În sfârșit, Dublinul

Cazarea

Am stat în Avalon House și, din motive de economie dar și de lărgire a orizontului cultural, am decis să dorm o noapte într-un shared bedroom cu doișpe paturi. M-am bucurat să văd că sunt singură în chilia mea, o despărțitură cu două paturi, aflată la capătul unei scări în spirală. Co-locatarii păreau de treabă, ba chiar am socializat cu o vieneză blondă, numită Betty. 
Dimineața nu mai eram atât de încântată de ideea de shared bedroom. Camerele de tipul ăsta seamănă cu cele din cămin, numai că aici nu poți aprinde lumina când toată lumea doarme și nici nu poți face gălăgie dacă nu-ți convine ceva fiindcă nu cunoști pe nimeni. Astfel, atât eu cât și ceilalți colegi de suferință, am trebuit să ne prefacem că nu ne deranjează cuplul care a făcut sex (sălbatic, nu romantic) toată noaptea. O altă problemă - nici măcar camerele duble, cum am avut din a doua seară, nu aveau baie separată. Știam, de când făcusem rezervarea, că dușul e la capătul holului dar mă așteptam ca măcar buda să fie în cameră. Ghinion! 
Al doilea hostel, în care am dormit în ultima noapte petrecută în Irlanda, mi-a plăcut mult mai mult. E mai aproape de gară - ceea ce e util dacă vrei să vizitezi împrejurimile, baia e în cameră  și fiecare pat are încorporate lumini pe care întârziații le pot aprinde pentru a se schimba. 

Oamenii

Am mai spus și în primul articol despre Irlanda că oamenii mi s-au părut foarte faini: veseli, prietenoși și dornici să ajute sărmanul turist rătăcit pe străzile urbei lor. În autobuzul care mă ducea de la aeroport în oraș, o doamnă binevoitoare nu numai că mi-a arătat unde să cobor dar mi-a și povestit ce pot vedea în jurul hostelului - cel mai faimos obiectiv fiind biserica în care e îngropat sfântul Valentin, Whitefriar. Recunosc că nu am intrat acolo. Să-mi fie rușine!

Nimeni nu s-a strâmbat când a aflat că sunt din România. Ba chiar, la Starbucks-ul în care m-am oprit să mănânc în prima seară, Andrea, fata care vindea acolo, s-a mirat că numele meu are doi de "e". Eu i-am explicat că noi silabisim diferit iar apoi am făcut o gafă, am întrebat-o dacă e englezoaică. "Nu, sunt irlandeză", mi-a răspuns ea, zâmbind jenată, și, după ce mi-am cerut scuze, am vorbit despre limba irlandeză care, deși e pe toate indicatoarele, nu mai e vorbită de aproape nimeni.  

Alți oameni de treabă au fost directorul hostelului Avalon și un recepționer, amândoi români, care ne-au ajutat cu depozitarea bagajelor și cu informații. Cred că, în străinătate, solidaritatea de neam se manifestă cel mai mult și nu pot decât să mă bucur că atâția de-ai noștri au plecat în afară. 

Locurile

Nu pot să mă laud că am vizitat prea multe în Dublin. Deoarece vremea era superbă, am preferat să ne petrecem timpul afară, pe malul mării sau hoinărind pe străzi. Totuși, pot să amintesc de catedrala Sf. Patrick (care este și protectorul Irlandei), unde personajul principal este cel mai faimos fost vicar, Jonathan Swift. Se pare că scrierile sale (a se vedea și "Călătoriile lui Guliver") erau, în fapt, ironii politice. Swift a trăit mult mai mult decât contemporanii săi pentru că, fapt neobișnuit pe vremea aceea, iubea curățenia și făcea mișcare zilnic. Nu a fost căsătorit niciodată, deși a avut relații mai mult decât amicale cu cel puțin două femei. Apropo de scriitori, Dublinul este și orașul în care s-au născut și au trăit, pentru o vreme, o mulțime de scriitori faimoși: Oscar Wilde, James Joyce, Yeats, George Bernard Shaw, etc.

Un pic mai încolo, este biserica Sf. Augeon, cea mai veche din Dublin. Din ea a rămas intact doar un turn romantic, înconjurat de iarbă și flori sălbatice crescute în neștire. Biserica a început să decadă în momentul în care a fost declarată protestantă, deoarece mulți dintre membrii catolici ai ghildelor și-au retras sprijinul financiar (ghildele erau asociații ale negustorilor și meșteșugarilor, organizați pe bresle). 

Muzeul Spiridușilor era pe lista soră-mii de things to do. Nu îl recomand neapărat pentru că nu adună prea multe povești vechi, din folclorul irlandez, dar este o experiență interesantă. Mie mi-a plăcut cel mai mult camera uriașilor, o cameră unde toate mobilele sunt de trei ori mai mari decât în mod obișnuit, pornind de la ideea că spridușii aveau o treime din înălțimea unui om. Prețul de intrare era, în iunie 2014, de 12 euro.

Mult mai mult mi-a plăcut Dublinia, un muzeu interactiv dedicat strămoșilor vikingi ai irlandezilor. Timp să ai, fiindcă aici afli de toate - cum au ajuns nordicii în Irlanda, cât și unde au stat, cum se îmbrăcau, unde locuiau, ce zeități venerau, cum scriau. Informația este ilustrată cu machete de așezări, manechine umane în mărime naturală, colțuri amenajate astfel încât să reproducă interiorul unei case, etc. Prețul de intrare, când am fost eu, era de 8.5 euro.

Opțional, dar foarte fain într-o zi călduroasă de vară este și campusul Universității. Biblioteca de-aici în care, din păcate, eu nu am mai avut timp să intru, ar trebui să fie familiară tuturor fanilor "Star Wars", fiindcă a fost folosită ca model pentru arhiva Jedi.

Aici se sfârșește, momentan, epopeea mea prin Irlanda. Sper că va exista și o continuare pentru că este una dintre țările pentru care am suferit de ceea ce se numește dragoste la prima vedere.