Iată că am reușit să ajung și anul acesta la festivalul de film documentar One World Romania, care a avut loc între 15 și 24 martie, tradiție care mă bucură, deși nu știu încă cum o voi scoate la capăt în 2020. Dar despre asta, într-un articol viitor...
Aveam în plan patru documentare, mi-au ieșit doar trei pentru că în noaptea de sâmbătă spre duminică (ultima zi a festivalului), m-a lovit gripa. Nu-i nimic, e bine și așa. Mai jos, o dare de seamă despre ele.

1. Camorra
Mi-am început seria de vizionări cu un documentar despre mafia napoletană - Camorra. Construit dintr-o serie de secvențe surprinse de televiuziunea italiană de-a lungul timpului, pe fundalul cărora se narează povestea creșterii și consolidării organizațiilor criminale din oraș, documentarul vorbește despre un Napoli lipsit de locuri de muncă, unde, pentru mulți, supraviețuirea depinde de contrabandă, furtișaguri și prostituție. Fărădelegile mărunte sunt tolerate de către autorități și clasele conducătoare până când amenință ordinea lucrurilor prin înbogățirea săracilor. În aceste condiții, un nou lider, Raffaele Cutolo, crează o structură care să îi unească pe defavorizați, oferindu-le un clan care îi implică în fărădelegi mărunte și îi tratează cu respect. Mai interesant e că el reușește toate astea, din închisoare, unde își petrece o mare parte din viață.



2. Eldorado
În acest documentar, regizorul realizează o comparație între refugiații care inundau Elveția în anii celui de-al doilea război mondial și africanii sau sirienii care își riscă viața, traversând Mediterana în bărcuțe precare, pentru a ajunge în Eldorado-ul european. E un subiect trist, dar încă de actualitate deși, cel puțin în Siria, conflictul e pe sfârșite. Moartea prematură a fetiței pe care părinții lui au luat-o în grijă, îl marchează pe regizor care ajunge să devină și el emigrant: se mută în Italia unde are ocazia să asiste la salvarea și distribuirea refugiaților în lagăre din care, cei mai mulți, ajung să muncească la negru pentru a cultiva fructe și legume ce vor fi mai apoi vândute înapoi în Africa natală la prețuri mai scăzute decât produsele locale. 



3. Distanța între mine și mine
Voiam să văd filmul acesta încă de anul trecut, când a rulat pentru prima oară la festival. În el, o Nina Cassian aflată la vârsta bătrâneții, dar nu și a înțelepciunii plictisitoare, își comentează viața văzută prin imaginile materialului filmat în anii ei de carieră, în România comunistă. Relaxată, cu un pahar de votcă și o țigară în față, doamna care avea deja 86-87 de ani când a fost filmat materialul, vorbește despre idealismul ei tineresc care a determinat-o să se înscrie în Partid, pe vremea în care comunismul însemna tot, cum îi era rușine nu doar cu legendarul ei nas, dar și cu mâinile prea fine, de intelectuală, dar și cum eforturile ei de a se integra au dat greș în momentul în care direcția generală în cultură a început să fie dată doar de proletcultism. În cele din urmă, ajunge să se refugieze în literatura pentru copii fiindcă societatea ideală a omului e basmul. Și în basme există Răul, dar e întotdeauna învins iar, mai apoi, când își dă seama că e supravegheată de Securitate și că unii prieteni apropiați dispar fără urmă, să fugă în State.  



Dacă vă plac documentarele, găsiți mai multe recomandări din anii precedenți aici.

Prima și ultima călătorie, de până acum, a anului, a fost în Atena.

Am plecat la drum cu așteptări mari. În primul rând voiam un hotel fain, care să facă cele trei nopți petrecute acolo, de vis. Am ales, un pic peste bugetul nostru obișnuit, un loc numit Dryades &Orion . S-a dovedit a fi hotelul standard, cu mobilă învechită și prețuri exagerate. Pe deasupra, era cocoțat pe un deal unde ajungeam seara, când eram obosiți de atâta colindat, doar cu taxiul. Într-adevăr, din balcon, aveam o priveliște faină asupra acoperișurilor terasate ale orașului în care stăteau înfipte vechi antene parabolice mărginite aproape de linia orizontului, de Acropole într-un colț și de portul Pireus, deasupra căruia apunea soarele, în celălalt.

