...se face ușor, atât de ușor, încât și eu mă mir cum de nu m-am gândit la asta de la prima vizită. Evident, trebuie să sosești mai întâi în Londra, dar de asta ne-am ocupat în articolul anterior. Apoi, trebuie să ajungi în City of London, mai exact la gara Blackfriars, să îți iei un bilet sau să compostezi cu cardul (o călătorie costă în jur de 4 lire) pentru Thameslink, setul lor de legături de mare viteză, să te sui în trenul potrivit (nu râdeți, și asta poate fi o problemă în gările imense din oraș) și în 15-16 minute ești în Greenwich. De aici, doar o plimbare de jumătate de oră te desparte de meridianul 0, ascuns, evident, într-un muzeu foarte aglomerat - Observatorul Regal Greenwich - unde, ca să intri, plătești suma de 9 lire

Muzeul, în sine, e mic și interesant, dar nu te dă pe spate dacă nu ești pasionat de ceasuri astronomice sau de cum împăcau unii astronomi regali capra familială și familia crescândă, cu varza de la muncă. Punctul de interes e constituit bineînțeles de imaginarul meridian 0, o linie metalică în jurul căreia ne dăm coate, ca să facem poze, cu toții.

Coborând de la Observator, ne-am oprit câteva momente ca să ne bucurăm de frumusețea calmă a parcului englezesc. Sunt puține lucruri mai liniștitoare decât o pajiște verde pe marginea căreia se înalță un copac uriaș, fie el stejar sau nuc. Din păcate, ploaia ne alerga din urmă, așa că ne-am grăbit spre stația de vapor, căci în caz că nu știați, distanța Greenwich - Westminster este una dintre cele mai lungi plimbări care poate fi făcute pe Tamisa. Deși prețurile sunt mai piperate, un drum cu cei de la Thames Clippers, costând aproape 10 lire, priveliștea merită mica aroganță de a lua vaporul în Londra. Ca și la metrou, biletul poate fi plătit direct cu cardul contactless. 

Drumul de întoarcere ne-a fost înseninat de întâlnirea cu o gașcă veselă care sărbătorea un Bachus local și de vederea lui Cutty Sark, unul dintre ultimele vapoare cu pânze folosite pentru transportul de ceai. 

















Probabil că dacă aș fi mamă, m-aș uita cu drag la copilul meu, la vârsta asta. Ar ști să meargă, să vorbească, să-mi butoneze telefonul, ba chiar, din ceea ce citesc pe la mămicile bloggerite, să mă porcească un pic când e supărat. Un blog e și el un fel de copil. Îl gândești mai întâi, apoi te apuci de treabă, pui pe hârtie câteva idei, pui online un site, construiesti o pagină de Facebook, scrii despre lucrurile de care vrei să afle și alții. Te și enervezi, uneori, când crezi că muncești degeaba sau descoperi virgule aruncate aiurea în text.  Și, la fel ca un copil, crește, uneori pe nesimțite, fiindcă nici mie nu îmi vine a crede că au trecut cinci ani de când m-am reapucat din nou de scris. 

Aici se opresc comparatiile. Revenind la scris, am început timid, cu blogul ăsta, care a fost și rămâne o activitate pentru suflet, pe 8 iulie 2013, am continuat în 2014 cu un curs de scriere creativă, am publicat câteva povești iar acum mă gândesc, din ce în ce mai serios, să pun dracu' mâna să muncesc pentru prima mea carte. De ce? Fiindcă dacă e ceva ce am învățat acest exercițiu continuu de a-mi așterne gândurile și poveștile pe caiete sau pe o pagină virtuală, e că îmi place să fiu storyteller. Deocamdată ideea e la stadiu de proiect. Mi-am pregătit, în schimb biroul, un colț auster de balcon, populat cu un caiet, un stilou, o cană de cafea și... o pisică.





