Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Malaga, început și sfârșit de călătorie



Nu aș putea încheia seria dedicată Spaniei fără să vorbesc un pic despre Malaga, orașul în care am poposit vreme de 3 zile și pe care l-am folosit ca punct de plecare pentru a vizita Ronda, Granada și minunata Alhambra.

Era început de octombrie atunci și plaja, mai liberă ca în timpul sezonului de vară, se întindea nesfârșită la dispoziția noastră, a localnicilor și a numeroșilor englezi care își cumpără case de vacanță aici. Căci da, pentru cei care nu știu, Malaga este un paradis al expaților unde vezi, pe fiecare stradă, oferte pentru cursuri de limba spaniolă. Ce o face atât de populară în rândul nordicilor? În primul rând clima plăcută tot timpul anului, vremea dulce ce permite scăldatul în mare până târziu în pragul iernii (noi ne-am întors arși de soare, cu sarea Mediteranei încă impregnată în piele la sfârșitul primei săptămâni din octombrie, pentru a găsit Bucureștiul lovit de ploi, frig și neguri), apoi plajele nisipoase cu pante line și apa liniștită unde mie, una, nu mi-a fost frică că mă voi îneca și nu în ultimul rând prețurile - sudul Spaniei este nu numai o destinație frumoasă, dar și ieftină după criteriile englezilor și nemților. 

Mai mult decât atât, Malaga nu este numai o stațiune de vară - istoria ei se întinde pe mai multe milenii - în centrul orașului se află un amfiteatru roman conservat aproape în întregime, este locul unde s-a născut Picasso, căruia îi este dedicat un muzeu vast și, pentru amatorii de film, orașul în care a copilărit Antonio Banderas. Apoi, de aici poți explora ușor Andaluzia, cu satele ei albe  și orașele unde arhitectura maură aduce exotism Spaniei, poți ajunge în Africa sau Gibraltar și, în cele din urmă, ostenit de neprevăzutul vacanței, te poți întoarce acasă din aeroportul aflat la câțiva kilometri de centru, din care zboară curse low cost spre toată Europa. 

Mie mi s-au lipit de retină plajele părăsite de turiști, cu aerul lor dezolat și ușor melancolic, restaurantele nepretențioase de pe țărm unde puteai mânca pește și fructe de mare pescuite la câțiva pași în fața ta, leneveala pe nisipul cenușiu și cald, coloniile de pisici, bine hrănite, care trăiau pe stâncile falezei, apusurile roșietice care păreau că durează la nesfârșit și frumusețea clădirilor din centrul vechi unde, în fiecare seară, obosiți de pe drum dar dornici să absorbim cât mai mult din viața orașului ne opream la un pahar de vin și câteva tapas.





















Alhambra

...Ca să ajungă aici, călătorul merge pe jos sau, de preferat, cu unul din maxi-taxiurile care străbat vijelios străduțele înguste ce duc spre colina pe care e așezat ansamblul de clădiri. Nerăbdarea de a vizita este mărită de așteptarea, în plin soare, pe un portic de piatră și cărămidă, de unde orașul se vede de la înălțime.




După cum spuneam în articolul anterior, vizitarea Alhambrei trebuie planificată din timp. Eu am cumpărat biletele online, trebuia să intru, dacă nu mă-nșel, la 3 după-amiaza, așa că am încercat să ajung suficient de devreme încât să le pot printa la unul dintre aparatele din apropierea intrării. Sunt doar câteva sute de bilete care se vând la fața locului în fiecare zi și acestea se epuizează la primele ore ale dimineții, așa că cel mai indicat e să te asiguri că nimic nu te va împiedica să intri în fortăreață.


Alhambra, cea roșie în araba veche, are o istorie complicată care se întinde pe mai multe secole. Inițial doar o fortăreață cu rol de apărare, a devenit reședința ultimilor sultani mauri în perioada în care regatul lor a început să fie amenințat de Reconquista spaniolă. În 1492, Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon au capturat Granada, și, odată cu el, această ultimă redută a Orientalismului în Peninsula Iberică. Ei și-au mutat curtea aici iar Christofor Columb a primit încuviințarea monarhilor pentru expediția lui în America în fosta sală a tronului sultanului. Unele construcții au fost distruse sau modificate conform gusturilor noii civilizații, înclinată spre arhitectura Renașterii. Vreme de câteva sute de ani, după ce capitala a fost mutată în zone mai puțin problematice (numărul mare de musulmani și evrei din zonă au declanșat persecuții religioase masive, care au generat apoi în regimul de teroare cunoscut drept Inchiziție), Alhambra a devenit casă pentru bandiți și oameni fără adăpost. A fost redescoperită la sfârșitul secolului nouăsprezece, odată cu apariția călătorilor epocii romantice, care începuseră să fie interesați de trecutul păstrat în piatră al omenirii. Cel mai de succes în readucerea Alhambrei în atenția publicului, americanul Washington Irving, care a și trăit o perioadă în complex, este  evocat cu recunoștință în ghidurile audio puse la dispoziție de administrație.