Ne-am petrecut zilele topindu-ne în căldura blândă de sfârșit de iarnă și început de primăvară. Nici nu ne dăduserăm seama cât ne lipsise soarele până ce nu l-am regăsit, după o iarnă grea și întunecată, în Atena, plimbându-ne pe străzile centrului vechi unde graffiti-urile cucereau parterele părăsite ale blocurilor și adăstând îndelung la cafea și palavre, pe la terase. Am aflat, curând, că în jurul pieței Syntagma se întâmplă totul. Pe acolo coboram, ca să mergem spre Plaka, Monastiraki sau Thissio, cartierele istorice ale orașului, luam taxiul ca să ne întoarcem în Exarcheia, unde locuiam, și tot de acolo ne-am făcut drum spre Acropole. Pentru greci este un loc cu atât mai important cu cât clădirea Parlamentului și majoritatea ambasadelor sunt localizate în zonă.

M-a mirat mulțimea de turiști care umplea străzile Atenei, dar  în câte capitale europene ai luxul de a te bucura de viață la 20 de grade Celsius, în februarie? La Acropole, ce să mai zic. Eram noi, turiștii, și  locurile acelea mitice pe care, văzându-le la televizor când erai mic, le asociezi cu ceva prea îndepărtat de viața ta reală ca să fie tangibil. Revenind...  Există 2 tipuri de bilete de intrare - cele care acoperă fix dealul cu templele - intrarea monumentală care era bogat pictată în antichitate, Parthenonul (templul închinat zeiței Atena), Erechtheionul, dedicat atât Atenei cât și lui Poseidon, templul Victoriei - Nike și teatrul lui Dyonisus, care poate fi văzut de sus, și un altul, mai cuprinzător cu care pot vizita majoritatea ruinelor antice din centrul Atenei. Primul costă 20 de euro vara, primăvara și toamna și e redus la 10 euro în timpul iernii, cel de-al doilea e 30 de euro tot timpul anului.   

Un al doilea loc în care am ținut musai să mergem a fost Muzeul Național de Arheologie. Ne-am nimerit cu vizita într-o duminică, când intrarea e liberă (e posibil ca și la alte situri de interes să fie la fel, așa că verificați înainte de a vă lansa în plimbări cu tentă istorică). Aglomerație mare și aici, dar d-aia bună gen coadă la cultură. Sunt multe lucruri de văzut și de asimilat, timp și răbdare să ai. Mie mi-au rămas în minte kouroii și korai-ele, primele reprezentări masculine și, respectiv, feminine grecești folosite ca ofrande zeilor și care, lucru ciudat, aduc cu vechile statui egiptene apoi bijuteriile, în special vestita mască a lui Agamemnon.

Înainte să plecăm am vrut să vedem Atena de sus. Cel mai bun loc pentru asta era, din câte am citit, dealul Lykabettus unde am ajuns în ultima zi, înainte de apus. E, într-adevăr, un loc deosebit. Mașina te lasă într-o parcare înconjurată de stânci marcate cu graffitiuri și semnături. Pentru cei temerari există și un drumeag abrupt care duce către vârf, unde o bisericuță micuță e înconjurată pe trei părți de o cafenea imensă, unde se pot odihni cel puțin 200 de turiști. 

Altceva? Ah, dacă sunteți într-o sâmbătă în Atena, nu ratați piața fermierilor din Exarcheia iar duminica, aruncați un ochi prin târgul de vechituri din Monastiraki. 

Cam atâtea am avut de spus despre city-break-ul nostru în Atena. Dacă aveți timp, energie și ceva bănuți puși de o parte vă recomand să fugiți cât mai repede acolo, la soare și mare. 



































Probabil am fost un pic dezamăgită când am reușit (în sfârșit!) să văd Balcicul. Nu de alta, dar crescusem cu imaginea exotică de care vorbeau regina Maria în jurnalele ei și Cella Serghi în Pânza de păianjen - un  soi de vamă cosmopolită înainte de Vamă, un loc ce își vrăjea turiștii cu același farmec simplu care i-a inspirat pe impresioniști atunci când au pictat orășele din Normandia sau Provence:

