Fontainebleau şi Versailles

Mai întâi câteva sfaturi pentru orientare. În Paris este relativ uşor să ajungi unde vrei. Epoca organizată în care trăim şi internetul te ajută să te “descurci” onorabil în oraş chiar dacă nu te-ai născut vreun cercetaş. Pe harta mijloacelor de transport, Parisul este împărţit în 6 cercuri concentrice, zonele. Zona 1 reprezintă oraşul propriu zis. Celelalte, deşi fac parte din aria metropolitană, sunt localităţi de sine stătătoare. 

Ca turişti trebuie să ştim că zonele diferite implică preţuri diferite pentru biletele de metrou şi RER (RER-ul este un soi de metrou rapid cu staţii mai lungi) şi că majoritatea locurilor “faimoase” din Paris: Notre-Dame, turnul Eiffel, Luvrul, cartierele Latin şi Saint Germain, Montmartre şi Sacre Coeur sunt în zona 1. De la ghişeele de informaţii se pot lua hărţi ale mijloacelor de transport underground, foarte folositoare având în vedere că e uşor să te încurci între cele aproape 20 de magistrale. Hotelurile pun şi ele la dispoziţia călătorului hărţi detaliate ale străzilor iar dacă ştii de cu dimineaţă pe unde ai vrea să te plimbi şi ai un calculator/ telefon cu internet site-ul:www.vianavigo.com te ajută să afli cum să ajungi în locul dorit în cel mai scurt timp (în oraş sau în împrejurimi) . 

În apropierea Parisului există destule alte locuri care merită vizitate. Primul care îmi vine în minte este Disneyland–ul, un parc de distracţii potrivit atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Apoi, mai sunt 7 castele destul de interesante, din ce am citit şi văzut. Până acum am ajuns la Versailles (nu se putea altfel) şi Fontainebleau. Pe primul l-am vizitat in aprilie iar pe al doilea în octombrie aşa că nu am prins grădinile în toată splendoarea lor. Am rămas totuşi cu impresii puternice şi câteva fotografii frumoase. 

Aflat într-un orăşel la vreo 60 de kilometri de Paris, Fontainebleau a fost ridicat şi amenajat de regii de dinaintea lui Louis al XIV-lea, Regele Soare.  Parcul– imens şi oarecum sălbatic acum –impresionează mai ales prin lacurile artificiale create pentru ca nobilii şi regele să poată urmări simulări de bătălii navale.  În vremea lui Napoleon, castelul începe să capete o importanţă sporită, deoarece acesta dorea să îl transforme în înlocuitorul Versailles-ului care amintea prea mult de vechea monarhie. 

Apartamentele regale sunt fastuoase dar neglijent aranjate. Am avut senzaţia unei case de vacanţă în care proprietarii adună, fără discernământ, lucrurile care nu le mai trebuie. În aceeaşi sală coexistă, nu neapărat armonios, mobilă şi decoraţiuni din perioade istorice diferite aduse împreună, probabil, de bugetul disponibil într-o anumită perioadă. În contrast cu aceste sali camerele lui Napoleon impresionează prin simplitate şi unitatea stilului.

Nu am fost dezamăgită, însă, de parc. După cum spuneam mai devreme, am nimerit aici în octombrie, o zi ploioasă în care ceaţa s-a lăsat repede, la venirea serii. Împrejurimile au căpătat un aer misterios, obiectele cele mai comune au prins contururi fantastice, neobişnuite. Am profitat de seară şi de lipsa altor turişti pentru o plimbare îndelungată, dar relaxantă. Când am ieşit din parc, am nimerit pe o străduţă periferică cu case drăguţe. Se aprinseseră deja luminile, oamenii erau adunaţi în jurul mesei sau la televizor. Neştiute de nimeni, am spionat felul în care trăiau. Am avut astfel senzaţia că înţelegem mai bine locul...

  

Vizitând Versailles-ul mi-am dat seama că există motive întemeiate pentru care este cel mai faimos palat al Frantei. 

În primul rând, intrarea. Clădirile in forma de U se deschid într-o piaţă largă, grandioasă. Pe măsură ce te apropii eşti copleşit de măreţia construcţiei. Un punct în minus: dacă prinzi o zi cu soare s-ar putea ca aurul cu care sunt poleite turlele și porțile să-ți cam ia ochii. 

Interiorul, somptuos și, de data aceasta, unitar decorat, pare un pic prea încărcat pentru gusturile moderne. Mi-a rămas în minte nu Galeria Oglinzilor ci o sală străjuită pe o parte de statui de marmură în mărime naturală reprezentând diferite personalități din istoria Franței. Reproducerile sunt atât de exacte încât până și vasele de sânge de pe mână sau complicatele dantele cu care se împodobeau oamenii în secolele XVII-XVIII au fost sculptate cu fidelitate.

 O altă cameră delicată dar extrem de rafinată este budoarul Mariei-Antoaneta. Povestea reginei copilăroase și iubitoare de distracții extravagante care a probat pe gâtul ei eficiența ghilotinei constituie una din principalele atracții ale Versailles-ului.

Complexul cuprinde, pe lângă palatul central încă 2 clădiri mai mici: Marele Trianon și Micul Trianon. Terasa Marelui Trianon cu coloanele ei porfirii este superbă privită dinspre parc. Micul Trianon, cuibul Mariei Antoaneta, pare, prin comparație cu celelalte construcții, o căbănuță unde măreția cedează locul intimității. De altfel, regina aprecia clădirile calde, prietenoase. În apropierea Micului Trianon, supraviețuiește încă ferma de jucărie ridicată pentru plăcerea ei cu 6 ani înainte de Revoluția franceză.

Notă: 

Fotografiile reprezintă:

 - Fontainebleau: palatul, biroul lui Napoleon unde acesta avea instalat şi un pat pentru eficienţă, parcul;

- Versailles: intrarea monumentală, galeria oglinzilor, o clădire din ansamblul fermei.