...pe care l-am început dimineața devreme cu călătoria cu TGV-ul care ne ducea din gara Montparnasse în Tours, la vreo 240 de kilometri distanță. În Tours, de altfel, urma să și stăm într-una din bijuteriile ascunse de pe AirBnb, un apartament spațios situat la etajul 15 al unui bloc turn de locuințe de pe malul râului Cher. Mai fusesem o singură dată prin zonă, în 2013 când vizitaserăm Nantes-ul și Anger-ul, și aveam așteptări mai mari de la week-endul ăsta, mai ales că ne închiriaserăm mașină, așa că puteam să mergem din loc în loc fără să fim legate de programul trenurilor. Pe la 9 și ceva dimineața, luam mașina de la oficiul de închirieri aflat chiar lângă gară (Saint Pierre des Corps în cazul nostru, gara unde opresc multe din trenurile de mare viteză care sosesc din Paris, și nu gara centrală a orașului), și începeam să explorăm zona. În cele 36 de ore de excursie, urma să vedem un pic din Tours, Amboise și conacul lui Da Vinci, două castele: Chenonceau și Azay le Rideau și două dintre frumoasele târguri adormite ale văii Loarei: Blois și Chinon. A fost, deși un pic cam târziu pentru asta, prima noastră călătorie de oameni mari, dacă închiriatul unei mașini se încadrează în acest tip de activități, și prima oară când ne-am confruntat first hand cu probleme de tipul: cum să închidem rezervorul de benzină după ce îi facem plinul sau taxele de autostradă. 

Tours ne-a întâmpinat, ca toate orașele de provincie într-o zi de sâmbătă, adormit și lipsit de locuri unde am fi putut mânca o omletă dis de dimineață. Ce-i drept, micul dejun visat de noi este prânzul francezilor iar restaurantele se deschideau mult mai târziu, așa că, în cele din urmă, ne-am mulțumit cu un quiche și o cafea caldă. Am hoinărit un pic pe străzi și am fugit, ghidate de GPS, spre casa noastră pentru o noapte. 

Prima oprire de pe traseu a fost Amboise, un orășel fain pe teritoriul căruia se găsesc două castele: Amboise și Clos Luce, casa lui Da Vinci, cea în care și-a petrecut ultimii 3 ani de viață, la invitația regelui Francis I. Se zice că artistul a ajuns în Franța, ducând în desagi câteva pânze, printre care și faimoasa Mona Lisa, care poate fi admirată astăzi în muzeul Luvru. După ce am înconjurat centrul, trecând și prin locul de belvedere aflat pe un delușor deasupra orașului, ne-am îndreptat spre conacul lui Da Vinci. Ne atrăgea acolo promisiunea unei expoziții a proiectelor lui inginerești și povestea vieții unuia dintre geniile Renașterii. Cele două ore petrecute în castel, au fost bine folosite, chiar dacă etajul 1, unde se aflau apartamentele personale ale foștilor ocupanți ai castelului, era închis pentru renovare. După ce am văzut cele peste 40 de mașinării expuse acolo atât în miniatură cât și în mărime naturală, în parcul din jurul castelului, printre care se aflau modele de biciclete, parașute, aeroplane și chiar automobile datând de la începutul secolului XVI, am ajuns la concluzia că omenirea nu a mai inventat aproape nimic nou după Da Vinci. Pur și simplu el s-a gândit la toate iar cei născuți după nu au avut altceva de făcut decât să perfecționeze schițele rămase și, eventual, să adauge motoare și metal mașinilor gândite de maestru cu mult timp în urmă. 

Inițiativa noastră culturală s-a încheiat într-o bodegă din fața castelului unde ne-am căpătat, în sfârșit, omleta mult dorită. 

Am fugit apoi la Chenonceau, pentru a admira frumosul castel clădit ca o punte deasupra râului Cher, casă a uneia dintre cele mai faimoase amante regale, Diane de Poitiers. Din păcate, nu știam că vizitele nu mai sunt permise cu o oră înainte de terminarea programului. Am ales să nu profităm de singura alternativă care ni se oferea pentru a ne apropia de palat - plata biletului întreg pentru a vizita grădinile pârjolite de toamnă. Soarta a fost bună cu noi - la câtiva pași de intrarea principală am dat peste un drumeag de-a lungul râului care ne-a purtat în deplină siguranță până la câțiva pași de obiectul vizitei, așa că ne-am putut îndeplini măcar fantezia de a avea câteva vederi frumoase și, bineînțeles, selfie-uri cu palatul în apus. 

