacă voiai să păstrezi cana ca amintire, nimeni nu avea nimic împotrivă fiindcă o achitai (adică plăteai o garanție de vreo 2-3 euro) de cum cumpărai vinul. 

La Rathaus, târgul de la primărie, am ajuns pe seară. Ceața care învăluia orașul ascundea aspectele mai ostentative alte aranjamentelor de Crăciun. Apropiindu-ne, am avut senzația că mergem spre un palat din basme. Ziua nu mai e același lucru fiindcă îți dai seama că, haha, edilii vienezi s-au întrecut cu creativitatea - zona pare decorată special să atragă, cu orice preț, atenția turiștilor. În târg, agitație mare. Oamenii stăteau la coadă să mănânce crenvuști sau cârnați, plăcinte cu cartofi sau ștrudel. Se cumpărau deja cadouri: căsuțe, clopoței și animale de turtă dulce, lumânări decorative, bețișoare aromatice, ciocolată, decorații de Crăciun, vederi...

Am fugit de la Rathaus să căutăm un loc mai liniștit și am dat peste... târgul din Cartierul Muzeelor. De fapt, sunt cel puțin două pe-acolo. Primul, mai mare, propune imaginea clasică a tarabelor de lemn pline cu de toate. Celălalt, ascuns într-o piațetă de lângă Muzeul de Artă Contemporană, este mai mult pentru băut și socializat decât pentru cumpărături. Un fel de hale/corturi cu aspect neconvențional adăpostesc baruri  în jurul cărora sunt înghesuite câteva mese. Pare un loc de întâlnire al vienezilor tineri și moderni.

Cea mai frumoasă piață de Crăciun mi s-a părut cea din curtea Schonbrunn-ului. Chioșcurile de lemn erau aliniate cuminți, în careu. În mijloc, organizatorii aranjaseră un brad mare, loc pentru cor și spațiu de socializare. Mă gândesc acum că fie eu sunt o persoană comodă, fie fac parte dintr-o nație comodă. Să stau afară, în picioare, la sub 0 grade ca să mănânc și să beau (fie și vin fiert), nu mi-a părut genul de distracție la care aș participa prea multă vreme. Mi-e clar acum. Sunt omul bodegilor călduroase, cu canapele și scaune comode unde poți să stai și să te întinzi la povești fără frica unei pneumonii. Cu toate astea, am zăbovit destul de mult în acest ultim târg, atât pentru cumpărături cât și, pur și simplu, să casc gura sau să fotografiez toate minunile pe care oamenii le pot inventa. 










Ieri, pe 21 decembrie, mulți bucureșteni, dar nu numai ei, au sărbătorit împlinirea a 24 de ani de la revoluție printr-un protest împotriva actualei guvernări. Punctul de întâlnire a fost, ca de obicei, Universitatea. S-a mers spre Guvern, apoi în piața Revoluției cu oprire la fostul sediu al Comitetului Central (acum Senatul) și, din nou la Universitate, pe Victoriei și Elisabeta. 

Oameni mulți... să fi fost vreo 4000, zic cei care au văzut situația de sus. Mulți dintre ei cu plămâni sănătoși, unii poate și membri de galerii. Foarte vocali... S-au strigat multe, unele mai bune: "Jos Ponta, jos/ Ești un mincinos!, Demisia!, Hoții!, Uite-așa, uite-așa/ Vine revoluția!, Vrem dreptate, nu imunitate!, Jos Băsescu, Ponta și-Antonescu!, Iliescu judecat / Pentru sângele vărsat!", altele mai proaste: "Ponta, de Crăciun/ Este porcul cel mai bun!, Jandarmeria apără hoția!, România, stat polițienesc!".

