Am ajuns în orășelul ăsta după-amiaza și am regretat că nu am stat mai mult, dar.... timpul de vacanță, după cum bine știm, e limitat iar feribotul spre Corsica pleca dimineața devreme, a doua zi. Mi-am promis, în schimb, că odată, poate într-o altă viață, voi petrece mai multe zile aici, pentru a explora, pe lângă plaja minunată pe care o vedeți mai jos, pe numele ei Rena Blanca, și alte zone frumoase, aflate în imediata apropiere a orașului.

Sau, de ce nu, la bătrânețe, îmi voi lua în Santa Teresa di Gallura o căsuță, în care să-mi petrec vacanțele, privind, de pe terasă, marea. În fond, un apartament de două camere nu costa mai mult de 60 000 de euro acolo, cam la fel ca și în Bucureștiul nostru, doar că în Sardinia există marea albastră și mult mai puține slujbe pentru funcționari ca mine. 

Ce-aș putea să fac? Mai nimic, dar despre asta e vorba, nu? Aș avea timp să mă gândesc, să scriu... Când m-aș plictisi de casă, aș ieși la plimbare în zona centrală, micuță dar atent aranjată, aș coborî cele câteva trepte de piatră până la plajă, m-aș scălda și aș admira apusul prin lentila aparatului sau cu o carte în mână. Aș lăsa nisipul să mi se usuce pe pulpe și pe tălpi și aș sta pe plajă până s-ar lăsa seara. M-aș întoarce apoi, cu pași molcomi, spre piață, pentru a mânca o doradă, la una dintre cele trei sau patru terase deschise. Aș bea, poate, un pahar cu vin, urmărind moartea soarelui pe zidurile albe ale caselor. Aș porni încet spre casă, uitându-mă la copii care se hârjonesc pe dalele albe, alergând după o minge sau o bicicletă. M-aș opri pe o bancă ca să îi privesc. Mi-aș lua, poate, un cornet cu înghețată de la gelateria artigianale. Apoi aș ajunge în apartamentul meu micuț, cu lucruri puține, m-aș uita la valiza în care zac cele câteva cărți pe care le-am luat cu mine, dar nu aș citit niciuna. Aș dormi între cearceafuri albe un somn lung, odihnitor, care s-ar termina în lumina crudă a unei noi zile. 

Poza de mai sus arată un călător fericit și pistruiat, care își face selfie-uri cu Corsica în spate. Ieșisem din cea mai cruntă depresie din viața mea iar vacanța de până atunci și zilele care urmau să vină erau chiar ceea ce ar fi prescris doctorul, dacă m-aș fi dus la vreunul.













...este o carte la fel de delicată precum o ceașcă de ceai bună, servită cu tot fastul englezesc. Abundă de imersiuni în concepte filozofice și referiri la cultura japoneză, vădind profesia inițială a scriitoarei, care a fost profesoară de filozofie, înainte de a se muta în Japonia, pentru doi ani.

Personajele principale, două la număr, trăiesc în universuri diferite, deși locuiesc în aceeași clădire. Renee este concierge, adică un soi de administrator sau paznicîntr-un bloc de lux, locuit de membri ai marii burghezii pariziene și își ascunde cunoștiințele și dorința de a învăța fiindcă îi e teamă să nu fie expusă ca o sărăntoacă care aspiră la mai mult. Micuța Paloma, fata genială a familiei de la etajul 5, își dorește, la 12 ani, ceai și manga-uri, în loc de cafea și ziare, adică ceva elegant și încântător, în locul luptelor de putere între adulți și a agresivității lor triste. Paloma a decis că nu vrea să crească mare, pentru că lumea este, de fapt, un uriaș acvariu din care nimeni nu poate scăpa ca să își realizeze adevăratul potențial. Ca să dea sinuciderii ei (pe care o plănuiește cu atenție, vreme de câteva luni) un sens decide să ardă și casa părinților, sperând că așa vor deveni mai preocupați de viața tristă cu care se luptă majoritatea semenilor lor. Ca să lase ceva în urmă, își notează gândurile în două jurnale: cel al gândurilor profunde și cel al mișcării lumii.