Revenind la blog, am strâns 265 de articole în 5 ani. Recunosc, că mă bucură potriveala asta, sunt o fană a împărțirilor exacte, deși numărul e mic pentru orice blogger consacrat. Nu îmi propun să scriu mai mult aici, nici nu prea aș avea cum, în viitorul apropiat. Vreau, în schimb să povestesc la fel ca și până acum, despre ce văd, îmi place sau dimpotrivă, mă enervează.

Mai jos, am cules de prin statistici un top 5 (ca să fim în ton cu aniversarea) al celor mai citite articole de pe site.


1. Câteva lucruri despre Irlanda și irlandezi - Mă bucur că articolul acesta are atâta succes, Irlanda e o țară faină, în care mi-ar plăcea să mă întorc la un moment dat, ceea ce vă doresc și vouă.

2. Dimineața pierdută - Gabriela Adameșteanu Încă mă mai întreb, cum făceam și acum 4 ani, la aniversarea de un an a blogului, dacă cartea asta sau vreun text al Gabrielei Adameșteanu e lectură obligatorie în generală sau în liceu. Altfel, deși e o carte faină, îmi e greu să îmi explic popularitatea recenziei.
3. Sunt o babă comunistă! - Dan Lungu - Dan Lungu este unul dintre scriitorii mei preferați iar Sunt o babă comunistă! este un exemplu de măiestrie literară. De curând am văzut și filmul dar, cum se întâmplă de multe ori, am rămas în continuare fană a cărții.
4. Cum să vezi Londra într-o zi - Articolul ăsta, la fel ca și următorul, sunt mai recente. Mă bucur că v-a plăcut ideea de traseu de o zi, mai facem!
5. O săptămână în Odesa - Nu ne-am întors din Odesa de mai mult de o lună și mi s-a făcut dor deja de o altă vacanță cu mare, cu soare, mâncare bună și muultă relaxare. Odesa este locul perfect pentru un sejur fără pretenții, dar de bună calitate. După cum ziceam acum câteva zile pe pagina de Facebook, din toamnă, Taromul va lansa curse directe către acolo și Caucaz, o ocazie foarte bună de a vedea cu ochii voștri cât de fain e orașul!

Vouă ce articole v-au plăcut cel și cel mai mult?

Vă mulțumesc fiindcă mă citiți și vă aștept în continuare pe aici!

Ajung acasă cu musca pe căciulă, că nu mai trecusem de două zile pe-acolo, dar încărcată cu voie bună, boabe pentru pisicuțe castrate și nisip proaspăt. Bag cheia în ușă. Nu apuc să o învârt o dată că, din partea cealaltă, izbucnesc niște mieunături disperate. 

Deschid. 

Mă împiedic de o pernă care stă, de obicei, la vreo opt metri și două camere distanță de ușa de la intrare, pe canapeaua din sufragerie. Mai fac un pas și calc pe lingura de lemn cu care amestecăm, de obicei, în mâncare. 

Din întuneric, jivinovschi aleargă spre mine, mieunând disperată. Miau-miaaau. Venirea mea acasă pare high-light-ul întregii ei existențe. Mi se tolănește pe picioare cu burtica in sus. Nu mai e chip să înaintez. Las pungile pe jos, închid ușa în urma mea și iau bestia pufoasă în brațe. De-abia acum încetează cu strigătele de jale. Stă cu lăbuțele pe umărul meu, toarce și îmi molfăie o șuviță de păr. 

Reușesc să aprind lumina și descopăr un peisaj selenar. Mini boxa e sub masă, lângă litieră zace un morman proaspăt de nisip, perna de care vorbeam mai devreme e brăzdată de urme nisipoase de lăbuțe, rămășitele unei pungi de la Mega se zăresc în cele mai neașteptate colturi ale camerei. 