Eu, una, am apreciat în mod deosebit plimbarea pe Magheru. A fost printre puținele momente în care organizatorii au reușit să disciplineze mulțimea pentru clipe de reculegere. Mai mult, s-a strigat de a răsunat bulevardul "Jos Iliescu!". Ca să vezi, ce glumă bună e viața... Mă întreb cum se simte 'mnealui știind că cei care îl huiduiesc astăzi, în stradă, sunt produsul loviturii de stat pe care și el a orchestrat-o. Un alt lucru pozitiv - toate sloganurile de genul: "Uniți, salvăm Roșia Montană!, Uniți, salvăm munții Apuseni!" se transformau repede în "Uniți, salvăm toată România!". O utopie, desigur, dar e de remarcat că mulți au început să conștientizeze: în țara asta e nevoie să fie rezolvate o grămadă de nereguli. Cum anume? Asta e, încă, o întrebare la care se caută răspunsul cel mai potrivit...

Impresii negative? Mai e de lucrat la organizare. Purtătorii de portavoci nu se coordonau prea bine așa că fiecare grupușor își vedea de treaba lui. S-a văzut asta la Guvern când au trebuit să treacă vreo 10 minute până când toată lumea a înțeles că se pleacă în altă parte. Bine, adevărul e că puteai fi ușor distras de numărul jandarmilor și costumele lor de luptă... 

Altă problemă ar mai fi că, la orice adunare mare, apar tot felul de oameni dornici să se remarce. Sau isterici... Unii dintre ei urlă la jandarmi și îi spurcă în toate felurile, lucru care nu mi se pare normal fiindcă omul ăla nu e funcționarul corupt a cărui atitudine tu vrei să o corijezi și nici nu te atacă (cel puțin aici, în București) fără motiv. Alții, fac scandal oamenilor de pe margine. Când mergeam pe Elisabeta, o tipă foarte supărată pe viață a început să îi apostrofeze pe cei opriți în stațiile de autobuz: "Îmbuibaților! Oamenii au murit la Revoluție ca voi să vă umpleți burțile!" Era doar una singură dar făcea cât 10... la capitolul impresie negativă. În plus, democrația înseamnă că fiecare e liber să facă ce îi place. Să protesteze sau să stea acasă, să fie sau nu de acord cu cei care mărșăluiesc pe străzi. Ideal ar fi ca mai mulți oameni să își dea seama de necesitatea protestului dar nimeni nu are dreptul de a obliga pe alții să participe...

Lăsând la o parte lucrurile serioase, noi, românii, reușim să trecem de toate cu simțul umorului. Niște băieți și fete au printat cămeșoaie de "negociator" copiate din garderoba polițiștilor și, dintr-o dată, ne-am trezit înconjurați de negociatori nonconformiști - reprezentanții societății civile. În piața Revoluției, un băiat striga de zor: 
"Să mergem în Pajura! Să mergem în Pajura!" 
"Da' ce e, mă, acolo?" îl întreabă altul. 
"Dă mama sarmale la toată lumea..."




Moment de reculegere pe Magheru
Blindatele vin încet în spatele protestatarilor


Deși am dormit 3 nopți aici, am văzut Napoli pe sărite, printre picături... În prima seară am descoperit cartierul. În a doua, străzile pline de viaţă.

Plimbarea pe Via dei Tribunali a devenit o experienţă exotică. Peste tot mişunau o sumedenie de vânzători ambulanţi (căci cine nu are nevoie de o brichetă, umbrelă, breloc, încărcător de telefon, etc), patiseriile îşi expuneau oferta în stradă, în faţa magazinelor de mirodenii erau aranjaţi săculeţii frumos mirositori, omul care vindea în magazinul cu unt fuma o ţigară în prag... Mergeam cu grijă, încercând să nu dărâmăm standurile temporare dar nu puteam să ne aventurăm prea mult pe şosea fiindcă scuterele apăreau de unde nici nu te gândeai. Napoli este Cairo al Europei, scria cândva un american îndrăgostit de Italia. Nu ştiu, nu am ajuns încă dar, cu siguranţă, este diferit de alte mari oraşe europene.

Şi aici, în centrul vechi, gunoiul e omniprezent. Străzile sunt murdare iar la intersecțiile mai micuțe vezi deseori mormane de cutii de carton şi saci de plastic care stau claie peste grămadă aşteptând ca cineva, cândva, să le ridice. Nici o biserică frumoasă, cu mai mult spaţiu liber în faţă nu e lipsită de 6-7 tomberoane pline ochi, plasate fix la intrarea în piaţetă. 

