Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Un gând pentru o sâmbătă ploioasă

Să încep cu o constatare. De multe ori, când așezată într-o terasă mă lovește pofta de a-mi nota ceva într-un carnețel  (ah, infamele jurnale care vor satisface curiozitatea morbidă a unei rude îndepărtate venite să ajute la înmormântarea mea) descopăr că îmi lipsește fie caietul, fie că stiloul zace părăsit printr-o altă geantă. Azi nu se abate de la regulă și, bineînțeles, bateria telefonului arată un panicant 25%.

Prima diferență - mie ospătarul mi-a adus pâine integrală, lor chifle albe și pufoase. Asta înseamnă să îți cunoști clientul. Eu, o femeie la treizeci și ceva de ani, cu punga de cumpărături atârnată de un braț și telefonul lipit de palma celuilalt, sunt sigur genul care, dacă nu tine dietă, se străduiește să mănânce sănătos. Ei, pe la șaptezeci și ceva de ani, contemplă entuziaști perspectiva unei porții de mici cu cartofi prăjiți după ce vor fi terminat ciorba de pui și halbele de bere aflate deja pe masă sau trăiesc încă într-o vreme în care mersul la restaurant nu implica niciun fel de restricții. De la o masă la alta, doamna mi se adresează fără inhibiții: "E bună ciorba de vacută? ". "Da", dau eu din cap, aprobator, cu botul plin de zeamă. "Mi-aş fi luat și eu, dar soțul a zis să încercăm de pui". "Sunt sigură că e foarte bună" reușesc să rostesc chinuit după ce îmi înghit dumicatul dintr-o suflare, nu înainte de a o blagoslovi un pic, mental, pentru ceea ce consider, trecător, o lipsă de politețe. 

Dar poate că eu greșesc de data asta. Poate bătrânii și copiii știu mai bine și tocmai curiozitatea asta nepotolită, pe care eu una simt că o pierd în zilele în care nu mai e loc de nimic altceva în afara rutinei obositoare de adult, înseamnă bucurie de a trăi. 

Cagliari, capitala cățărată pe stânci

Acum mai mult de un an, într-un autobuz care mă purta din Cagliari spre Alghero, scriam:

24 septembrie 2016



Tocmai părăsesc Cagliari, mă îndrept spre Alghero. Două vești proaste: prima ar fi că nu am găsit magneți pe niciunde și nu am avut chef să iau vederi și a doua că autobuzul ăsta,  cu care urmează să merg trei ore și jumătate, mă lasă la aeroport. 
O chestie pe care am văzut-o în fiecare din orășelele prin care am trecut până acum: nu există stradă care să nu se numească Victor Emanuel.
Cu ce am rămas din Cagliari? Cu amintirea corso-ului mai sus amintit, unde am stat două nopți la numărul 159, cu imaginea unui oraș cocoțat pe dealuri și o după amiaza superba petrecută la plajă.
Nu am explorat prea mult orașul, trebuie sa recunosc. În plimbarea de azi am ajuns, pe niște străzi foarte abrupte, pe lângă biserica Chiara,  pe Via Genovese,  o strada drăguță și veche, care m-a purtat apoi spre Cita de Musei, unde mi-am îngropat restul timpului citind despre civilizația nuragică, despre care plănuiesc să îmi iau și o carte.
Cred ca diferența dintre Sicilia și Sardinia e că aici marea nu e verde ci albastră, culorile sunt mai asre, munții mai aproape.  De când umblu cu autobuzul ăsta, am văzut porci mistreți alergând pe câmp și turme de vaci și oi.
Ca și sicilienii, sardinienii își beau cafeaua la bar, cu un pahar de apă alături, in fugă. Cred că și portughezii procedau așa. De spanioli nu îmi mai aduc aminte.


Fuseseră două zile destul de încărcate, începând cu sosirea în oraș (venisem cu avionul din Trapani, Sicilia), continuând apoi cu mersul la mare, deși aici reușisem să lenevesc în a doua parte a zilei și terminând cu dimineața de plimbare prin oraș. Gazdele de la hostel mă așteptaseră la aeroport, într-o mașină particulară pe care mi-a fost greu să o identific. Erau doi: tată și fiu. În timp ce fiul mă căuta în fața ieșirii de la aeroport, tatăl dăduse o raită prin săli ca să strângă materiale promoționale: fluturași, hărți ale regiuni etc. Toate acestea erau apoi așezate cu grijă pe măsuța din bucătărioara apartamentului și împrumutate turiștilor numai după ce aceștia jurau, cu mâna pe inimă, că nu le vor rătăci sau îndoi. Hostelul era mic dar curat, un apartament vechi din care proprietarii își păstraseră o cameră și le închiriau pe celelalte trei. Comitetul de primire îi includea pe proprietar și pe tatăl lui, cu soția, și iubita fiului, care venea din Moldova sau Ucraina, nu mai țin minte exact...

