E cald, prea cald afară și tot ceea ce pot face în timp ce zac, așteptând să vină seara și, odată cu ea, un pic de răcoare e să mă gândesc la locuri frumoase unde vara se simte un pic altfel decât printre betoanele Bucureștiului.

Acum câțiva ani, am vizitat Andaluzia. Unele dintre experiențele de atunci, le-am publicat și aici, dar furată de timp și de alte obligații nu am terminat povestea. Cât am fost acolo, m-am îndrăgostit de regiune, cu perisajele ei aride dar pitorești și cu încăpățânarea locuitorilor de a domestici locul prin clădiri, sisteme de irigații sau autostrăzi. 

Granada, una din ultimele opriri pe traseul vacanței este un exemplu foarte reușit în această privință. Primii inovatori aici au fost romanii, care au construit apeducte, temple, amfiteatre și drumuri. Apoi, maurii au preluat și au îmbunătățit această structură astfel încât orașul a crescut suficient de mult încât să devină, după cucerirea Cordobei, capitala Emiratului Granadei, una dintre cele mai puternice și dezvoltate societăți ale acelui timp. Un produs al acestei lumi dispărute după cucerirea spaniolă din 1492 este fascinantul complex al Alhambrei, un must see pentru mulți turiști și scopul vizitei mele în zonă.

Privind retrospectiv lucrurile, îmi pare rău că mi-am rezervat doar o zi pentru Granada. Trecerea mea prin oraș, a fost mai mult un urcuș cu autobuzul pe străzile labirintice care duc spre colina pe care e așezată Alhambra. Ne grăbeam pentru că vechiul complex maur este atât de popular încât se poate vizita numai cu rezervare, într-un interval orar bine stabilit. De-abia la întoarcere am avut timp să respirăm, să coborâm străzile abrupte la pas și să bem o cafea într-una din piațetele Albayzín-ului, cartierul arab, trăgând în fotografii Sacramonte, zona gipsy unde multe din locuințe sunt încă peșteri, săpate în rocă. N-am bucurat apoi de mâncarea marocană, într-un restaurant cu 3 mese în pantă, am căscat gura sau portofelul prin magazinele de suveniruri de pe Carrera del Darro, o străduță pitorească, mărginită pe o parte de case iar pe de alta de un râu deasupra căruia se înalță zidurile Alhambrei.

Era deja noapte când ne-am întors în stația de autobuz pentru o călătorie de încă 2 ore înapoi spre Malaga, orașul în care eram cazați.







Sacramonte, văzut din depărtare
...și de mai aproape