Dacă în articolul anterior povesteam un pic despre insulele pe care este clădit orașul, acum e momentul să ieșim în larg cu o excursie în arhipelagul extins. După cum povesteam în articolul anterior, arhipelagul are cam 30 000 de mii de insulițe și a apărut oarecum recent - există dovezi scrise că a căpătat forma actuală la începutul perioadei vikinge - ca urmare a ridicării pământului după topirea ghețarilor din ultima perioadă glacială.


Cred că vara și toamna, cel puțin, Stockholmul și împrejurimile lui au darul de a vindeca mintea. Albastrul apei, verdele pădurilor de pin și zecile, sutele de cabane din lemn vopsite în culori tari sau pastelatate (roșu, ocru, galben, albastru), pe care le-am văzut pe insulițele pe lângă care am trecut, nu au cum să nu îți facă poftă de viață. Căsuțele ăstea sunt, din câte am înțeles, reședințele de vară ale locuitorilor capitalei și, la fel ca oamenii, nici că pot fi mai diferite una de alta. Poți vedea cabine de 3 metri pătrați cu două paturi suprapuse pe un perete și o masă cu câteva scaune în mijloc sau vile cu două trei etaje cățărate pe stânci, stăpânind insule private. Aproape toate au un ponton unde se odihnește o barcă cu motor. E un peisaj în care m-am simțit liniștită și oarecum încrezătoare în viitor. Nu știu dacă era de vină toamna, aerul Balticii sau pur și simplu frumusețea orașului.

Revenind la arhipelag, probabil am fi putut face o excursie mai profitabilă, spre exemplu, am fi putut încerca să ajungem în Utö, altă insulă vizitabilă sau poate, dacă ne-am fi trezit mai de dimineață, am fi putut petrece mai mult timp aici, în Svartsö, pentru ca apoi să ne oprim și în Vaxholm, unul din cele mai mari orașe din arhipelag în afară de Stockholm. S-ar fi putut face multe, dar va exista și o dată viitoare, ne amăgim adesea... Pentru prima și ultima dată când am ajuns în arhipelagul Stockholm, am optat pentru o călătorie dus întors, de 3 ore, cu vaporul până în Svartsö, o insuliță aproape în întregime agricolă, locuită de câteva zeci de oameni și de ceva mai multe oi. Cele două ore pe care le-am petrecut la destinație ne-au ajuns pentru o plimbare dus-întors până la un luminiș în mijlocul pădurii, pe malul unui lac, unde ne-am mâncat prânzul adus la pachet. Insula este rurală și, probabil, singurii locuitori permanenți sunt crescătorii de oi. Ca un amănunt interesant, nu prea am văzut mașini ci doar ATV-uri și ceea ce părea o mașinuță electrică.

Ziceam mai devreme că am fi putut avea o zi mai plină din punct de vedere turistic. Pe de altă parte, ce-ar mai fi fost de văzut, atâta vreme cât nu convingeam niciun localnic să ne invite în casa lui (vaai, ce-aș fi vizitat una dintre casele ălea de lemn viu colorate) și să ne povestească cum stă treaba pe la ei? Tot străini am fi rămas. Așa cum a fost, ne-am mulțumit să ne bucurăm de frumusețea calmă a naturii toamna.

Cum am ajuns în arhipelag?

Noi am călătorit cu unul din feriboturile Stromma și un bilet dus întors a costat, în septembrie 2015, în jur de 120 de coroane. Câteva detalii în privința insulelor de vizitat în arhipelag găsiți aici. E de menționat că dacă nu aveți prea mulți bani de irosit, ar fi bine să vă luați prânzul la pachet, pentru că prețurile pe insule sunt mai mari decât în Stockholm, dacă se poate așa ceva.

Călătoria cu vaporul































Insula
















Zilele trecute - pe 8 septembrie mai exact, s-au împlinit zece ani de când am plecat, pentru prima dată, în străinătate. S-a întâmplat destul de târziu, tocmai ce făcusem... mă rog, o vârstă însemnată (ceea ce azi mă face o bătrânică sfătoasă care își împrăștie comoara de înțelepciune pe blog 😋), eram om serios, la jobul meu, la casa mea... Nu cutezasem însă, până atunci, să pun vreun picior în afara României. Totul părea foarte complicat: să îți faci pașaport, să vezi cum obții viza pentru țara aia, ce bani se folosesc acolo, apoi să te descurci să îți iei bilet de avion de pe tot felul de site-uri pe care, iarăși, aveai de completat nenumărate formulare... 

