Drumul egal al fiecarei zile - Gabriela Adameșteanu

Am citit "Drumul egal al fiecărei zile" prin 2009 dar, cum se pare că Gabriela Adameșteanu e foarte căutată, cel puțin pe blogul meu, m-am gândit să vin în ajutorul elevilor(?1?) care se dau peste cap să găsească comentarii (?!?) despre "Dimineața pierdută" cu o altă recenzie a unei cărți scrisă de aceeași autoare. În topul preferințelor mele, "Dimineața..." rămâne pe primul loc dar și această poveste a unei Cenușărese sensibile, dar înzestrate cu gheare pentru a supraviețui, are farmecul ei.

"Mi se păruse atâta timp că mie n-avea să mi se întâmple ceva deosebit, niciodată, aceeași zi parcă se repeta mereu. Și totusi, s-au întâmplat atâtea..."

Încep cu sfârșitul deși ,sub semnul acestei fraze, stă întreg romanul.

În anii '60, în România comunistă, nu era bine ca tatăl tău să provină dintr-o familie de "dușmani de clasă". Pentru asta, el făcea ani buni de închisoare iar copiii aveau "dosar". Cu atât mai rău era ca unchiul căreia i-ai fost dată în grijă să fie exclus din partid. Nu conta că pațise asta pentru că refuzase, în calitate de director de liceu, să dea diploma de bac unui secretar de partid care terminase doar patru clase. "Trecutul" familiei o face pe Letiția Branea, eroina cărții, să ia contact cu nedreptățile vieții de mică. Trăind la marginea societății comuniste, cu o mamă (mai ales) și un unchi ce duc o luptă neîncetată pentru ziua de mâine, ea iși petrece copilăria și adolescența navigând prin urâtul cotidian cu ochii larg deschiși și privirea atentă. Fără să știe prea bine ce, așteaptă...

Fata crește într-o cameră împărțită la trei, printre mobile vechi, fișele cu lucrările unchiului, care nu aveau să fie publicate niciodată (în timpul vieții sale) și certurile cu proprietarul. Viața mamei, zdrobită de greutăți, se desfășoară în așteptarea soțului aflat în închisoare și fata găsește prea puțină înțelegere la ea. Unchiul ei, Ion Silișteanu, studentul eminent ajuns cel mai prost plătit profesor dintr-o școală de provincie, îi este exemplu de "așa nu": "N-avea în ochi neliniștea celor ce și-au întârziat reușita și nu se încrâncena să smulgă zilelor ce pierduse. Aștepta întoarcerea fiecărei ore în tiparul știut și se bucura de obișnuintele pe care și le regăsea, clipă de clipă. Printre oameni și întâmplări se strecura cu un zâmbet mulțumit de puțin, dar niciodată, m-am întrebat, nu ceruse mai mult decât asta?”. 

Evadările îi sunt prieteniile, visarea sau aventurile sentimentale. Nici nu își dă bine seama când se trezește studentă în anul I la Filologie. Viața de cămin și Orașul o așteaptă. Dincolo de acestea întrezărește, din primele clipe, că ușa coliviei se va închide iarăși. Cursul firesc al vieții pentru colegele ei din anii mai mari presupune măritișul și acceptarea îngropării într-un fund de provincie.

Letiția nu crede că asta ar fi o opțiune pentru ea. Năzuiește să rămână în Oraș, să scrie, să devină un Nume; să nu fie ca unchiul ei. Ambițiile ei sunt amenințate de politică, legi, teama că "dosarul" pătat o va trage înapoi. Dincolo de superficialitatea vârstei (și a activităților aferente) se întrezărește frica care îi ghidează, nevăzută, comportamentul.

Drumul ei spre viața dorită trece prin patul și inima unui bărbat. Este o iubire, dar o iubire realistă, conștientă de defectele celuilalt și de avantajele alegerii."Nu mi se-ntâmplase nimic deosebit și totuși, pentru scurt timp, aveam să fiu mitul coridoarelor.." conchide Letiția când Petru Arcan o caută la cămin, dovedindu-i că e îndrăgostit de ea, și făcând-o să spere că, în curând, o viză o va transforma în locuitor al Orașului. 



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...