Programele neprietenoase de vizită urmau să devină, după cum am observat a doua zi, un laitmotiv al vizitei noastre. Așa am pierdut, la mustață, o plimbare prin castelul Azay Le Rideau care se închidea pe la 4 după-amiaza, dar al cărui magazin de suveniruri rămânea deschis încă o oră și jumătate, și am găsit valea troglodită de la Goupillieres închisă peste iarnă. A trebuit să ne mulțumim cu vizite de seară prin Blois și Chinon, niște orășele frumoase, dar puțin ofertante după ora cinci seara (mai ales Chinonul, regatul magazinelor închise și al animalelor de pluș prinse într-un perpetuum mobile cu accente creepy), o plimbare pe lângă castelul menționat mai sus și o vizită mai pe îndelete prinTours. 

Duminica dimineața, așadar, ne-am bucurat pe îndelete de capitala văii Loarei cu târgul de Crăciun și toate lucrurile de cumpărat de-acolo, de catedrala din oraș, despre care unii zic că e mai impresionantă ca Notre Dame-ul din Paris și de plimbarea prin centrul liniștit, cu a sa piață Plumereau, care este, din câte am înțeles, centrul vieții sociale a orașului. Trecerea prin Tours s-a încheiat, apoteotic, cu un pic popas gastronomic în braseria Univers, un loc cu interior elegant și mâncare bună.

Ce mi-a plăcut pe valea Loarei:
1. Decorațiile de sărbătoare care însuflețeau atmosfera târgușoarelor medievale din zonă.
2. Străzile înguste și casele din piatră netencuită, dând impresia unei trăinicii vechi de secole.
2. Vinurile. La recomandarea Larisei, sursa de inspirație principală pentru această vizită, am încercat Chinon, Bourgueil, Saint Nicolas de Bourgueil și Valencay și, personal, votez pentru Valencay și Saint Nicolas de Bourgueil.

Ce nu mi-a plăcut:
1. Programul de vizitare al castelelor, locurile greu accesibile sau închise până spre vară, orășele moarte în afara sezonului turistic. Îmi e clar acum, cel mai potrivit anotimp pentru a vizita valea Loarei e fie primăvara târziu, fie vara.

Dacă sunteți interesați să ajungeți în zonă, puteți găsi mai multe detalii despre ce e de văzut și făcut pe valea Loarei pe blogul Larisei, o pagină faină unde autoarea  scrie cu pasiune despre regiunea în care trăiește de peste 4 ani.

Amboise și Clos Luce













Chenonceau



Tours








Azay Le Rideau



Blois și Chinon






Aflat la 60 și ceva de kilometri de Catania, Siracusa este un oraș cu o istorie veche de peste 2700 de ani. A fost întemeiat de greci și a strălucit alături de Corint și Sparta, în perioada de glorie a acestora. Romani, arabi și italieni  au trecut pe-aici distrugându-l, reconstruindu-l dar, în cele din urmă adăugându-i putere și prestigiu, până când a fost devansat economic de Palermo, care a devenit noua capitală a Siciliei. Se spune că Arhimede s-ar fi născut în Siracusa iar apostolul Paul a folosit orașul pe post de avanpost în lupta pentru creștinarea insulei. Astăzi, e un târgușor cu aer liniștit, ușor provicincial, vizitat mai ales pentru centrul istoric, micuța insulă Ortygia, unde legendele grecești zic că s-a născut Artemis, zeița vânătorii.  

