Pompei(i)

Astăzi am vizitat Pompei-ul. Prima urmare a acestei aventuri, oboseala, nu s-a lăsat așteptată. Am dormit neîntorși vreo 3 ore imediat ce ne-am întors și nu-mi mai aduc aminte de mult un somn de seară atât de profund. 

Ieri, când am ajuns la hotel, am fost destul de dezamăgită de cameră. În primul rând, fiindcă e de 4-5 persoane și, deși noi suntem doar 2, ne împiedicăm tot timpul de paturile în plus. Apoi, mobilierul e ponosit și un pic comunist. Astăzi, m-am mai obișnuit un pic cu situația. Cele 2 paturi în plus sunt bune pe post de fotolii sau locuri de aruncat hainele. Nici măcar nu trebuie să ne dăm osteneala de a fi ordonați și asta, cel puțin, e o mare binecuvântare din punctul meu de vedere. Micul dejun, deși simplu (pâine, unt, gem, cafea, cornuri) și prea dulce pentru gustul meu, nu e rău. Nici măcar cartierul nu s-a dovedit a fi marele bau-bau descris de ceilalți călători. 

Până acum, nu am avut vreo problemă cu dubioșii sau cu "fetițele".  Singura țeapă pe care ne-am "luat-o" a fost în gară. Căutam linia Circumvesuvianei, compania care are trenuri în direcția Herculane - Pompei. Am cerut ajutorul unui om pe la vreo 50 de ani, în uniformă, lucrător pe acolo. Italianul nu numai că ne-a îndrumat în direcția bună; ne-a luat efectiv pe sus să ne cumpărăm bilete și să coborâm pe peron. Odată ajunși acolo, ne-a comunicat că prețul bunăvoinței lui e de 2 euro pe om. Evident, și aici, mai mult ca oriunde, toate plățile se negociază. În cele din urmă, noi am scăpat mai ieftin dar și el a plecat mulțumit. 

Trenul spre Pompei are capătul de linie la Sorrento, o stațiune care pare foarte drăguță pe Wiki. Din păcate, vine destul de rar - din 40 în 40 de minute și arată, la fel ca Alibus-ul care merge dinspre aeroport spre oraș, vechi și uzat. Călătoria spre Pompei durează și ea vreo 40 de minute. Herculane este mai aproape - la jumătatea distanței. 

Trenul oprește în toate orășelele din zonă. Pe dreapta, vezi blocurile vopsite în culori vesele (galben, roz, vernil), cu balcoane din grilaje metalice care nu ascund nimic și, din când, în când marea cu cele 3 insule din golf. Pe stânga, în spatele altui șir de blocuri sau case, se înalță amenințarea constantă a Vezuviului. Peisajul e frumos deși majoritatea clădirilor, la fel ca trenul, par că și-au trăit perioada de glorie cu cel puțin 20 de ani în urmă iar marginile de drum ar avea nevoie de o curățare temeinică. 

Intrarea spre orașul vechi este la nici 3 minute de mers pe jos de gara din Pompei. Am cumpărat biletele de la fața locului (11 euro biletul) iar harta de la magazinul de suveniruri. Intrarea se numește Porta Marina. După cum sugerează și numele, aici a fost odată un port. Erupția Vezuviului a mutat linia țărmului cu câteva sute de metri mai încolo. Zidurile clădirilor supraviețuiesc aproape intacte. Cenușa care a căzut peste oraș atunci a distrus sub greutatea ei mai ales structurile orizontale, cum ar fi acoperișurile. 



Destul de aproape de intrare dăm de locul cel mai important din oraș: piața centrală (forumul). În jurul acestui spațiu erau construite marile temple, primăria (curia), tribunalul (basilica) și celelalte clădiri importante pentru administrație.


Pe partea stângă a pieței vedem un soi de depozit pe care grupurile de turiști intrate odată cu noi îl fotografiază cu entuziasm. Ne apropiem și, pe lângă amfore, care, statui și vetre, vedem câteva sculpturi în ghips chircite în poziții nefirești. Sunt mulajele trupurilor celor care au fost, odată, locuitorii Pompeiului... 



Mai încolo, termele mă fac să mă gândesc că romanii au fost primii care au inventat noțiunea de spa sau, poate, de sală de gimnastică de fițe. Și, da, aveau ceva fițe anticii ăștia: în prima cameră era vestiarul, în a doua piscina cu apă rece. Puteau apoi să facă exerciții sau un masaj și, la sfârșit, îi aștepta sauna și jacuzzi-ul. În fotografia de mai jos puteți vedea vestiarul. Statuile delimitau nișele clienților, cu alte cuvinte dulăpioarele de azi. 



Fix peste drum de terme facem cunoștință cu noțiunea de fast food în stil antic. Se pare că romanii din perioada aceea (79 DC) obișnuiau să mănânce la prânz în oraș așa că, peste tot, existau bodegi unde mâncarea era păstrată caldă și băuturile reci cu ajutorul unei tejghele cu orificii pentru vase, construite pe principiul termosurilor. 



Apropo de modernism... am văzut cișmele publice peste tot în străvechiul oraș. Ba mulți dintre ei aveau și apă curentă, trasă pe țevi până în curtea sau în casa proprie. 

Casele sunt construite, mai toate, folosind același tipar. După holul de la intrare venea atriumul, în mijlocul căruia un bazin pătrat avea atât rol decorativ dar și de colectare a apei de ploaie care cădea în el prin spărtura corespondentă din tavan. În jurul atriumului și al grădinii interioare, în care acesta se deschidea, erau construite camere. Majoritatea păreau micuțe - probabil locuitorii își petreceau majoritatea zilei în spațiile comune. În schimb, pereții erau pictați cu grijă. Câteva dintre aceste picturi mai supraviețuiesc și astăzi. 







Fiecare casă avea, pe-atunci, un altar al zeilor - o căsuță miniaturală dedicată protectorilor și strămoșilor. Astăzi, vezi construcții asemănătoare (noi le-am numi troițe) la multe colțuri de stradă din Napoli. 


Una din  clădirile restaurate e un bordel - lupanar. Aflu cu surprindere că cea mai veche meserie din lume se practica, atunci, pe paturi de piatră. Cele 6 camere mititele dau într-un hol mai vast ai cărui pereți erau acoperiți cu fresce care jucau, probabil, atât rol de meniu cât și de stimulent sexual. 




Primul teatru a apărut în oraș cu vreo 400 de ani înaintea lui Hristos când grecii s-au stabilit în oraș. Gladiatorii și cazarmele lor, probabil, un pic mai târziu. Absolut din  întâmplare găsim și templul lui Isis, zeița egipteană. La fel ca noi, oamenii așa zis moderni, romanii aveau vederi largi în privința religiei. Mondiale, am putea spune dacă ne raportăm la dimensiunile lumii cunoscute la vremea aceea.




Plecăm ultimii din complex. E noapte deja, străzile sunt întunecate și din orașul fantomă lipsește lumina. 2 câini maidanezi (da, au și italienii) ne-au adoptat. După ei ne ghidăm acum în drumul nostru spre ieșire. O ultimă fotografie: forul cu ruinele templului lui Jupiter și Vezuviul care se zărește printre coloanele distruse. Și uite cum noi, oamenii, insistăm în greșeli. Astăzi, în zonă, locuiesc peste 3 milioane de oameni. Vulcanul este încă activ iar camera de magmă de dedesubt e cât jumătate din New York. Oare Napoli va fi următorul Pompei?

0 comments:

Trimiteți un comentariu