A venit apoi intrarea în Uniune și am putut călători și noi, la fel ca mulți alții, doar cu cartea de identitate. Îmi aduc aminte și acum emoția pe care am trăit-o la trecerea graniței dintre Germania și Olanda. Mergeam cu trenul și, undeva, pe teritoriul nimănui, ne-am oprit și niște vameși au venit să ne întrebe de sănătate. Am întins cu mâini tremurânde cartea de identitate. Vameșii ne-au măsurat din cap până în picioare, un pic suspicioși aș zice eu, deh, erau deja români întreprinzători care duceau buhul țării de-a lungul și de-a latul Europei, apoi... ne-au mulțumit și ne-au dat actele înapoi. Iată, deci, primul lucru pe care l-am învățat: Uniunea Europeană ne-a adus libertatea de a ne mișca de-a lungul și de-a latul Europei, fără prea multe bătăi de cap logistice. Evident, viața nu se reduce la călătorii, Uniunea nu ne-a adus doar beneficii ci și obligații, dar e plăcut să știi că oricând ai bani și timp poți pleca prin vecini sau chiar mai departe, purtând la tine doar cartea de identitate. Te face să te simți parte a unei familii mari și diverse - cea a cetățenilor europeni.

Să călătorești în altă țară este o experiență pe care fiecare om ar trebui să o trăiască măcar o dată în viață. Îți deschide ochii, la propriu, în privința lucrurilor bune și rele de acasă, căci după ce trece entuziasmul începuturilor îți dai seama că parcă nici la ei nu curge lapte cu miere și nici la noi nu e chiar așa de rău. Nu că așa de rău ar trebui să fie un standard și aș aduce oricând, dacă aș avea posibilitatea, sistemul eficient de trenuri și busuri care îți permit să te încadrezi în timp și în buget într-o vacanță în Germania, aici, în Românica, pentru a vedea și eu odată (goddammit!!!) Maramureșul sau Bucovina fără să fac cinci zile pe drum. Dar de la această dorință legitimă, la a ne închipui că toți străinii sunt niște fericiți e cale lungă. E suficient să călătorești până în sudul Italiei, în Grecia sau chiar în Bulgaria (deși pe ea o scot din calcul fiindcă noi ne considerăm mai cu moț, cu toate că bulgarii știu să își valorifice litoralul mai cu folos), ca să îți dai seama că pensionari săraci, oameni care muncesc din greu pentru un salariu sau, dimpotrivă, hoți și rasiști sunt peste tot. De aceea sunt de părere că nu trebuie să fim jenați, nicăieri, că suntem români. Nu suntem nici mai buni, dar cu siguranță nici mai răi decât alții. E adevărat că la noi sărăcia e mai mare dacă ieșim din bula noastră de proletariat middle class și circul politic greu de egalat, dar asta nu înseamnă că, odată ajunși peste hotare, trebuie să ne pretindem a fi polonezi, nemți sau de orice altă nație. Credeți-mă pe cuvânt, nu e un leac mai bun pentru francezul xenofob care îți zice că nu arăți ca o româncă decât să îl asiguri, cu zâmbetul pe buze, că, la fel ca peste tot în lumea asta, și noi venim pe lume în toate culorile, mărimile și formele și avem ocupații mult mai diferite decât e el îndemnat să creadă, ori de câte ori se izbește de vreun cerșetor în Paris. 

Un al patrulea lucru pe care l-am învățat în timp e că să mergi în străinătate, nu e neapărat mai scump decât să fugi o săptămână la mare la noi în Mamaia. De cele mai multe ori poți ieși chiar mai câștigat - atât financiar cât și în privința experiențelor trăite. Bulgaria, spre exemplu, este o țară mai ieftină decât România și are plaje cu stațiuni mai diverse decât ale noastre, la fel și Balcanii, Grecia sau Turcia. Totul e să te informezi, să nu te panichezi în fața noului și să ai curaj să experimentezi, fie că e vorba de un drum nemarcat pe hărți (ceea ce nu e întotdeauna o idee bună) sau despre un fel de mâncare cu care nu te-ai întâlnit acasă. Sper că și blogul meu ajută un pic la risipirea temerilor oricui visează să călătorească, dar nu și-a luat inima în dinți până acum. 

Pe de altă parte, România noastră, cu ale ei bune și rele, rămâne un loc tare fain, așa că nu deveniți genul de snobi care sughit dacă nu și-au plimbat fundulețele pufoase în altă țară, în fiecare vacanță. Mi-o spun și mie, ori de câte ori tentația de a adăuga o nouă țară pe listă e prea mare, v-o spun și vouă ca să ținem minte împreună: destinația nu este la fel de importantă ca felul în care te simți acolo. Încercați, deci, să vă bucurați din plin de timpul vostru liber, chiar dacă îl petreceți în Moeciu sau în Budapesta!

