Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

One World Romania 2017

Aş putea spune că să ajung la festivalul de film documentar care are loc în București, la începutul fiecărui martie, a devenit o tradiție pentru mine. În fond e al treilea an în care reușesc să prind câteva dintre proiecțiile One Word Romania la cinematograf. Ce-i drept, ceva mai puține de data asta, doar trei.

1. Lumea din umbră (Shadow World) - un documentar despre legăturile invizibile între politicieni și lobişti, teoria conspirației și afacerile de miliarde de dolari / euro cu arme combătute public de guverne, dar susținute neoficial, Margaret Thatcher, afacerea BAE şi prietenia strânsă a doamnei mai sus menționate cu ambasadorul Arabiei Saudite, prințul Bandar. Nu sunt neapărat lucruri de care să nu fi auzit până acum, dar puse cap la cap conturează un tablou mai complex. Filmul este bazat pe carte cu acelaşi nume, scrisă de Andrew Feinstein, un fost politician sud african care trăiește în momentul de față în Londra. Merită văzut și nu prea, mai ales dacă sunteți predispuși la depresii legate de felul în care ar trebui să funcționeze (și nu prea reușește) lumea de astăzi.





2. Pe o altă poveste și subiect, Mântuiește-mă (Liberami) vorbește despre munca de exorcizare pe care o duc preoții din Sicilia. În anumite comunități, mai ales în cele mici și/sau sărace, locul psihologului este luat de preot iar exorcizarea înlocuiește tratamentele de specialitate. O fi bine? O fi rău? Nu am reușit să îmi dau seama prea exact din film, deși concluzia care ne este "vândută" e că "eroii" documentarului par realmente alinați de ceea ce simt a fi intervenția divină în viața lor. După cum puteți vedea din trailerul de mai jos, filmul, departe de a fi sobru, menține atenția privitorului sceptic, prin umorul de situație, prezent aproape la fiecare pas. Îl recomand pentru cei care doresc să afle mai multe despre relația dintre oameni și credință într-una dintre cele mai frumoase (și sărace) zone alte Italiei. 





3. Orașul 40 (City 40) descrie unul dintre orașele ascunse ale Rusiei, Ozark? , locul în care trăiau (și mai trăiesc încă) specialiștii în arme nucleare din URSS. Construită într-o epocă în care se știau prea puține despre efectele secundare ale radiațiilor, localitatea care nu exista pe hartă înainte de '90, este situată într-o zonă idilică, dar aproape la fel de poluată ca Cernobîlul, fapt pentru care mulți dintre oamenii din împrejurimi mor de tineri. Asta este doar un aspect al problemei, celălalt fiind că, odată cu prăbușirea URSS-ului, producția de arme nucleare a scăzut ceea ce a adus problemele spinoase ale "tranziției" pe buzele tuturor. Pentru cei interesați de soarta zonelor nucleare, poate fi combinat cu un documentar despre lupii radioactivi de la Cernobîl, în fapt o viuziune paradiasiacă a unei lumi postapocaliptice, în care natura își revendică rapid locurile domesticite de om.





Bonus - Taxi Tehran

Un film sau documentar, depinde cum îl privești, despre viața oamenilor din Teheran, surprinsă din locul din care se vede cel mai bine orice oraș - bancheta unui taxi. Perspectiva este inedită și prin prisma faptului că regizorul, Jafar Panahi, joacă rolul șoferului de taxi. Fără a-mi da prea bine seama cât din film este regizat și cât e pur și simplu, reality-show, m-am uitat interesată la străzile orașului și fețele oamenilor și m-am amuzat copios trecând printre gâlcevi între necunoscuți (se pare că acolo este ceva obișnuit să împarți taxiul), situații hilare (cele două doamne care erau convinse că trebuie neapărat să își arunce peștișorii talisman într-un râu până la ora 12 a zilei respective, altfel mureau) și scene tragico-comice, cum ar fi cea a testamentului înregistrat cu telefonul mobil. Un must see, din punctul meu de vedere, mai ales că pentru poveștile lui vesele și nevinovate cu substrat, Panahi a fost închis de câteva ori în Iranul natal.