Ne-am speriat un pic la un moment dat (oare ne-am rătăcit?) dar până la urmă am reușit să ajungem la Gino's, pizzeria despre care am citit în ghid. Restaurantul era plin. Lângă noi, o familie de americani se înfrupta din pizza, mai încolo o familie mult mai numeroasă de italieni se bucura, mâncând, de după-amiaza de sâmbătă. 

La Gino's, meniul este simplu: pizza şi băuturi. Un suc, o bere şi mâncarea soseşte: 2 pizze hand made, cu aluatul subţire ca foaia de hârtie în centru. Nu ni se aduc condimente. Nici nu avem nevoie. Mâncarea în Napoli e tot ceea ce ne-am aşteptat să fie. Când plecăm, găsim la ușă o coadă lungă de oameni care aşteptau să se facă loc înăuntru.

***
În a treia și ultima zi, ziua dedicată orașului, am prins vreme frumoasă, cel puțin până la 5 după-amiaza când a început ploaia. Din păcate, nu am avut timp de prea multe. Muzeul Național de Arheologie (8 euro biletul întreg, 4 redus) ne-a dezamăgit - era pe jumătate închis. Dintre toate artefactele mișto pe care se zice că le au expuse, noi am văzut câteva mozaicuri, vesela romanilor, frescele și statuile ce ornau odinioară bordeluri. În plus, muzeul nu are prea multe note explicative în engleză așa că, dacă nu înțelegi nici pic de italiană, ești pierdut. Să mai adaug că multe dintre aceste etichete sunt, de fapt, detalii seci despre numele obiectului și locul de proveniență? Mă rog, înțelegeți ideea... am pierdut 2 ore aproape degeaba.

De la muzeu am plecat spre piața Plesbicito, locul în care se află și palatul regal. Ieșind din zona centrului vechi și foarte vechi (orașul are rădăcini în vremurile antichității grecești) am dat de străzi mai curate și oameni mai bine îmbrăcați. Probabil, orice oraș arată destul de neprietenos dacă te cazezi lângă gară, mă gândeam eu. Dar Napoli este, totuși, special. Stau dovadă cizmele uitate pe stradă, rufele puse la uscat pe bulevard (adică cu uscătorul de rufe scos în fața ușii), numeroasele umbrele rupte pe care toți le lasă, se pare, pe unde apucă...







Am mâncat de prânz într-o pizzerie antiqua - multe se numesc așa pe-acolo. Pe la 3-4 după-amiaza, localul era aproape gol. La o masă mare, lângă televizor, familia și o prietenă (sau angajată) luau prânzul și se uitau la telenovele. Toți erau dolofani de-a dreptul - soartă care putea să ne aștepte și pe noi dacă mai mâncam multă pizza italiană. Când și-au dat seama că suntem străini, părinții l-au trimis repede pe unul din fii să ne ia comanda. Mâncarea nu ne-a impresionat în mod deosebit dar plecarea a fost amuzantă. Mi-am primit cafeaua la pachet într-o sticlă de Teddy. Nu aveau pahare de plastic dar au făcut tot ce au putut ca să mă ajute. Era un expresso lung, tare și dulce de te băga în diabet.

Revenind la plimbarea prin oraș, am senzația că am văzut mult mai puține ca în alte locuri. Traseul Gară - Muzeul de Arheologie - Port l-am făcut pe străzi mărișoare și, probabil, mai puțin pitorești ca altele. La întoarcere, având ceva mai mult timp, ne-am oprit în piața Dante și am intrat pe aleea anticarilor. Mi-a părut rău că nu am rămas aici mai mult timp văzând cât de simplu era să ajungem în insule - feriboturile veneau și plecau din oră-n oră. Dar, cine știe, poate voi mai ajunge și altă dată prin zonă. Nu m-ar deranja să revăd Napoli.