Zona dezolantă a autogării, scăldată în căldură și miros, nu mi-a lăsat o impresie prea bună. Era undeva imediat după prânz, într-una dintre cele  mai fierbinți zile ale vacanței, și singurul lucru pe care mi-l doream era să stau undeva, la umbră, cu o doză de cola rece în mână. Din fericire, Ortygia, pe care voiam să o văd, nu era la mai mult de 20 de minute de mers. Am dat o tură prin micuța insulă de piatră unde se află piața centrală și domul, m-am pierdut pe străduțele înguste și colorate și i-am invidiat, de departe, pe cei care își aduseseră costumele de baie cu ei și se răcoreau în apa colorată în nuanțe de bleu, verde și albastru a Mării Ioniene. 

Apoi, am fugit repede, repede să văd Neapolis, parcul arheologic al orașului. Biletul costă 10 euro și oferă acces la un amfiteatru roman, un teatru grec vechi de 2500 de ani, aflat la înălțime, de unde se vede o bună parte din Siracuza, câteva locuințe rupestre (una din ele, zic indicatoarele, ar trebui să fie mormântul lui Arhimede) și, ceea ce mie mi s-a părut foarte interesant, carierele de calcar de unde se scotea piatra pentru construcția orașului în vechime, ale căror pereți s-au prăbușit aproape în totalitate, lăsând în urma lor colți de stâncă, înalți de peste 20 de metri, în jurul cărora crește o grădină exotică, cu trestii gigant și magnolii. Muntele nu a fost eviscerat în totalitate, câteva caverne poti fi încă vizitat iar dacă ajungeți aici nu pierdeți ocazia de a intra în  Urechea lui Dionisis, un pliu de spațiu tăiat în peretele stâncos, unde sunele reverberează atunci când se lovesc de cupola de piatră, ce era folosit ca cisternă pentru apă în antichitate.

Cum se ajunge în Siracusa?
Din Catania, se ajunge cu autobuzul (compania AST). Drumul durează o oră și jumătate, biletul dus - întors a costat 9.6 euro iar în septembrie ultimul autobuz spre Catania pleacă, în septembrie, la 18:45



















E amuzant, uneori, să îți aduci aminte ce scriai la 23 de ani.

E complicat să te simți bine. Mult mai simplu să fii deprimat. Fericirea/mulțumirea e ori o stare care “te lovește” ori o constructie pentru care ai nevoie de multă migală și tărie de caracter. Depresia, mai ales când ești, din născare, o ființă melancolică și melodramatică e a doua ta natură. Te scalzi în ea precum peștele în apă. E suficientă o măruntă nemulțumire care te bîntuie regulat pentru ca tu, după îndelungi introspecții și analize, să descoperi brusc și iremediabil că, de fapt, nimic nu merge așa cum ar trebui. Această descoperire se materializează, de obicei, în reflecții și cugetări “adânci” asupra harurilor cu care natura nu te-a înzestrat, asupra talentului de care faci dovadă în executarea “automatismelor” zilnice, asupra iq-ului tău care, clar, n-ar stârni nici măcar invidia unui neanderthalian etc... Împărțite pe sexe, frustrările devin diferite în funcție de norocul pe care l-ai avut: acela de a te naște mascul ori femelă. Ei se gândesc la brand, lungime, mașină, tupeu... evident insuficiente. Ele se gândesc la fund, celulită, mărimea nasului... 

Și așa te trezești în ziua cu norișorul sau sacul. Aceleași cauze generează efecte diverse. Totul depinde de personalitatea bipedului deprimat. Dacă ești coleric, norișoru’ e prietenul tău cel mai bun. Te-ajută să fii arogant și nesuferit și, mai ales, îți oferă posibilitatea magică de a tuna și de a fulgera în dreapta și-n stânga. Sport cu dublu efect: eliberarea de stres și mulțumirea sufletească obținută în urma pasării frustrărilor în ograda altuia. Dacă ești mai reținut și timid... you win the bag. Da, da ... știi despre ce vorbesc. E chestia aia pe care o dorești pe cap de cum ieși în lume. Să nu te vadă nimeni, să nu te simtă nimeni, să te lase dracului toți în pace. Eliberarea vine cu un ropot sănătos de plâns, o vorbă bună sau o rază de soare care îți mângâie fața.

Da, ”fericirea e un lucru mărunt”, dar atât de al naibii de greu de obținut. Există oare soluții de durată?

17 ianuarie 2007