Ce mi-ar mai fi plăcut să văd dar nu a fost să fie?
Cam multe, zic eu. Le pun aici, atât pentru cei interesați cât și pentru propria ținere de minte:

1. Insultă (Insult)
2. Nu am trecut eu granița, a trecut ea prin mine (I Didn't Cross the Border, the Border Crossed Me)

3. O viață germană (A German Life)
4. Tânărul Patriot (Young Patriot)
5. Un spital plutitor în Siberia (Syberian Floating Hospital)
6. Vrabia golancă (Hooligan Sparrow)
7. Varză, cartofi și alți demoni (Cabbage, potatoes and other demons)

Câteva imagini din Trapani


Am stat aici 2 nopți, dar nu am petrecut în oraș mai mult de câteva ore. În prima zi, am făcut o plimbare în Favignana, una din insulele Egadi iar în a doua, așa fragmentată cum era de un zbor de seară către Cagliari, am ținut morțiș să ajung în Erice, orașul cățărat deasupra Trapani-ului de unde se zvonește că în zilele senine poți vedea Africa. Mi-a rămas în minte imaginea unei camere confortabile de hotel, probabil una dintre puținele de care m-am bucurat în excursie, o plajă tristă și cam murdară, unde, fiind singura femeie de sub 50 de ani întinsă la soare, mi-am făcut mai mulți prieteni decât îmi doream, o cină cu pește (yum!!!) pe Corso Vittorio Emanuele, una dintre nenumăratele mari bulevarde din Italia numite așa, la care am aflat o veste amuzantă, și plimbarea de-a lungul portului. 

Ce altceva mai poți face în Trapani? Poți vizita, desigur, cele 2 regiuni pe care le-am menționat mai sus sau ruinele grecești din Segesta și, de asemenea, poți luat un avion low-cost (Ryanair) spre Cagliari, o variantă rapidă și ieftină de a trece din Sicilia în Sardinia.









Cum se ajunge în Trapani?
Din Palermo, am luat din nou autobuzul (compania Segesta), am plătit 8.6 euro, iar după o călătorie de 2 ore și jumătate eram în centrul Trapani-ului.

O zi în Palermo


Ca să ajung din Catania în Palermo, am străbătut insula de la sud la nord cu autobuzul.  Am aşteptat cu nerăbdare ziua călătoriei, fiindcă doream să descopăr ce se ascunde dincolo de orăşelele pitoreşti, de coastă. Eram curioasă, bunăoară, să văd ce cultivă sicilienii, dincolo de clasicii măslini şi informațiile pe care le puteam găsi pe net. În toate călătoriile cu autobuzul văzusem, pe câmp, ferme singuratice, din piatră și pământ,  inconjurate de livezi întregi de copăcei nu prea înalți.  Sunt un lucru frapant fermele ăsta - mi se pare ca oamenii de aici trăiesc fie în orașe înghesuite,  cu străduțe strâmte, fie ca latifundiari,  pe întinderi mari şi singuratice de pământ. 

La o oră distanță de Catania, peisajul s-a schimbat. Eram într-o zonă mai înaltă, tăiam pământul prin tuneluri, ne înconjurau pășuni aride și dealuri cu moț de stâncă. Am văzut câteva turme de vaci și ceea ce păreau a fi stâne.  

Cam cu o jumătate de ora înainte de sosirea în Palermo, munții, deja mai verzi,  au rămas pe stânga, iar în dreapta s-a ivit, luxuriantă, marea, mărginită de sate albe. 