Știu că am dormit bine, deși m-am speriat de cutremurul din România. În seara aceea am mâncat cea mai bună pizza italiană, una cu ton, servită la un împinge tava aproape gol de pe strada Victor Emanuel.

Nu am ajuns până în port în orele pe care le-am petrecut explorând Cagliari. Am urcat în schimb pe deal, spre centrul vechi, pentru a mă pierde printre clădirile colorate din jurul turnului Elefantului și a sfârși, după cum ați aflat deja mai sus, în Muzeul de Arheologie. Nu am cumpărat cartea despre civilizația nuragică, deși poate ar fi trebuit. Până la urmă, nu am văzut nici unul din aceste turnuri fortificate (nuraghe) care au rămas în urma acestei interesante civilizații megalitice care gândea figurine atât de complicate, precum cele pe care le veți vedea mai jos.

Cum se ajunge în Cagliari?
Din Sicilia, cum am mers eu, se poate ajunge cu avionul cel puțin din Trapani (cu compania Ryanair) sau cu feribotul pe mai multe rute.
Din București există zbor direct doar până în Alghero, Sardinia. Cagliari e la 3-4 ore distanță, cu autobuzul.


















Moscova. Zborul, sosirea, primele impresii

Am ajuns la aeroport după o noapte grea, în care au încăput doar două ore de somn, fiindcă restul au fost ocupate cu băgăjitul. De data asta, spre deosebire de concediul mare de acum un an, când era cât pe ce să pierd avionul, eram acolo ( nu din "vina" mea, recunosc) cu trei ore înainte de decolare. Urma să ne aruncăm în explorarea Rusiei încă de la plecare, fiindcă zburam cu compania lor, Aeroflot. La bord, eram într-un avion mic - Suhoi, cu câte două locuri pe fiecare parte, ne aștepta prima surpriză plăcută - masa unde, pentru prima oară în viața mea de călător, am primit un meniu tipărit și posibilitatea de a alege între două feluri de prânz.

Cele aproximativ două ore și jumătate de zbor au trecut ușor. De-abia am avut timp să citesc câte ceva de pe wikipedia despre Rusia și să dorm o jumătate de oră, că am început coborârea și atenția mi-a fost captată de ceea ce vedeam pe hublou.

Era frumos afară în sâmbăta în care ne-am început vacanța, așa că am văzut mult și departe. De sus, Moscova arată ca un oraș construit în pădure. Există, ce-i drept, multe blocuri comuniste, multe dintre ele seamănă până la identificare cu ce avem și noi - construcții urâte dar funcționale, prost întreținute, împărțite în apartamente standard - că doar de la ei ne-am luat planurile de construcție. La prima vedere, observi însă două diferențe majore: în Moscova, multe dintre aceste blocuri sunt turnuri cu câteva zeci de etaje (deh, acolo cutremurele sunt mai rare) și în jurul acestor clădiri, în mijlocul acestor cartiere, pe marginea șoselelor, mai peste tot, de fapt, spațiul este împărțit cu generozitate, între oameni și natură. Da, capitala Rusiei e un oraș mare (cu tot, cu suburbiile, are o populație aproape egală cu a României astăzi), dar e și un oraș verde, aerisit, cu parcuri imense și spații largi, deschise, între clădirile cu locuințe. Primul lucru care m-a izbit ca fiind diferit a fost prezența bisericilor în cele mai neobișnuite locații. Prima peste care am dat era o capelă micuță, în aeroport, iar a doua, pe care am văzut-o chiar când ieșeam din gară, se oglindea în pereții de sticlă ai unei unei clădiri corporatiste care purta mândră sigla PWC-ului (Price Water Coopers). Nu insist acum prea mult asupra subiectului, fiindca despre bisericile rusești mai am multe de povestit.
Ca la noi


Din aeroportul Sheremetyevo, unde ne lăsase micuțul nostru avion, am luat trenul expres (biletele se pot cumpara de pe site cu un discount sau de la automatele din aeroport, cu 500 de ruble pe călătorie) spre gara Belorussky. Drumul, care durează cam o jumătate de oră, ne-a ajutat să vedem și periferiile orașului. Din păduri se ivesc mai întâi cabanuțele în care rușii își petrec week-endurile (dacha) și în care am citit că, mai nou, părinții se mută de tot pentru a le lăsa apartamentele de la oraș copiilor (în Moscova, metrul pătrat de locuință comunistă costă peste 4 000 de dolari), apoi blocurile de care vorbeam mai devreme. Gara e la câțiva pași de metroul Belorusskaya (un tichet de 2 călătorii costă 100 de ruble, adică aproximativ 7 lei, unul de 20 - 580 ruble și se pot cumpăra fie de la casă, fie de la automatele din stație ).

