A doua oară în Paris – Fără bani şi acte

Am revăzut Parisul după 3 ani, în octombrie 2012. De data asta veneam în vizită la soră-mea, partenera de “nebunii” din prima excursie, ajunsă nu studentă la Sorbonna, cum se visa odinioară, ci masterandă la o facultate cu profil real.

Vacanţa nu a debutat sub auspicii bune.

Prima oprire: Beauvais, aeroportul pentru zborurile low-cost, aflat la vreo 60 de kilometri de Paris. Ploaia rece, mocănească m-a întâmpinat de cum am scos nasul din aeroport şi a ţinut 3 sferturi din vacanţă. Da, în caz că nu ştiaţi, clima de aici este destul de asemănătoare cu a Londrei. Lipseşte doar ceaţa…

Am reuşit,  făcând o echilibristică fragilă cu valiza şi rucsacul, să prind primul autobuz spre oraş. Bănuiesc că tot atunci, când mi-am luat bilet, cineva a văzut unde îmi ţin portofelul . In nici 3 ore de când pusesem piciorul pe pământ francez, nişte băieţi talentaţi au reuşit să mă scape de povara lui. Am rămas, dintr-un foc, fără bani, card şi acte. Acum, privind obiectiv lucrurile, pot să-i apreciez (un pic...) pentru “profesionalismul” de care au dat dovadă. Nici nu am simţit când m-au atins. Probabil au făcut “treaba” în mai puţin de 5 minute cât am ţinut rucsacul în spate ca să pot coborî scările spre metroul de la Porte-Maillot (piaţa în care opreşte autocarul care vine din Beauvais) cu valiza. Atunci, dacă i-aş fi prins asupra faptului, aş fi sărit, probabil, la bătaie.

Din fericire, eram un caz norocos – dacă noroc se poate numi şi ăsta. Aveam unde să dorm, de la cine să împrumut nişte bani şi suficient timp să obţin actele necesare întoarcerii acasă.

După cum vă puteţi închipui, nu m-am bucurat prea mult de primele zile petrecute în Paris. Când am ajuns la căminul soră-mii eram mai preocupată de anulatul cardului şi deschiderea valizei (a cărei cheie se afla şi ea în faimosul portofel) decât de uitat în jur şi admirat Cite-Universitaire-ul. Iarăşi am avut noroc: ING-ul a răspuns prompt la solicitare şi paznicul de la cămin a găsit, în maşina personală, unealta potrivită pentru spartul lacătului valizei.

Mai ramaneau actele. Prima oprire a fost la secţia de poliţie din arondismentul XIV –să reclamăm furtul. Nu speram să recuperez ceva dar, dacă buletinul erau cumva găsit, îmi putea fi returnat. După ce am aşteptat vreo oră într-o cămăruţă nearisită – varianta “glamour” a secţiilor de poliţie există, probabil, doar în filmele americane – am fost invitată să îmi declar pierderea. O formalitate de maxim 10 minute a durat aproape o oră fiindcă poliţista vorbea şi înţelegea doar franceza în care noi, de-abia puteam rupe câteva cuvinte.Insistenţa ne-a fost răsplătită de-abia la sfârşit când unei alte poliţiste, probabil singura vorbitoare de engleză din toată secţia, i s-a făcut milă de noi şi ne-a explicat că actele nu ar putea fi recuperate în mai puţin de 10 zile.

Cum nu îmi permiteam să aştept atât, a doua zi m-am dus la ambasadă să obţin un titlu de călătorie – actul cu care puteam să mă întorc în ţară , conform informatiilor de pe site.

Mi-a plăcut zona în care e situată ambasada, deşi am rătăcit ceva pe străzile întortocheate dintre Turnul Eiffel şi Domul Invalizilor până să o găsesc. Clădirile din partea aceea a oraşului sunt bine întreţinute şi au un aer somptuos-oficial, dar atmosfera e îndulcită de cafenelele cochete şi “boulangeriile" de la parter. Există chiar şi un restaurant românesc, ”Doina", în capătul străzii dar nu am apucat să îl "vizitez" pentru că, de câte ori am trecut pe-acolo, era închis.

Intrarea secţiei de “relaţii cu publicul", ascunsă pe o alee, a fost mai greu de găsit. Am ajuns acolo pe la 11, o oră rezonabilă, credeam eu, dat fiind că programul de lucru era până la ora două. Inăuntru, agitaţie mare şi mulţi oameni la coadă, majoritatea părând a face parte din categoria care ne reprezintă peste tot în lume cu “cinste şi onor”. După vreo oră de aşteptare, am reuşit să ajung la un funcţionar. I-am povestit situaţia mea iar omul mi-a explicat poziţia statului român în astfel de probleme. 

Procesul meu verbal, obţinut de la o secţie de poliţie din ţara în care ne aflam, nu era valabil ca act oficial în evidenţele ambasadei române din aceeaşi tară fiindcă... nu era scris în română. Ca să obţin titlul de călătorie – un act temporar valabil până la intrarea în ţară– aveam la dispoziţie 2 variante. Una era să găsesc un notar unde să-mi traduc şi legalizez procesul verbal. Evident, contra cost. A doua, să declar că mi-am pierdut actele şi să plătesc amenda cuvenită pentru asta: 65 de euro... Într-un final am aflat că, orice decizie aş fi luat, ei nu mă mai puteau ajuta în ziua respectivă pentru că îşi epuizaseră “norma” zilnică de titluri de călătorie. “Şi dacă aş avea avion azi? Am putea rezolva cumva..în regim de urgenţă?” am plusat eu, nervoasă.” N-avem ce face..astea-s regulile... ” a venit răspunsul supărător de previzibil...

Mi-a luat ceva timp şi câţiva kilometri de plimbare ca să-mi revin din uimire. Apoi, am început să mă înfurii... Adică francezii plătesc unii cetăţeni români să plece din Franţa în România iar eu tre’să plătesc ca să mă întorc?!? Scenarii, care de care mai năstruşnice, mi-au trecut prin minte, cel preferat fiind ăla în care mă postam în faţa Notre-Dame-ului, la cerşit, până se îngrijeau francezii să mă trimită acasă... Într-un final m-am cuminţit: mi-am dat seama că nu are rost sa fiu expulzată dintr-o ţară în care, într-o bună zi, poate mi-aş dori să emigrez..

În ziua următoare, m-am trezit de-a dreptul cu noaptea-n cap. Am plătit taxa pe ghinion - ghinionul de a fi jefuită ca cetăţean român şi, după încă o dimineaţă pierdută stând la coadă, am obţinut hârtia salvatoare...

Notă: fotografia 1 -  biserica Invalizilor, parte a complexului Invalizilor, un ansamblu dedicat, în trecut veteranilor armatei, acum muzeu militar şi locul în care este îmormântat Napoleon Bonaparte.
       
fotografia 2 -  turnul Eiffel văzut din apropierea ambasadei - pe Avenue de Bourdonnais.