Am cartea asta în bibliotecă de vreo 6 ani. Am cumpărat-o pe vremuri când "Cotidianul" publica săptămânal un volum de proză alături de ziarul clasic. M-a atras întotdeauna titlul dar nu m-am putut hotărî să o citesc. În sfârșit, săptămâna trecută am pus-o în geantă și... am reușit. Cu greu, e adevărat, fiindcă Boris Vian scrie... diferit. Imaginea care îmi vine în minte, gândindu-mă la povestirile lui, e a unui tablou de Picasso. Gura e așezată în locul ochilor, capul stă în locul picioarelor așa că cele mai neobișnuite lucruri se pot întâmpla. 

Cartea e o colecție de povestiri, 11 la număr, în care animalele vorbesc, beau și petrec, copacii dau din coadă iar oamenii sunt ciudat de flexibili și greu de ucis. Majoritatea situațiilor sunt absurde. Vian (des)scrie plastic, mai ales imaginile crude.

Prima proză din carte, "Furnicile", are o mare încărcătură emoțională. E alcătuită ca un jurnal al unui soldat din timpul celui de-al doilea război mondial (presupun eu, având în vedere că scriitorul a trăit în această perioadă) și se sfârșeste abrupt în momentul în care personajul calcă pe o mină: "Încă mai sunt în picioare, deasupra minei. (...) Nu explodează decât atunci când retragi piciorul. Le-am aruncat celorlalți tot ce aveam prin buzunare și le-am zis să plece. Sunt singur.(...)aș putea să încerc să mă arunc pe burtă, dar am oroare să trăiesc fără picioare... Nu am păstrat decât carnețelul și creionul. O să le arunc înainte de a schimba piciorul și trebuie neapărat să fac asta, pentru că m-am săturat de război și pentru că mă năpădesc furnicile."

"Blues pentru o pisică neagră", povestirea care dă titlul cărţii, m-a dezamăgit. Pisica există, da, şi este fantastică. Vorbeşte, a trecut prin multe şi este alcoolică, motiv pentru care moare la sfârşitul poveştii. Întregul scenariu devine, la un moment dat, oarecum plicticos. Păcat, pentru că titlul promitea mai multe.

Cel mai mult mi-a plăcut "Călătoria la Khonostrov" pentru că, deși fantastică, mi s-a părut că ar putea avea un mic sâmbure de adevăr. 6 călători merg la Khonostrov. 5 vorbesc între ei. Al șaselea pare a nu-i băga în seamă. Pentru că nu e la fel ca ei, ceilalți decid să îl tortureze cu cruzime.

Recunosc, nu am putut termina ultima povestire - "Figurantul". Absurdul întins pe aproape 40 de pagini e prea mult pentru mine. De aici, trag concluzia că pot digera scrierile suprarealiste doar în porții micuțe. Nu zic că nu aș mai încerca să citesc ceva scris de Vian dar, cu siguranță, nu va fi în fruntea listei de scriitori pe care îi caut când intru într-o librărie.

Herculane, Ercolano cum îi zic azi italienii, se află la 20 de minute de mers cu trenul de Napoli. Din gară, cobori de-a lungul unei străzi abrupte și, la un moment dat, zărești (sau nu) pe dreapta, intrarea sitului arheologic. În vremea romanilor, Ercolano era un port turistic în care se presupune că locuiau cam 4000 de locuitori. Astăzi, ruinele vechii așezări sunt îngropate sub 25 de metri de lavă iar apa e mai departe fiindcă  la faimoasa erupție de acum 2000 de ani, linia țărmului a înaintat cu vreo 400 de metri în mare.

E o zi mohorâtă, ploioasă și ruinele mustesc de umezeală. Mă gândesc că se vor distruge mult mai repede așa, dezgropate, dacă nu se fac investiții serioase pentru conservarea lor. Din ceea ce văd, ar putea fi protejate mai bine. 