Viața tuturor locatarilor din strada Grenelle se schimbă în momentul în care unul dintre ei moare și apartamentul lui este cumpărat de un japonez bogat. Fiindcă este una dintre puținele persoane care vede dincolo de suprafața lucrurilor, Kakuro o observă și o place pe Renee. Între ei se înfiripă o romanță așezată, așa cum ne place să credem că li se întâmplă oamenilor după cincizeci și ceva de ani. Din păcate, Renee moare, lovită de o mașină, înainte de a reedita povestea Cenușăresei. Cu câteva zile înainte de tragicul accident, Paloma se apropie de ea, sperând că dacă va petrece mai mult timp în apartamentul lui Renee, va putea să evadeze din viața ei și din apartamentul părinților.

Ce mi-a plăcut la carte?
Bogăția de informații - e o carte care merită citită cu pixul în mână pentru a deprinde o boabă de filozofie sau pentru a afla câteva titluri de filme japoneze care, poate, se cer a fi văzute.
Delicatețea ideilor și a descrierilor. Este o carte despre cum, din când în când, ar trebui să stai nemișcat, pentru a privi cu adevărat lumea.

Ce nu mi-a plăcut?
Acțiunea care șchiopătează, din punctul meu de vedere. La început, avem parte de o plimbare lină prin lumea interioară a celor două protagoniste, pentru ca spre sfârșitul romanului, intriga să se aglomereze cu idila dintre Renee și Kazuro, care este atât de puțin probabilă, chiar într-o lume guvernată de frumos și de idei pure, încât îmi pare că nici scriitoarea nu mai știe cum să o rezolve, astfel încât decide să o omoare pe Renee.
Pe de altă parte, intriga nici nu e importantă în poveste. Frumusețea cărții vine prin gândurile personajelor, din bogata lor viață interioară. 

Las mai jos câteva fragmente care mi-au plăcut. 

"People aim for the stars, and they end up like goldfish in a bowl. I wonder if it wouldn't be simpler just to teach children right from the start that life is absurd. That might deprive you of a few good moments in your childhood but it would save you a considerable amount of time as an adult - not to mention the fact that you'd be spared at least one traumatic experience, i.e. the goldfish bowl. [...]
We are, basically, programmed to believe in something that doesn't exist, because we are living creatures; we don't want to suffer. So we spend all our energy persuading ourselves that there are things that are worthwhile and that that is why life has meaning."

"but that nothing is harder or more unfair than human reality: humans live in a world where it's words and not deeds that have power, where the ultimate skill is the mastery of language. That is a terrible thing because basically we are primates who've been programmed to eat, sleep, reproduce, conquer and make our territory safe, and the ones who are most gifted at that, the most animal types among us, always get screwed by the others, the fine talkers, despite these latter being incapable of defending their own garden or bringing a rabbit home for dinner or procreating properly."

"Thinking back on it, this evening, with my heart and my stomach all like jelly, I have finally concluded, maybe that that's what life is about: there is a lot of despair, but also the the odd moment of beauty, where time is no longer the same. It's as if those strains of music created a sort of interlude in time, something suspended, an elsewhere that had come to us, an always within never."