V-ați putea întreba - ce e de văzut în Alhambra, după atâția ani tumultoși?

Păi, în primul rând, clădirile palatului vechi - renovate de pasionați de-a lungul timpului unde trebuie admirat principiul simplu de construcție: patrulaterul, având în centru o curte interioară, este unitatea de bază a clădirilor ceea ce a făcut ca extinderea construcțiilor pe parcursul diferiților ani și dinastii să fie o operațiune simplă, atâta timp cât se găsea colțul potrivit pentru o adauga o nouă bucată de puzzle. 




Principalele ornamente sunt inscripțiile în arabă, reinterpretate geometric și... apa. Maurii iubeau atât de mult apa încât au încercat să o facă parte integrantă a clădirilor în care locuiau: tavane imitând stalactitele, vopsite în albastru pentru a crea impresia unei lumi subacvatice, fântâni, băi și colțuri ascunse, aride la prima vedere, unde vezi mai apoi șușotind un izvor ascuns. 


















Apoi, plimbarea prin grădini, deseori intercalată cu vizita unui alt patrulater de piatră oferă momente de respiro, aer curat și imagini pitorești cu Granada văzută de la înălțime.













În  al treilea rând, pentru cei care vor să se întoarcă în Europa după vizita prin această lume orientală, o vizită în palatul renașcentist al lui Carol I este, probabil, remediul cel mai potrivit. 

De ce nu fac eu lucrurile niciodată bine?


1.Pentru că mă grabesc atunci când nu e cazul și aștept prea mult când ar trebui să fug cât mă țin picioarele (spre scopul propus... bineînteles).
2.Pentru că sufăr de proasta părere că sunt suficient de deșteaptă încât să fac într-o zi cât alții-n 3 (prin practică mi s-a demonstrat că, de fapt, îmi trebuie 2 zile)
3.Pentru ca nu am atenție și concentrare distributivă.
4.Pentru că sunt mereu cu capul în nori și de multe ori, aici, pe Pământ, mă împiedic.

4 August 2006

Granada, poarta către Alhambra

E cald, prea cald afară și tot ceea ce pot face în timp ce zac, așteptând să vină seara și, odată cu ea, un pic de răcoare e să mă gândesc la locuri frumoase unde vara se simte un pic altfel decât printre betoanele Bucureștiului.

Acum câțiva ani, am vizitat Andaluzia. Unele dintre experiențele de atunci, le-am publicat și aici, dar furată de timp și de alte obligații nu am terminat povestea. Cât am fost acolo, m-am îndrăgostit de regiune, cu perisajele ei aride dar pitorești și cu încăpățânarea locuitorilor de a domestici locul prin clădiri, sisteme de irigații sau autostrăzi. 

Granada, una din ultimele opriri pe traseul vacanței este un exemplu foarte reușit în această privință. Primii inovatori aici au fost romanii, care au construit apeducte, temple, amfiteatre și drumuri. Apoi, maurii au preluat și au îmbunătățit această structură astfel încât orașul a crescut suficient de mult încât să devină, după cucerirea Cordobei, capitala Emiratului Granadei, una dintre cele mai puternice și dezvoltate societăți ale acelui timp. Un produs al acestei lumi dispărute după cucerirea spaniolă din 1492 este fascinantul complex al Alhambrei, un must see pentru mulți turiști și scopul vizitei mele în zonă.

Privind retrospectiv lucrurile, îmi pare rău că mi-am rezervat doar o zi pentru Granada. Trecerea mea prin oraș, a fost mai mult un urcuș cu autobuzul pe străzile labirintice care duc spre colina pe care e așezată Alhambra. Ne grăbeam pentru că vechiul complex maur este atât de popular încât se poate vizita numai cu rezervare, într-un interval orar bine stabilit. De-abia la întoarcere am avut timp să respirăm, să coborâm străzile abrupte la pas și să bem o cafea într-una din piațetele Albayzín-ului, cartierul arab, trăgând în fotografii Sacramonte, zona gipsy unde multe din locuințe sunt încă peșteri, săpate în rocă. N-am bucurat apoi de mâncarea marocană, într-un restaurant cu 3 mese în pantă, am căscat gura sau portofelul prin magazinele de suveniruri de pe Carrera del Darro, o străduță pitorească, mărginită pe o parte de case iar pe de alta de un râu deasupra căruia se înalță zidurile Alhambrei.

Era deja noapte când ne-am întors în stația de autobuz pentru o călătorie de încă 2 ore înapoi spre Malaga, orașul în care eram cazați.


Sacramonte, văzut din depărtare

...și de mai aproape