Așezarea e mult mai mică ca Pompeii. O bună parte stă încă îngropată sub orașul nou iar la suprafață nu există construcții monumentale, ca cele pe care le-am văzut ieri. Locul nu este deosebit pentru aspectul lui grandios ci pentru gradul  mare de conservare al clădirilor. Există etaje care încă mai rezistă, amfore sau tejghele de restaurante bine conservate, chiar și podele, paturi și scări de lemn calcinat. Pereții multor case păstrează detaliile zugrăvelii inițiale - de fapt pictură și operă de artă. Iată unul din strămoșii reclamei: pe un perete al unei bodegi vedem desenate diferite carafe inscripționate cu numele băuturilor vândute acolo. Terma femeilor are încă intacte nișele pentru depozitatul hainelor, mozaicul de pe podea și tavanul. 

În Herculane, majoritatea caselor sunt mai mici și le lipsește curtea interioară cu toate că se presupune că locul era locuit mai mult de oamenii cu bani. 

La baza excavației, în buza fostului port vedem scheletele celor care s-au refugiat în încăperile de-aici sperând că acel cutremur se va sfârși ca atâtea altele. 

O ultimă privire, o ultimă fotografie. Pe fundal se conturează Vezuviul, în partea de sus orașul nou iar jos, ruinele orașului vechi. Stilul local de construcție pare că nu s-a schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani iar cei care au trăit aici odinioară dau impresia că, uneori, ar fi fost mai sofisticați și rafinați ca noi...

Întorcându-ne în orașul viilor, ne oprim la masă în primul restaurant întâlnit în cale - Gladiator. Nu ne așteptăm la multe lucruri bune văzând că nu e nimeni înăuntru și chelnerul nu vorbește aproape deloc engleza dar acum, că am intrat în horă, trebuie să și jucăm. Prima dezamăgire - comandăm vin roșu și primim vin alb. E clar că ospătarul bravează și că va trebui să folosim la maxim puținele cuvinte în italiană pe care le știm. 

Mâncarea comandată se lasă așteptată. În schimb, pe masa noastră, încep să curgă tot felul de aperitive. De fiecare dată când întrebăm, îngrijorați, ce e cu mâncarea primim același răspuns: "From the chef!". După 2 rânduri de aperitive foarte gustoase suntem aproape sătui. E momentul potrivit pentru a primi felurile principale care erau, de fapt, unica noastră comandă. 

În timp ce noi ne îngrășăm pe minut ce trece, chelnerul nostru face sport intensiv. Poate e și vina noastră. Avem tot felul de dorințe absurde. Ba mai vrem pâine, ba nu putem bea din sticla de vin nedesfăcută, ba ținem morțiș să tăiem friptura cu cuțitul. De fiecare dată, omulețul nostru, un tip grăsuț și foarte stresat de jobul lui,  fuge ca o vijelie spre bucătărie și se întoarce la fel de grăbit cu obiectul cerut. Hmm... sau măcar cu unul dintre ele. 

Mâncăm nemaipomenit de bine, bem un vin bun iar nota de plată este mai mult decât rezonabilă. La plecare, lucrurile devin de-a dreptul emoționante. Aflând că suntem români, chelnerul cel sportiv ne povestește că a vizitat România și a fost cucerit de mici. Ba mai mult, soția șefului e româncă. În scurt timp sosește și șeful. Înțelege româna și presupune că și noi ne descurcăm la fel de bine cu italiana. Mă amuz gândindu-mă că așa e și la el acasă: fiecare vorbește pe limba lui dar se înțeleg perfect. Înainte să ieșim îi lăsăm un mic bacșiș ospătarului. Ne întreabă: "For me?" și când află că da, i se luminează toată fața. Se simte dator să ne facă confidențe: de fapt, el e bucătar dar în noiembrie nu are prea mult de lucru în Herculane așa că s-a angajat temporar aici. Azi era prima lui zi de lucru. 

Mai jos, câteva poze din orașul vechi:
Ercolane, văzut de sus
Forul sclavilor eliberați
Barul cu reclamă
Cameră cu pereți pictați
Atrium-ul unei case
Magazin de băuturi
Rămășițele unei fântâni decorative
Vestiarul femeilor la terme
Locuinta cu "panou de lemn"
Talisman purtător de noroc agățat pe "veranda" unei case
Mausoleul unui senator roman
Încăperile cu schelete
Orașul vechi, orașul nou și Vezuviul