De la etajul 7, unde am stat în Lisabona, totul părea încântător, mai ales apartamentul bătrânei pe care am stokerit-o cu noul nostru cumpărat binoclu. Fiecare străduță, fiecare ungher, zid crăpat sau pereche de pantaloni pusă la uscat într-un mod neconvențional în Alfama, trebuia fotografiată căci, deh, și aparatul era nou. Unele poze ieșeau mai bune, majoritatea erau proaste. Am ajuns (și aici) în piața de vechituri a orașului - Feira da Ladra, deși prima noastră experiență (cu cea din Paris) fusese proastă. Ne-am cumpărat chiar o tablă de șah, cu piese cu tot, și un rinocer de lemn. Needless to say că pe prima nu am folosit-o niciodată. Rinocerul stă încă pe o poliță din sufragerie dar, între timp, am reușit să îi rup gâtul. O altă oprire de pomină a fost la masă, prima masă din oraș, unde am mâncat cod (bacalhau) murat, cu aromă de șosete nespălată și ținute în saramură pentru câteva luni, faimoase specialitate locală pe care eu o pot asocia numai cu spaniola supă gazpacho, ca hidoșenie în materie de mâncare. Ne-am plimbat ceva în prima zi în Lisabona. Am căutat, cu disperare, miradores (ex: Santa Lucia), din care să vedem orașul de sus. Întotdeauna lucrurile par mai faine de la distanță sau văzute în întregime, poate de aceea alergăm și noi, turiștii, după locuri aflate la înălțime, de unde să cuprindem totul dintr-o privire. Avem astfel senzația că nu ne-am dat osteneala degeaba să ajungem acolo, că a meritat deranjul, fiindcă acum știm despre ce e vorba și le putem spunde și altora. În Lisabona, nu am ratat niciun prilej pentru a căpăta o imagine de ansamblu: am urcat pe dealuri și în turnuri ruinate sau încă pe deplin funcționale, ne-am dat cu veselul tramvai 28, cel mai vechi din oraș, am filmat coborârea în partea de jos a orașului cu funicularul ăla drăguț, numit Ascensor de Gloria...

Când ne-am săturat de atâta hoinăreală, ne-am oprit pe la Pavilionul Cunoașterii, un muzeu științific interactiv și la Oceanariu. Am aflat (și apoi uitat) cum sunt construite lucrurile, am mers cu bicicleta pe sârmă, după care ne-am delectat admirând pinguini, castori și steluțe de mare. Ambele locuri merită vizitate, atât cu copii (vor fi extaziați), cât și singuri. De la Oceanariu, am traversat estuarul râului Tagus cu telecabina și am ajuns la monumentul lui Vasco Da Gama. E o plimbare faina, mai ales seara, la apus.

În aceeași seară, ne-am delectat cu ginha, un soi de vișinată spaniolă. Aniversam o zi de naștere, dar și, deși nu știam atunci, fuga mea dintr-o situație dificilă. Îmi mai aduc aminte și acum magazinul vechi, cu aer de băcănie și dulapuri înalte din lemn, de unde ne-am cumpărat sticluța magică. Bătrânul proprietar a fost emoționat până la lacrimi când i-am cerut trăscăul cu pricina. Nu ne-a lăsat să plecăm până nu am ciocnit câte un păhăruț cu el și ne-a sfătuit, patern, să nu abuzăm, fiindcă un litru ar putea fi prea mult pentru noi. Avea dreptate, bietul, dar ginha e bună și dulce și numai capetele noastre seci știu cum s-au simțit în dimineața de după.

În ultima zi ne-am întors din nou la mare, de data asta în Belem, pentru a vedea turnul, a vizita biserica Jerónimos, muzeul de corăbii și cel de trăsuri. Nu mi-au rămas prea multe în minte din cele 2 vizite, poate și fiindcă vasele și trăsurile erau bine îngrădite, lipsindu-le astfel componenta de interactivitate pe care o întânisem în Pavilionul Cunoașterii. Apoi am mers să mâncăm natas de belem, niște tartine cu cremă de ou care sunt mândria spaniolilor, și pentru care stai la coadă în fața faimoasei patiserii, Pasteis de Belem, cel puțin o jumătate de oră. Nu știu dacă merită așteptarea, Lisabona e plină de patiserii cu produse delicioase, unde poți servi un mic dejun consistent cu un pateu sărat, unul dulce și o mare cană de cafea cu lapte la câțiva euro, dar pentru experiența turistică, ca să zic așa, și azulejos (faianța albă, pictată cu scenete trasate în albastru, care poate fi întâlnită și în Andaluzia) de pe pereți, patiseria merită văzută.

Ce ar mai fi de văzut?
Ca în orice vacanță, tot ceea ce vi se pare interesant. Orașul e pitoresc în felul lui, pe jumătate decăzut, dar mustind de culoare și viață, albul clădirilor și albastrul râului și al oceanului fac echipă bună iar la o jumătate de oră în jur, sunt câteva orășele care merită văzute: Sintra, Cascais, Estoril... Eu nu am ajuns decât în Sintra, dar cu siguranță m-aș întoarce acolo pentru un pic de dezmăț turistic, la malul Atlanticului.