Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

O după-amiază în Toledo


Uitându-mă pe fotografiile de astă primăvară, mă lovește că Toledo, la fel ca multe dintre orașele medievale ale Europei, pe care UNESCO le  adaugă, an de an, pe lista patrimoniului universal, înseamnă, în primul rând, victoria omului asupra naturii, în acest caz piatra pe care cei care locuiau în oraș, au modelat-o cu răbdare, transformând-o în turnuri, case, creneluri, statui, biserici etc.

Câteva lucruri despre istoria orașului.

- În vremea romanilor era un târgușor local însemnat cu un amfiteatru care putea să găzduiască cinsprezece mii de oameni.
 - Un pic mai târziu (prin secolul VI), a devenit capitala regatului vizigot (aceștia erau băieții aceia care au dat o mână de ajutor la prăbușirea imperiului Roman, invazie după invazie).
  -  Și-a pierdut importanța pentru câteva sute de ani, după ce a intrat sub stâpânirea maură.
 - Când a fost cucerit de ceea ce azi numim strămoșii spaniolilor, bibliotecile arabe nu au fost distruse. Scrierile de acolo, precum și cele evreiești (Toledo avea o importantă comunitate evreiască), au fost traduse în castiliană și apoi în latină.
 - Între 1085 și 1561, a fost una dintre capitalele regatului Castiliei.
- A început să își piardă din importanță când orașul de reședință al monarhiei a fost stabilit, definitiv, în Madrid.

La nivel subiectiv, gândul la Toledo îmi aduce aminte de o după-amiază mai răcoroasă, mai "la munte", venită la țanc după dimineața petrecută în plin soare, în piața de chilipiruri a Madridului. Plimbarea, obișnuită în asemenea ocazii, a decurs firesc, fără oboseală mare, deși, ca orice târg medieval care se respectă, și Toledo e cocoțat în vârful unui deal iar străzile sunt destul de abrupte . Nu, nu am luat trenul de mai jos, deși arăta fain, o pată cu locomotivă roșie, printre zidurile de piatră. Să mai menționez alergatul după comori? Poate că nu ar trebui, fiindcă toți cei care au trecut printr-un orășel vechi, știu că în spatele zidurilor se ascund întotdeauna surprize. Aici sunt restaurantele și magazinele cu suveniruri, fostele moschei, biserici și sinagogi sau casele încăpățânaților care își păstrează locuința în buricul târgului, în ciuda faptului că e, cel mai probabil, lipsită de confortul modern, iar transportul se face, de cele mai multe ori cu un scuter, fiindcă străzile medievale nu au fost construite pentru mașini.


Ce am văzut în Toledo?
Din ciclul comorilor ascunse, cea mai interesantă vizită a fost, pentru mine, cea în locul unde se vindeau dulciuri din marțipan, lăudate ca una dintre specialitățile orașului, alături de oțelul de Toledo. Intrând într-un magazin ca să întrebăm unde le găsim, ni s-a spus obișnuitul, în orașele mici: mergi pe a doua stradă la dreapta, apoi o iei pe prima la stânga și vei vedea o ușă mare din lemn... Am găsit destul ușor locul, am apăsat pe butonul de la sonerie și am intrat într-un hol mare și răcoros, pavat cu faianță pictată - azulejo, decorat cu statuia unui sfânt în dreapta și un pian în stânga. Într-un intrând, am văzut un raft cu dulciuri și un grilaj de după care a apărut o... călugăriță. Bunătățile erau gătite în mănăstire.


Am mai vizitat, pe fugă, ruinele unei biserici micuțe (Mezquita Cristo de la Luzcare fusese într-o vreme moschee, și o altă biserică - Iglesia de Santo Tome - în holul căreia se găsește o pictură de El Greco, lucrată în cinstea unui om îngropat acolo și intitulată - Înmormântarea domnului de Orgaz. Pictura oferă o viziune interesantă asupra vieții de după moarte. În partea de jos a tabloului, vedem înmormântarea și corpul neînsuflețit al domnului Orgaz, în timp ce în partea de sus, sufletul său merge spre Judecata de Apoi. După cum spuneam în blogul despre Madrid, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la El Greco e bogăția culorilor și stilizarea figurilor. Se zice că stilul său e un amestec între arta renascentistă și felul de a picta bizantin, pe care l-a deprins pe insula grecească Creta,  unde s-a născut. Pictura, mai jos:


Nu am reușit să intrăm în catedrală, unde, în schimbul unei taxe destul de piperate (10 Euro), vizitatorul se poate bucura nu numai de biserică, dar și de o galerie cu picturi semnate de Raphael, Rubens, Goya sau Titian. Din păcate, duminică după-amiaza, întregul complex este închis, la fel ca și singura moschee rămasă în picioare în localitate, după expulzarea evreilor din Spania.

Cum se ajunge în Toledo?
Din Madrid se ia autobuzul, care circulă destul de des și face două ore până la destinație (preț bilet dus-întors în martie 2017 - 14 euro).



















Favignana - insula exotica de lângă Sicilia. Pățaniile unui solo traveler începător

De ce ai vizita o altă insulă când ești deja pe una, v-ați putea întreba dacă urmăriți povestea aventurilor mele prin Sicilia și, da, recunosc, pare amuzant la prima citire. La fața locului însă, eu tânjeam după marea bleu ciel și plaje sălbatice sau măcar lipsite de turiști,  unde să mă pot avânta în valuri fără grija rucsacului lăsat pe prosop. Plaja pe care o găsisem în Trapani fusese o dezamăgire cu nisip gri, apă băltită și mulți oameni care se băgau în seamă neîntrebați. În comparație cu asta, insulele Egadi păreau, din ceea ce citisem pe net, paradisul pe pământ. Îmi aduc aminte că m-a impresionat foarte mult imaginea unui peisaj cu influențe caraibiene și multele golfulețe (italienii le zic cala) ascunse în semi-sălbăticie care promiteau a fi descoperite acolo.