Tu ai făcut măgăriile ăstea, o întreb pe Luna, ținând-o în mâini, și privind-o drept în ochi. Mreaau, incuviinteaza ea, mândră nevoie mare. O las jos și mă așez pe un scaun. Încerc să evaluez, încă o dată, din priviri, dezastrul. Parcă presimțind că s-ar putea să fie pedepsită, jivinovschi îmi sare în brațe și începe să îmi lovească palma cu capul, semn de mângâie-mă!!!, apoi mi se face covrig in poală. Miaaaau. Pas de-o mai ceartă acum. Încerc, totuși, să-mi exercit autoritatea. Nu-i așa că vei fi pisică cuminte data viitoare când plec? Miau, încuvințează ea, neconvingător, și își vâră boticul în tricoul meu. Pliculeț când îmi dai?

O zi frumoasă de week-end se potrivește bine cu o plimbare. De data asta, am ales să ies din zona de confort, adică din cartier, și să mă întorc în acea parte a orașului în care am copilărit pe când eram în facultate, piața Romană. Căutam unul dintre muzeele mici ale Bucureștiului, o casă interesantă, despre care mai citisem și pe la alți călători în oraș - muzeul Storck

Prima oprire după o călătorie lungă și relativ deprimantă cu metroul e, de data aceasta, micuțul parc, ascuns între blocuri din spatele stației de metrou. Cu un macchiato de la Gloria Jeans în mână, îmi aduc aminte cum, cu mai bine de zece ani în urmă, mă opream întotdeauna aici ca să mă odihnesc după un examen, înainte de a mă întoarce la muncă sau acasă. Azi, părculețul nu e într-o stare prea bună - gunoaie îl acoperă de la un capăt la altul. În ciuda murdăriei, câțiva copii se joacă pe tobogane și un bătrân se odihnește pe o bancă. Eu, însă, mă grăbesc să plec. Traversez spre ASE, trec pe lângă casa frumoasă și părăsită de lângă clădirea facultății pe care cineva cu bani așteaptă, probabil, să se dărâme de la sine, pentru a o înlocui cu o clădire mai rentabil financiar, și ajung pe Lascăr Catargiu. 

Muzeul Storck e la nici zece minute distanță, pe o străduță la dreapta, la intersecția căreia se află casa memorială Dinu Lipatti. Chiar înainte de ajunge la muzeu, o altă casă frumoasă și neîngrijită, cu foișor, pereți de cărămidă roșie și geamuri colorate, mă face să mă opresc pentru câteva fotografii. Nu reușesc să găsesc înscrisă pe vreo plăcuță povestea ei, așa că intru pe poarta următoare, cea căutată. Înăuntru găsesc un loc fermecător, desprins parcă din altă lume: pereți pictați cu fresce a la Gauguin, busturi atent finisate. o sobă din ceramică, mobile din lemn masiv și tablouri cu peisaje din Balcic. Aceste patru camere, pline de povești, merită o oprire mai îndelungată.  Aflu ulterior că, din cauza grabei îngrijitoarei, o doamnă foarte drăguță. dar copleșită de numărul mare de vizitatori - eram vreo șase pe la patru după-amiaza - ratez atelierul de sculptură al lui Frederic Storck. Îmi pare și nu rău, fiindcă mă gândesc că mi-ar plăcea să mă reîntorc aici. Picturile Ceciliei m-au fermecat. 

După o scurtă vizită în grădină, unde suntem opriți de a ne apropia de partea casei încă deținută de urmașii artiștilor, plec pe jos spre metrou. De data asta, aleg o cale mai ocolită. Mă plimb o bucată pe Dorobanți, unde găsesc o cafenea mică și cochetă, întinsă pe trotuar,  în care o chelneriță blondă și sexi se miră că străinului de la masa vecină, austriac, îi place Bucureștiul, trec pe lângă blocul zodiac și clădirea Ciberneticii, mon amour, și, după mai puțin de două ore ajung, din nou, la stația de metrou din Romană. 