''Vreo două zile ne-am plimbat prin Balcic dezorientați, înmărmuriți de noutatea și frumusețea peisajului, fără să știm, ieșind din casă, dacă o vom lua la dreapta ori la stânga, spre mare sau spre dealuri. Singurul nostru prieten și călăuza noastră era micul Șaban, unul din cei doi băieți cu fes care ne-au dus geamantanele când am sosit. Când îl întâlneam, pe la șase seara, strigând "Bizlii calde, calde bizlii", cu tava plină de prăjiturele ca niște spume albe, atârnată de gât, îl luam cu noi fiindcă lui Michi îi plăcea să cunoască amănunte precise despre Balcic, să pună tot timpul întrebări ca un copil, să ronțăie bezele și să primească răspunsul exacte.
În felul acesta am aflat că mesele acoperite toate de coroana unui copac al cărui trunchi numărat poate secole e că e cafeneaua lui Ismail, alta cu cerdac, la care te urcai pe o scară dreaptă de lemn e cafeneaua lui Mehmet (în anul următor a făcut schimb cu Ismail) că restaurantele se numesc Elita și Riviera. Dincolo vedeam, printre grădini verzi și dealuri cretoase, câteva vile albe (le găseam, nu știu de ce, misterioase), câteva corturi, de unde ajungeau, din când în când, până la noi, sunete de banjo sau de patefon. Nu-mi venea să spun că e mai frumos ca la Mangalia, dar cu atâta liniște, cu atâta farmec fără nume nu mă mai întâlnisem. Marea era întotdeauna liniștită și albastră, ca un cer senin. Amurgul se lăsa de pe dealurile gălbui în umbre mari. Fâșiile de lumină se plimbau din loc în loc.'' (Cella Serghi - Pânza de păianjen)

Nu mai e nevoie să spun că, între timp, orașul s-a schimbat. Au trecut peste el războiul, foametea, schimburile de populație și comunismul iar după '89 vecinii noștri bulgari au intuit (bine) că turiștii vor umple străzile micuței așezări și s-au organizat ca atare. Pe strada care duce spre grădinile reginei nu te mai poți plimba agale, de braț cu soțul sau amantul, dar poți cumpăra de toate, te poți caza sau poți schimba bani. E musai să schimbi bani de altfel, dacă nu ai leve, fiindcă intrarea în complex se plătește doar cash. Dar o iau înainte cu povestea... să începem cu lucrurile plăcute, fiindcă deși Balcicul nu mai e clubul select al elitei României, care împânzește lumea căutând stațiunea de vară perfectă, rămâne o oprire necesară și plăcută pe harta unui călător.

Regina Maria a iubit mult această zonă, poate și fiindcă îi aducea aminte de Malta cea în care crescuse. Ca o paranteză, merită citite jurnalele ei fie și numai pentru descrierea grădinilor fermecate din La Valletta. Evident sunt multe evenimente și oameni interesanți menționați în aceste cărți, dar mintea mea de copil s-a lipit mai ales de locurile fermecate unde a copilărit regina. Complexul din Balcic e o sinteză a tuturor influențelor exotice care i-au marcat viața, adunate în colajul fermecător numit Art Nouveau. Construit în perioada în care Cadrilaterul a aparținut României, castelul, impropriu numit așa, e format din casa reginei, alintată cuib și alte șase vile, câte una pentru fiecare copil al ei. În parc mai există câteva construcții administrative sau decorative, o capelă, unde i-a fost depusă pentru o perioadă inima, și grădina botanică care, de fapt, ocupă cea mai mare parte a domeniului. Nici nu e de mirare - regina Maria era o englezoaică veritabilă și iubea viața în aer liber. Neavând foarte mult timp la dispoziție, noi am vizitat doar vila ei - construcția cu pereți albi și minaret care se vede în prima fotografie, surprinzător construită într-un stil nepretențios, aș zice chiar auster. Cine locuia aici avea strictul necesar pentru o familie: un living larg și un apartament cu dormitor, baie și salon sus. Nici nu i-ar fi trebuit mai mult pentru că exteriorul este proiectat în așa fel încât viața în aer liber să fie cea care contează. În drumul nostru printre vile (am venit dinspre grădina botanică), am mai dat de o cascadă, terase largi cu vedere la mare, alei pietruite, umbrite de copaci verzi, și bănci primitoare, unde iubitorii de natură își puteau petrece confortabil zilele lungi și toride de vară. 

În total contrast cu oaza de verdeață din domeniul regal, plaja și faleza, aflate la doar câțiva metri de parc, păreau rupte din altă lume, una în care betonul înghite nisipul iar copacii sunt sacrificați fără milă în favoarea hotelurilor fancy dar, surprinzător, goale. Poate într-o zi mai puțin călduroasă, absența oricărei urme de umbră nu m-ar fi deranjat atât de mult, dar în după-amiaza toridă de august în care s-a nimerit să vizităm Balcicul tot ce îmi doream era să ne întoarcem mai repede în campingul nostru de la Krapets, unde corturile și mesele ne erau ascunse de fierbințeala soarelui de vară, sub coroanele unor copaci falnici. 

Prețuri intrare: 8 leve - grădina botanică, 6 leve - vila reginei. Accesul la vilă se poate face fie dinspre grădini, fie de pe faleză.
Cum se ajunge în Balcic? Cel mai convenabil este să mergi cu mașina - orașul se află la doar 64 de kilometri de Vama Veche, dar există și excursii de o zi până acolo, oferite de diferite agenții de turism.