Din Trapani, insulele Egadi sunt o destinație ușor de atins. Doar șapte kilometri de mare o despart pe prima, Favignana, cea mai vastă și populată, de țărmul Siciliei. Acolo am decis să mă opresc și eu pentru ceea ce speram a fi o după-amiază de neuitat. Înarmată cu harta pe care am primit-o de la un chișculeț din port, am pornit în explorarea insulei. Prima plajă la care am ajuns, Lido Burrone, mi-a oferit albastrul acela pur de apă mediteraneeană pe care abia așteptam să îl văd și imaginea de mai jos, ea însăși o poveste care se cere inventată. Oare ce pățise bătrâna doamnă? Iubea mult și marea și suferea fiindcă nu se mai putea cufunda în ea așa cum o făcea odinioară, sau se scălda fiindcă îi recomandase medicul? Probabil câte puțin din amândouă. 


Nu am rămas prea mult aici. Algele, oamenii (mulți după gustul meu) și curiozitatea care rareori îmi dă pace, m-au împins mai departe. Am pornit, ghidată de GPS, pe un drum prăfuit de țară ce șerpuia de-a lungul falezei spre Cala Azzurra, o mică plajă înconjurată de stânci ce promitea delicii nemăsurate. 

Din nefericire și aici era aglomerat, ba chiar mai aglomerat ca pe Lido Burrone. Priveliștea, în schimb, m-a lăsat cu gura căscată. Mi-am găsit un colț de nisip necolonizat și m-am așezat, om, fund și rucsac, toate înghesuite pe nu mai mult de un metru pătrat, cu ochii semi deschiși și picioarele în apă, să mă soresc și să mă odihnesc un pic. Nici nu am simțit valul până când nu mi-a atins mâinile. Celularul, aflat în buzunarul din spate al pantalonilor scurți, a fost și el murat, dar deschizându-l am observat, ușurată, că nu a pățit nimic. M-am dezbrăcat și m-am aruncat în mare ca să îmi continui lecțiile de înot, întrerupte vremelnic în București. După vreo jumătate de oră de bălăceală, am ieșit - aveam totuși un drum destul de lung de făcut iar ultimul feribot spre Trapani pleca în mai puțin de două ore, după calculele mele. 

Ajunsă înapoi pe țărm, am scos, ca tot omul, telefonul să verific ceasul. Telefonul - închis. Am dat să îl deschid. Telefonul - mort. Cuprinsă de panică, am început să alerg spre port. Țineam într-o mână obiectul blestemat iar în gând mă rugam la toți zeii și dracii ce protejează călătorii ghinioniști să mă ajute. Erau de fapt două rugăciuni într-una. Îmi doream, în primul rând, să ajung în camera mea confortabilă de hotel din Trapani în seara aceea iar, apoi, ca device-ul pe care îmi țineam hărțile, gps-ul și alte lucruri necesare pe traseu să aibă, nu șapte vieți ca pisicile, ci măcar două, ca să îmi mai fie de folos în următoarele doisprezece zile de vacanță. Am mers așa,  toropită de căldură, și încercînd, vai - oroare, să mă bazez pe propriul meu simț de orientare ca să găsesc portul, mai mult de oră, până când zeul care protejează găgăuții din întreaga lume s-a îndurat de mine. La, probabil, a mia apăsare pe butonul de start, Samsung-ul a vibrat, o lumină caldă a însuflețit ecranul și, cât de curând, mi s-a cerut să introduc parola. Scăpasem! 

După 5 minute de butonat frenetic am constatat că mersesem în direcția bună. Micuțul târg din Favignana se afla la mai puțin de cinsprezece minute distanță și mai aveam ceva vreme până când sosea feribotul. Pozele acelea de la sfârșitul postării, în care toate contururile sunt îndulcite de lumina apusului, au ceva din ușurarea mea în ele. A fost prima și ultima oară când m-am simțit neajutorată, în cele aproape trei săptămâni de vacanță. Cu toate acestea, nu am regretat excursia. După cum veți vedea mai jos, uneori merită să îți asumi riscuri.

Cum se ajunge în Favignana?
Din portul din Trapani, compania Liberty oferă curse cu feribotul spre și dinspre cele trei insule Egadi, de câteva ori pe zi. Prețul unui bilet dus întors pe 21 septembrie 2016 era de 18 euro.






















Câmpina în 2007

Scormonind prin postările mai vechi, din prima viață a blogului, am dat peste relatarea acestei excursii de week-end. Au trecut mai mult de zece ani de-atunci, de când încercam timid, cu degetul, primele excursii de om mare. 

Noapte, ploaie+furtună, după care a ieșit soarele... 

Orășel interesant,verde, multe case frumos/deosebit construite, castelul mistico-magic al lui Hașdeu și casa lui Grigorescu, pe care nu am apucat să o vizitez. Trecând peste descrierea fadă, funcționărească a istoriei sale pe care am citit-o pe pliantul primit la intrare, castelul merită văzut măcar pentru portretul proprietarului, realizat de Grigorescu, ai cărui ochi te urmăresc peste tot, camera-biserică a spiritelor și oglinzile laterale de la intrare și ferestre.

24 iunie 2007



 


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...