La ieșirea din gară
Coborând în măruntaiele pământului, am luat pentru prima oară contact cu minunatele stații de metrou moscovite, lăudate în toată lumea. Ocupată cu bagajele și hărțile, uitasem cu totul de asta, așa ca surpriza a fost cu atât mai mare.

Urma să ieșim la suprafață printr-o stație care poartă un nume plin de rezonanță - Dostoyevskaya. Hotelul nostru, situat în centru și nu prea, deși nu ne-a plăcut la prima vedere, s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pe care o făcusem în acest tur. E ciudat, ce-i drept, să te simți bine într-o clădire care a fost sediu al NKDV-ului vreme de 17 ani, dar, după cum urma să aflăm, așa e Rusia, cu lumini sau umbre, acolo unde te aștepți mai puțin.

Prima seară a fost, ca în toate locurile noi, aproape magică. Am mers pe jos până la Kremlin trecând, în drumul nostru, pe lângă o moschee , baruri, magazine și terase construite în clădiri vechi (pe care ei le-au păstrat mai bine ca noi), petreceri extravagante pe lângă teatrul Bolshoy și mall-ul de lux, Țum, unde nu poți să intri în buda istorică fără să lași 500 de ruble. Era un drum pe care urma să îl mai parcurgem de câteva ori în cele 4 zile petrecute în oraş, fiindcă Piața Roșie și Kremlinul sunt, la propriu, centrul orașului. De-aici pleacă Tverskaya, bulevardul larg pe care se găsesc multe exemple de arhitectură stalinist - empire, clădiri construite să fie, în primul rând, utile dar suficient de mari și dichisite încât să impună respect și bulevardul Okhotny Ryad care dă spre cea mai nouă catedrală din oraș, numită ceva de genul Salvarea prin Christos (în timpul comunismului pe locul bisericii era o piscină în aer liber, care funcționa și iarna), de unde se ajunge, încet, încet, spre Treatyakov, muzeul cu artă rusească. Nici Arbatul, faimoasa lor stradă comercială, unde azi portretiştii și vânzătorii de matrioșce își întind marfa în fiecare zi, nu e prea departe.

Când am ajuns la destinație, Piața Roșie tocmai se închidea peste noapte. Am mai hoinărit un pic în jurul zidurilor Kremlinului, suficient încât să observăm dimensiunea colosală a clădirilor, să găsim unul din restaurantele lanțului care ne fusese recomandat pentru mâncare ieftină și sa vedem cum, una dintre fântânile din parc e curățată de homlessi mânați de la spate, cu bățul, de niște paznici. După cum ziceam, lumini și umbre...

Teatrul Bolshoy



Kremlinul și statuia lui Vladimir cel Mare, cel care a creștinat rușii

Strada Arbat

Intrarea galeriei Treatyakov

Tverskaya

Piața Roșie zărită de pe Tverskaya

Erice, orașul de piatră

Erice, unde am urcat în ultima zi a șederii mele în Sicilia, e un oraș în care pietrele povestesc celor care știu să le citească despre o lume veche în care s-au amestecat fenicieni, greci, arabi, normanzi și, în cele din urmă, italieni. Numele îi vine de la un semizeiu grec, doborât în luptă de Hercule, iar în antichitate Venus era sărbătorită pe terasele sale. 

Pentru turiști obișnuiți, așa, ca mine, orașul aflat la aproape 800 de m altitudine față de nivelul mării oferă, mai ales într-o după-amiază frumoasă de toamnă timpurie, priveliști de neuitat (se zice că în zilele cu adevărat senine un om cu ochi ageri poate vedea țărmurile Africii din Erice), apoi posibilitatea de a se răsfăța în magazinele cu suveniruri și majolica, de a explora străduțele înguste, pietruite, un coșmar pentru mașini dar atât de fermecătoare pentru privirile obosite de cartierele construite în linii drepte și, de ce nu, de a se opri la o terasă ascunsă într-o piațetă pentru a mânca o porție de fast food italian delicios.


Cum se ajunge în Erice?
Din centrul orașului Trapani se ia autobuzul 21 sau 23 până la capăt (2.4 euro bilet dus întors), apoi funicularul (9 euro bilet dus întors).







Trapani


Castelul Normand








Sicilia era numită de romani Trinacrium (stea în trei colțuri) și reprezentată ca un cap de Meduză cu 3 picioare în alergare și 3 spice.
Siclienilor le-a plăcut atât de mult încât au păstrat-o ca simbol al insulei regăsit, printre altele, pe steag.






Biserica principală 

Biserica principală pe dinăuntru





Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...