A doua oară în Paris – Oamenii, locurile

În primele zile de după furtul portofelului, eram atât de traumatizată încât mi-era şi frică să merg pe stradă. Ţineam strâns, cu ambele mâini, geanta trecută deja peste umăr în stil “poştaş”, întocmai ca o bătrânică care merge la piaţă. Şi, la fel ca ea,nu-mi găseam niciodată telefonul sau portofelul.

Primii paşi i-am făcut cu timiditate, în jurul campusului. Nu e potrivit să numeşti Cite Universitaire campus, mai ales dacă ai în minte căminele din  România. Eu l-am văzut mai degrabă ca un parc cu alei largi de-a lungul cărora sunt construite, din loc în loc, clădiri.

Devenind mai curajoasă, am trecut strada spre Montsouris, un parc nu prea mare, plin de verdeaţă şi mişcare. În mai puţin de o oră am văzut 3 oameni recurgând la forme extreme de exerciţiu fizic. Întâi m-am întâlnit cu tipul care, oprit în mijlocul unei alei, purta o discuţie intensă, pe alocuri violentă, cu prietenul lui invizibil. Presupun că, de fapt, practica un soi de yoga amestecat cu arte marţiale. Asta dacă nu era nebun. Puţin mai încolo l-am văzut pe tipul care îşi lucra braţele cu nişte benzi elastice prinse de un copac. Încă mă mai uitam la el când era cât pe ce să mă ciocnesc de tipul  care făcea jogging fără adidaşi.

Treptat, lungimea  plimbărilor a crescut. Musee d’Orsay era un loc pe care doream să îl revizitez. Am ajuns acolo într-o după amiază ploioasă. Coada era mult mai mică decât acum 3 ani când nimerisem în prima duminică din lună – ziua în care intrarea la muzee e gratis. Tarifele pot fi considerate mari (9 Euro-fără reducere) mai ales când trăieşti din împrumuturi aşa, ca mine, dar a meritat să nu mă zgârcesc. Am aşteptat mai puţin şi am avut mai mult loc de „desfăşurare”. Ca şi data trecută, când am ajuns aici la recomandarea unei prietene, nu am fost dezamăgită. Spre deosebire de Louvru unde, în galeriile cu picturi, vedete sunt mai ales renascentiştii iar scenele religioase predomină, în Musee dÓrsay, fieful impresioniştilor, picturile sunt mai apropiate de realităţile zilei de azi. Scara este mai mică, scenele sunt „recoltate” din viaţa de zi cu zi, culorile mai fluide... În plus, merită să urci la etajul 2 pentru a admira de sus interiorul clădirii, o fostă gară convertită în muzeu.

Cartierele Latin şi Saint Germain nu m-au mai impresionat atât de tare. Am ajuns aici, de câteva ori, să mâncăm. Restaurantele din zonă oferă meniuri formate din 2 feluri principale şi un desert la un preţ bun pentru Paris – 10,15 euro. Primul fel este un aperitiv: supă de ceapă (foarte bună), scoici sau diferite pateuri. Felul principal este mai variat dar garnitura constă, de obicei, din cartofi iar ca desert am avut parte de tartă de mere, mousse de ciocolată sau îngheţată.  

De data asta nu am intrat în Sorbonna. În schimb, am prins grădinile Luxembourg deschise. In Paris, parcurile sunt închise seara şi noaptea după un orar destul de restrictiv. Am impresia că Luxembourg, cel puţin, se închide la ora 18 în timpul sezonului rece (octombrie – aprilie) iar vara la 21. Aici şi în Tuilleries am perceput parcurile ca pe nişte locuri în care majoritatea parizienilor ţin să petreacă cât mai mult timp liber. Probabil, asta se datorează climei – zilele însorite sunt atât de puţine încât e păcat sa le petreci în casă – dar şi bugetului – e mult mai ieftin să faci un picnic cu prietenii decât să mănânci în oras. Drept urmare, atât în Luxembourg cât şi în Tuilleries, municipalitatea suplimentează băncile cu..şezlonguri şi scaune. Acestea sunt mobile (oare cât ar rezista într-un parc bucureştean?) aşa că, dacă găseşti unul liber, poţi să îl cari până în colţul de parc preferat. Culmea confortului e să iţi faci rost de un scaun şi de un şezlong. Pe şezlong te aşezi iar pe scaun îţi întinzi picioarele.

În altă zi am ajuns în Marais. Wiki povesteşte că, după război, aici locuiau mai ales muncitori iar vechile clădiri aristocratice începuseră să se deterioreze. În prezent, după un intens program de reabilitare arhitecturală, zona este trendy cu multe galerii de artă şi magazine high end. Folosind ca punct de plecare staţia de metrou Saint Paul  am văzut , pe rând, la muzeul de fotografie, casa Cognac-Jay, piaţa Vosges şi Bastilia.

Muzeul  de fotografie e suficient de mic încât să nu te plictiseşti iar buticul de la parter pune la dispoziţia vizitatorilor un mare număr de cărţi de specialitate în franceză şi engleză. Deşi nu l-aş încadra pe lista scurtă de „must-see”-uri în Paris merită, dacă ai la dispoziţie mai mult timp, să cheltuieşti 8 euro pe bilet şi o ora-două din viaţă.

Casa Cognac – Jay este unul din muzeele pariziene care pot fi vizitate fără taxă de intrare. A aparţinut unei familii bogate care, după moarte, şi-a lăsat colecţia de obiecte de artă, aparţinând mai ales epocii Ludovic al XVI-lea, municipalităţii. Acum, casa este o „explozie ” de pereţi cu lambriuri albe şi incrustaţii aurite, îngeraşi bucălaţi din marmură şi tablouri cu doamne cu păr alb, pudrat şi rochii cu crinolină.

Tot pe o străduţă de pe lângă Saint Paul am băut cea mai bună ciocolată cu lapte de până acum – un bol mare cât o farfurie de supă, plin ochi cu cremă delicioasă.

Cum nici o vizită în Paris nu e completă fără o plimbare prin Montmartre , am revăzut Sacre –Coeur şi l-am descoperit pe acest simpatic domn. Statuia reprezintă un personaj de nuvelă – Le Passe Muraille ( omul care trece prin ziduri) atât din faţă cât şi din..spate. Piaţa  Marcel Ayme  - numită după creatorul personajului - poate fi uşor trecută cu vederea fiindcă este ascunsă pe marginea unei străduţe care coboară dealul. Noi am găsit-o cu ajutorul unui grup de turişti opriţi acolo la citit indicatoare şi fotografiat.

Notă: fotografiile reprezintă, în ordinea apariţiei, biblioteca din Cite Universitaire, Musee d’Orsay vazut de sus, gradinile Luxembourg,muzeul de fotografie în interior si le Passe-Muraille.