M-a speriat Palermo la prima vedere. Drumul de la gară la hostel, mi-a dezvăluit un oraș sărac,  pe jumătate demolat, locul unde câinii trăiesc pe stradă sau în casele oamenilor, câini mari, de atac, pe care proprietarii îi plimbă cu mândrie pe străzi, îi lasă legați de garduri lângă troițe  etc... Apoi traficul. Nu contează că străzile sunt înguste și nu există trotuare, totul trebuie sa treacă : mașini,  scutere, remorcile lor pe 3 roti cu care transporta marfă și oameni. Semafoare sunt doar in centru, acolo unde găseşti priveliştile la care te astepti în orice capitală: străzi largi, clădiri vechi și impresionante, magazine de firmă, hipsteri cu biciclete și iphoane. În rest, middle east: gunoiul se lasă pe stradă,  oamenii stau la șuete în fața magazinelor și a caselor, vândutul la tarabă e o artă promovată turistic ( piata lor de pește e laudata in toate ghidurile), la orice colt de strada riști sa fii călcat de un scuter sau de o tricicletă motorizată plină cu dovleci, cutii sau mai știu eu ce alte drăcii. Mă gândesc uneori că viața în România e o școală bună. Dacă nu aș fi avut experiența asta și nu aș fi vizitat Napoli (cu care Palermo seamănă foarte mult), aș fi murit la colț de stradă, așteptând ca cineva să își facă milă de mine și să îmi cedeze trecerea sau nu aș fi putut în veci să mă plimb singură pe străzile lipsite de electricitate după căderea întunericului. 

Încă 2 lucruri. Primul ar fi că e interesant să vezi cum, dacă urmezi cursul unui bulevard din centru până în cartiere, se transforma treptat, dintr-un stradă largă, cu coșuri de gunoi, bănci și magazinaşe cochete într-un drum de cartier, asta însemnând aici magazine halal și indiene sau o vestimentație care nu a apărut în Europa. Al doilea: cafeaua. Nu cea servită în cafenelele mari și fitoase, unde dai 2.5 euro pe o cafea cu lapte, ci cea din barurile mici, de familie, unde oamenii sunt drăguți și nu numai că nu îți iau pe ea cât face (1euro, adică), dar ți-o și împachetează cu o grijă demnă de cauze mai bune (italienii sunt atât de mândri de  cafeaua lor încât aici nu exista fițe ca Starbucks,  dar nici conceptul de take away).






















Deși nu am stat mai mult de o după-amiază în Palermo, am reușit să vizitez ceva. Nu ar fi prima locație spre care s-ar arunca turistul clasic, dar mie mi s-a părut... interesant. Vorbesc despre catacombele din Palermo (bilet intrare - 3 euro), un loc deosebit de altele de același fel, pentru că în oraș a fost la modă, până la începutul secolului trecut, îmbălsămarea morților. Îmbălsămarea a fost practicată inițial doar pentru călugării capucini, dar când oamenii din oraș au început să își dorească să aibă parte de aceeași soartă, a devenit o sursă de venit pentru mănăstire. La început, cadavrele erau plasate într-o nișă temporară, ca apoi să fie mutați în locul permanent, unde erau expuse atâta vreme cât rudele plăteau taxa de întreținere. Voi încheia acest subiect morbid, menționând că un loc special îl ocupă în catacombe micuța Rosalia, o fetiță de doi ani, care se numără printre cele mai bine păstrate mumii din lume.


Și ca să trecem la lucruri mai vesele, sper să revin în curând cu povești despre mare, soare sau / și Madrid.

Cum se ajunge în Palermo?
Din Catania, am luat autobuzul (compania Catania Sais), iar biletul dus a costat 13.5 Euro.

Bruxelles-ul înaintea Brexit-ului


Ghidurile turistice spun că Belgia este faimoasă pentru trei lucruri: bere, ciocolată și dantelă. Mai există, desigur, clădiri vechi, pictorii (școala flamandă, câțiva impresioniști și suprarealiști) și un lucru important pentru cei care vin de la marginea Europei, la fel ca mine: Parlamentul European. În ordinea priorităților, probabil ăsta era unul dintre simbolurile care făcea Bruxelles-ul important pe harta călătoriilor mele, mai ales cu o săptămână înaintea Brexit-ului.