De-a lungul celor zece ani de plimbări, în care am reușit să ajung în douăzeci și cinci de țări, mi-am mai dat seama că mă pot descurca și îmi place să organizez vacanțe cu trasee care să cuprindă mai multe destinații. Două săptămâni pline, în care să te rupi de tot de casă, urmând o linie alambicată trasată pe o hartă virtuală, amestecând plăcerea și cultura fac timpul să își încetinească goana nebună. Musai merită și ele încercate, măcar o dată în viață. Mai mult chiar, să călătorești singur(ă) nu e un blestem, ci o binecuvântare pentru cei care au nevoie să își audă gândurile. Dacă vreți să faceți asta și nu aveți curaj, trebuie să vă aduceți aminte că un călător nu este niciodată singur. Pe drumurile planetei va întâlni, mereu, pe alții ca el. 

Închei aici, deși ar mai fi multe de spus. Vă doresc ceea ce îmi doresc și mie, un an fain, cu multe vacanțe bine petrecute!

Astăzi voi vorbi despre o carte care a făcut furori la vremea ei, scriitoarea find acuzată, pe rând, că este un agent pro Vest și nu ia în considerare minusurile pe care le are civilizația occidentală sau că prezintă lumii o imagine denaturată a Iranului. 

În roman, Azar Nafisi își povestește viața marcată de schimbarea de regim din Iran care aduce la putere fundamentaliștii islamici și cenzurează stilul de viață și cultura occidentală.  Ea trăiește în și prin cărți, așa că atunci când țara în care revine după mulți ani petrecuți fie prin Elveția, fie prin America, o ia pe calea extremismului religios, se refugiază in lumea cuvintelor scrise. Citind Lolita în Teheran este o împletire curioasă între autobiografie, jurnal personal și curs de literatură în care realitatea zilnică este dezbătută și analizată prin operele scriitorilor englezi sau americani pe care scriitoarea îi predă la universitate. Cele două mari teme de dezbatere sunt moralitatea și diferența dintre ficțiune și viața cu zi cu zi. În funcție de pulsul istoric al Iranului, profesoara folosește arta ca armă împotriva stării de lucruri impuse de conducătorii țării.

Fiecare parte a cărții este dedicată unei perioade din viața scriitoarei și fiecare dintre aceste patru bucăți de viață este dominată de către un scriitor. Se vorbește mult despre oamenii sacrificați pe altarul revoluției, dar și, episodic, despre cei care, în ciuda convingerilor islamice, încercau să îndulcească vietile persecutaților sau ajungeau, involuntar, atașați de una din artele decăzute ale Occidentului (este și cazul domnului Forsati, unul din șefii unei asociații studențești islamice pe care îl urmărim devenind, treptat, pasionat de filme). Dintre bărbați, apar mai mult musulmani fideli, cu capete pătrate și lipsite de îndoieli, în timp ce lumea femeilor, de unde scriitoarea își selectează majoritatea personajelor, este mai nuanțată. Sunt rare femeile care nu își pun întrebări, chiar dintre musulmanele devotate.

După cum ziceam, cartea este împărțită în patru felii de timp, care nu sunt povestite în ordine cronologică,  și patru pseudo - cursuri de literatură. Se deschide cu Lolita lui Nabokov și imaginea grupului de fete cu care profesoara continuă lecțiile după ce își dă a doua oară demisia de la universitate. Este perioada în care se întrevede, pe fundal, decizia familiei de a emigra, chiar dacă asta înseamnă să își lase în urmă casa și oamenii dragi. 

"În memoriile sale - Vorbește, memorie - Nabokov descrie o acuarelă care atârna deasupra patului său pe când era copil: un peisaj, imaginea unei cărări care se îngustează, pe măsură ce se afundă într-o pădure deasă. Mama îi povestise cum un băiețel se rătăcise în acea pictură de deasupra capului și, de-atunci, micuțul Vladimir nu-și dorea nimic mai mult decât să se piardă și el și se ruga pentru asta în fiecare seară. Dacă vă puteți imagina cum stăteam în acea încăpere unde se ținea cursul, trebuie să întrezăriți  atunci și dorința copleșitoare, uriașă și foarte primejdioasă, pe care o simțeam, de a ne evapora pur și simplu, ca și micul Vladimir, pe cărarea care se afunda în imaginar. Cu cât ne izolam mai mult în sanctuar, cu atât ne înstrăinam mai mult de viața reală, de zi cu zi. Mergeam pe stradă și mă întrebam: Este acesta poporul meu, este acesta orașul meu, sunt eu cine sunt?"