Notă
Muzeul Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck este casa unui cuplu de artiști renumiți în perioada interbelică. Ea, o pictoriță talentată și ambițioasă, a fost prima femeie care a predat la o universitate de stat din Europa, ca profesoară a catedrei de Arte Decorative, din cadrul Academiei de Arte Frumoase din București iar el, sculptor, ca și tatăl și fratele său, a lăsat Bucureștiului (cel puțin) una dintre sculpturile Giganții, amplasate în parcul Carol. 
Casa se poate vizita achitând un bilet de 5-6 lei, încă pe-atât pentru turul ghidat făcut de doamna emoționată, dar știutoare de multe povești, despre care povesteam mai sus, iar taxa foto este de 30 de lei.























Acuma nu mai râd cu așa mare poftă, cum am făcut acum 11 ani, când am trăit prima alarmă  cu bombă din viața mea, dar, între timp, s-au schimbat multe în lume și în Europa. Nu menționez băieții care păzeau Downing 10 în Londra, pe care îi puteți vedea în articolul ăsta, că ei protejau, totuși, o instituție de stat. Mă gândesc doar la nenumăratele alarme de colis suspect, pe care le-am auzit când stăteam în Paris, și de cei trei militari, înarmați până în dinți, cu mitralierele în poziție de tragere, care patrulau micuța stradă din spatele pieței Trocadero, unde locuia soră-mea, zi și noapte. După cum vedem în feed-ul de știri în fiecare zi, lucrurile nu par că vor merge mai bine în viitor.

5 octombrie 2007

“Hai frate să râdem și noi un pic...”, și-au zis probabil Gigel, Gogu și alți indivizi făr’ de ocupație de prin Militari. ”Da, frate, da’ ce să facem?”.”Ah..păi am io un șmen... Am văzut aseara la TV un film bengos rău de tot. Hai să sunăm și să spunem că e bombă la metrou, la Gorjului...”

Dupa ce și-au scărpinat pe îndelete neuronul, numiții Gigel și Gogu au sărit pe primul telefon public întâlnit în cale și și-au anunțat găselnița. Rezultatul?!?

“Stimati calatori... Din cauza unui atentat cu bombe, trenul va circula numai până la Armata Poporului, transportul călătorilor în direcția Piața Gorjului-Păcii fiind, momentan, întreruptă..” anunța mecanicul de tren cu o voce panicată.

Asta da știre... Mai ales dacă ești de vreo juma’ de oră sub pământ și vii din partea cealaltă a orașului. Mai, mai că te-aștepți să ieși la suprafață direct în mijlocul celui de-al Treilea Război Mondial.

Un murmur de agitație străbate mulțimea adunată pe peron. Gâturile deja lungite și ochii bulbucați înspre direcția din care trebuia să vină trenul se întorc spre vecinii de așteptat sau spre cunoștiinte ca să comenteze știrea... Oboseala și plictisul caracteristice zilei de vineri dispar de îndată. Sutele de urechi freamătă la ideea pericolului iminent în care se scaldă. Ca să vezi, dom’le!! Uite unde țintesc teroristii... Mama lor!!! Tocmai în cinstita clasă muncitoare a capitalei! (adevărul e, între noi fie spus, că o bombă pusă în Gorjului ar avea o recoltă mai mult decat bogată în capete de vit... ăăă, om muncitor). Cei mai comunicativi își sună prietenii și familia. ”Să vezi ce se-ntâmplă. Cică au pus bombe la Gorjului.”. La ieșirea din metrou un nenea cu camera filmeaza istoricul eveniment - trafic de Unirea dimineața în mărunta stație din Militari. O stare de surescitare stranie își face loc în sufletul nostru. Deja am intrat în istorie.

Trap forțat, galop. Ajung în apropierea casei. Stația cu pricina e încuiată și păzită bine. Un tânăr curios se apropie să întrebe cât mai durează. “Alarmă falsă”, declară voios politistul.

Fața tânărului se pleoștește un pic. Plictiseală, iarăși plictiseală!