Am ajuns în oraș într-o dimineață nițel cam ploioasă de vineri iar autocarul dinspre Charleroi ne-a lăsat convenabil lângă Midi Zuid, la o aruncătură de băț de Piața Mare, prin care am și trecut, înainte de a ne îndrepta spre hotel, pentru câteva fotografii, o gofră cu ciocolată și căpșuni și o privire de ansamblu aruncată sufletului orașului. După o porție de somn mai mult decât necesară, am fugit spre Mini Europe (15 euro biletul), un parc tematic unde sunt expuse miniaturi ale clădirilor importante din fiecare țară europeană. Noi suntem reprezentați de o copie a palatului Mogoșoaia, ca exemplu al stilului arhitectural brâncovenesc. Stau să mă gândesc dacă și pentru Rusia era expus ceva. Nu mai țin minte și nici nu vreau să dau un search ca să mă lămuresc. Bănuiesc că voi, cei care ajungeți acolo și sunteți interesați, veți căuta și pentru mine. Mie mi-a plăcut vizita, partenerul meu de călătorie a făcut nazuri - prea scump și kitchos pentru el. 






















Ne-am întors apoi pentru a vedea pe îndelete centrul și a fotografia statuia băiețelului simbol al orașului. Dacă de Manneken Pis (care se traduce, literalmente, băiețelul care face pipi, în flamandă) aud majoritatea turiștilor, după cum se vede în poza de mai jos, statuia fetiței care face pipi, ascunsă pe o străduță îngustă și plină de baruri, e mai greu de găsit iar când am ajuns noi acolo, fusese luată pentru restaurare. Oricum, ca o poveste amuzantă, se pare că artiștii belgieni au dezvoltat o adevărată obsesie pentru subiect. Aflu acum, zapând printre paginile Wikipediei, că există pe undeva, prin Bruxelles, și statuia unui câine care urinează pe un stâlp de pe trotuar.













































Plimbarea relaxată, cu toate turisticăriile ei, inclusiv cina cu midii, luată într-una din zecile de bodegi turistice, se întâmpla vineri. În drum spre hotel, am găsit, la ceas de seară, și câteva din graffitiurile, faimoase în oraș, nu pe toate cele din revistele cu benzi desenate, ce-i drept, dar nici mesajele sexuale explicite, care se pare că poluează, mai nou, zidurile clădirilor lăsate nesupraveghete. 





















A doua zi am mers în Bruges iar duminică am ajuns, în sfârșit, și la Parlamentul European. Nu era nimeni acolo, doar clădirile și steagurile iar zona degaja o atmosferă eficientă și corporate sau, cel mai probabil, birocratică. Plimbarea ne-a fost umbrită, la întoarcere, de închiderea unei gări prin care ce de-abia trecuserăm cu o oră în urmă. Alertă de bombă, mașini blindate, soldați cu mitraliere, televiziuni și fiori reci pe șira spinării. Europa, cu parlamentul ei cu tot, nu mai e locul sigur pe care ni l-am imaginat noi și, după cum am văzut cu ocazia Brexit-ului, țările încep să considere că e mai avantajos să îți continue drumul prin lume singure.

Dar asta e o poveste nouă și mult mai complicată, așa că să rămânem la călătorii, deocamdată.


În încheiere, vă voi mai spune că în Bruxelles se ajunge relativ ușor și ieftin. Wizz, Blue și Ryan oferă curse zilnice din și spre București. E drept, majoritatea low costurilor aterizează în Charleroi, un oraș aflat la vreo 60 de kilometri distanță de capitala Belgiei, dar să zăbovești aici pentru câteva ore nu e neapărat un lucru rău, după cum veți vedea într-un episod viitor.