În a doua parte a cărții, Marele Gatsby e supus unui proces fiindcă unii dintre studenții mai religioși îl consideră imoral. Este perioada în care scriitoarea, proaspăt întoarsă în țară, după adolescența și studenția petrecute prin străinătate, se angajează pentru prima dată ca profesoară de limba engleză. Sunt primii ani ai noii dictaturi - vremuri tulburi, în care capetele cad și oamenilor li se iau treptat din drepturi. Intelectualii deschiși Vestului își pierd slujbele, prieteniile iar cărțile interzise și antenele parabolice care prind canale de televiziune din străinătate devin afaceri clandestine. Azar își dă demisia când femeile nu mai pot intra pe poarta principală a universității, ci pe o ușă meschină, în spatele căreia le așteaptă cenzorii pentru a verifica dacă sunt machiate sau și-au dat unghiile cu ojă, iar condiția principală pentru a continua să lucrezi, ca femeie, în spații publice e să porți vălul islamic.

Epoca lui Henry James cuprinde perioada în care Azar se întoarce să predea în universitate, timpul în care Teheran e bombardat o dată la câteva zile, vreme de opt ani, cât durează războiul cu Irak-ul, moartea lui Khomeini, dar și sinuciderea unui student fundamentalist, întors din razboi, ce nu își mai găsește locul într-o lume care nu mai are nevoie de serviciile copiilor revoluției. Ignorarea femeilor ajunge la nivel de politică de stat:

"Devenisem de-acum oarecum expertă în manierele bărbaților pioși. Își exprimau opinia despre tine prin modul în care evitau să te privească. Unii deveneau de-a dreptul agresivi întorcându-și privirea. Odată, un înalt funcționar, pentru a cărui organizație pregătisem un raport de evaluare, la rugămintea unui coleg, a privit în direcția opusă pe întreaga durată a expunerii, ca mai apoi, la sfârșit, să prezinte punctele proprii de vedere și întrebările colegului, pe care l-am văzut, la propriu, roșind de rușine."

Jane Austen marchează ultimii ani petrecuți în Teheran, ultimele cursuri particulare, anii în care scriitoarea își verbalizează dorința de a pleca. Nu este o alegere ușoară nici pentru ea, nici pentru cele șase studente cu care continuă seminariile în particular, după ce renunță a doua oară la postul de profesor universitar. Fetele ei, cum le numește Azar, sunt și ele pe punctul de a emigra fiindcă simt că viața în Iran este, mai degrabă, o listă de interdicții care le opresc să ducă o existență normală.

Mi-a plăcut această carte pentru felul în care e scrisă, pentru bogăția de informații literare și istorice pe care le aduce, pentru subtilitatea interpretării romanelor despre care vorbește scriitoarea și bogăția de detalii cu care este prezentată viața oamenilor mici și loviți de soartă într-o țară în tranziție de mentalități. M-a înspăimântat felul cum, în numele dreptății și al tradiției, cei care nu se potrivesc noii scheme a lucrurilor sunt mutilați sau înlăturați de tăvălugul revoluționar. M-am uitat speriată în jurul meu pentru că, nu-i așa, în căutarea purității primordiale, orice țară poate fi măturată de o revoluție venită din trecut. 

Încă îmi place cum sună cuvântul vacanță. Mult mai bine decât concediu, nu? Parcă cuprinde în el toată bucuria celor trei luni libere de vară, din copilărie, care ne erau umbrite doar de eventualele teme la mate și la română. Ei bine, vacanța mea de vară a durat doar o săptămână și jumătate anul acesta, dar nu mă plâng. A fost mai diversă decât două luni petrecute în București și îmi pare bine că s-a întâmplat, rău că s-a sfârșit.
În acest timp scurt, dar trăit intens:

Am ajuns în vizită pe la bunici, unde roșiile se pârguiau în sătucul uitat de lume și de oameni.


Am văzut marea pentru două zile, la vecinii noștri, bulgari.


Tot în Bulgaria, mi s-a îndeplinit o dorință mai veche  - aceea de a vizita Balcicul.


Am mers o săptămână în vacanță, pe la sis, cu familia reunită - părinți, copii și iubiți.

Acolo am vizitat Saarbrucken și Trier, în Germania...



...Sarreguemines si Strasbourg, în Franța



Și, într-o zi călduroasă de luni, capitala Luxemburgului.


Am citit vreo trei cărți și jumătate.


Iar într-o zi infernal de caldă de duminică, m-am întors, din nefericire, la praful, grijile și dilemele care mă tot urmăresc prin București.