Vederi din Taormina

În Taormina, ultimul orășel din preajma Cataniei pe care l-am văzut, am ajuns pe la prânz, într-o zi călduroasă de toamnă. Mi-amintesc că era în jur de 1 după-amiaza, îmi era foarte foame, așa că mi-am luat un panini, o cafea și o apă de la ghereta din stația de autobuz. Am mâncat pe o băncuță mai ascunsă de soare și concluzia a fost evidentă: în Italia, până și sandwichiurile făcute la colțul străzii sunt delicioase. Un pic mai fericită, am pornit apoi pe străduța de centură care urcă spre orașul vechi. Taormina este cunoscută turiștilor în principal pentru al său Teatru Grec, al doilea ca mărime după cel din Siracusași privelistea de-acolo. Văzusem câteva poze de-acasă așa că doream și eu să ajung să-l vizitez. 

Amfiteatrul (10 Euro biletul) nu mi s-a părut deosebit de interesant, prea puține structuri originale au rămas în picioare, dar marea, stâncile și căsuțele colorate văzute de sus, opresc pe oricine în loc pentru o a doua privire sau fotografie. Dacă stau să mă gândesc mai bine, aici am zăbovit și eu cel mai mult. 







Am făcut apoi cale întoarsă pe străduțele înguste, pietruite, ale orașului medieval, spre partea de jos  a Taorminei cu a sa plajă pe care abia așteptam să o văd. Pe drum, m-am întâlnit cu vitrine pline de jucării pentru copii mari, mai ales obiecte de ceramică, viu colorate, pe care cu greu te puteai abține să nu le iei acasă. Cele două obiecte de mai jos, capetele maure, sunt reprezentative olăritul sicilian, majolica,  și au o legendă interesantă cu dragoste, evident, dar și cu temperament și răzbunare. Se zice că el, maur, și ea, siciliancă, s-au zărit întâmplător și s-au îndrăgostit. Iubirea ca în basme a durat până când domnița a aflat că prințul arab are deja o soție și copii acasă, motiv pentru care urma să se și întoarcă acolo. Ca orice femeie cu sânge fierbinte. sicilianca nu a putut să treacă peste veste fără a lua măsuri, așa că, dorind ca iubitul ei să-i rămână pe veci alături, i-a tăiat capul și l-a transformat în ghiveci pentru flori. Nu mai știu cum a ajuns și ea în aceeași situație, dar unele dintre cele mai vândute suveniruri din Taormina sunt vasele pe care le puteți vedea mai jos. Din motive evidente, se zice că nu e bine să stea împreună.


Un alt loc care merită, probabil, vizitat sunt grădinile Naxos, grădinile publice ale orașului. Nu am intrat deoarece soarele se grăbea să apună iar eu voiam să văd plaja şi Isola Bella, un parc natural situat pe o bucată de stâncă, la care se poate ajunge străbătând apa de pe plajă, unde o englezoaică îndrăgostită de Italia, a creat, se pare, un parc natural unic. Complexul era închis când am ajuns, așa că m-am bucurat doar de apusul de soare și de plimbarea prin apă. Deși priveliștea era faină și aici iar plaja părea genul acela de loc liniștit, unde te poți bucura în liniște de o carte și de un pui de somn de după-amiază, nu inspira la scaldă și huzur estival, din cauza pietrelor ascuțite și alunecoase care înlocuiau nisipul. Aici, mi-am cumpărat, printre altele, papuci de plastic pentru pietre, pe care, din fericire, nu am avut ocazia să îi mai folosesc de-a lungul traseului meu. 


În piața centrală a orașului, o expoziție de pantofi roșii, etichetate cu numele și vârsta proprietarelor, vorbea despre violența
 împotriva femeilor.



Isola Bella



Cum se ajunge în Taormina?
Din Catania, am luat autobuzul (compania Interbus), iar biletul dus-întors a costat 8.3 Euro.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...