Oxford

29 septembrie 2011

Ziua cu numărul 5. Din păcate și ultima în Londra. Mă încearcă o oarecare nostalgie. Tocmai când ne obișnuiserăm cu orașul și aveam mai clar în minte câteva repere solide de orientare în spațiu, trebuie să plecăm. Gândul că nu mergem acasă ci în altă țară, mă cam neliniștește. Poate sunt eu o ființă căreia îi plac prea mult obișnuințele sau poate am nevoie de timp ca să rumeg și să așez în sertărașe multitudinea de informații cu care m-a bombardat Londra. Anyway...

Astăzi, la fel ca ieri, a fost o zi foarte călduroasă. D-aia ca acasă, cu purtat pantaloni scurți și sandale. Citeam în ziarul care se distribuie în metrou, Evening Standard, că vremea asta superbă este cu totul neobișnuită pentru sfârșitul lui septembrie. Ultima oară au fost înregistrate temperaturi similare în Anglia cu vreo 150 de ani în urmă, undeva prin epoca victoriană, când doamnele se duceau la plajă, în Brighton, îmbrăcate cu multe straturi de stofă. Înainte să plecăm, toți cunoscuții ne-au avertizat să ne îmbrăcăm bine. Se pare că am avut noroc că mergem și în Spania, altfel am fi făcut căldura pe-aici.

Azi am trecut din nou pe lângă Westminster Abbey. Am avut chiar și o tentativă de a intra dar cele 16 lire pe care trebuia să le dăm pe bilet, asociate cu interdicția de a face fotografii, ne-au întors din drum. Am hotărât că vom cheltui mai bine banii dacă mergem să vizităm Oxford-ul. Biletul până acolo costa cât intrarea în catedrală și, în plus, vedeam și noi o bucățică mai mare din Anglia. Cu autobuzul, cum am mers noi, călătoria durează între o oră și o oră jumătate, în funcție de trafic (distanța e cam de 80 de km). Firma la care am apelat se numește Oxford Tube și stația e în apropierea stației de metrou Victoria. După o scurtă trecere pe lângă Buckingham, Kensington și Hyde park, am ajuns la periferie. Mai mulți copaci dar, ce păcat, căsuțele de cărămidă, lipite pe lateral, semănau leit una cu alta.

Oxford e un oraș cam de mărimea Sibiului (150 000 de locuitori), împărțit în două zone distincte: cea universitară și cea industrială (nu știam, dar se pare că aici se produc o grămadă de lucruri, inclusiv motoare de mașini). Noi am preferat să rămânem în prima zonă - mai veche și mult mai interesantă pentru turiști. La ieșirea din stația de autobuz, am picat direct într-un târg de vechituri și produse hand-made, unde m-am atașat fără putință de scăpare de un sacou verde, de velur, pe care am plătit 9 lire. Apoi, vai, am dat de străzile comerciale cu ale lor sales, așa că prima oră de vizită culturală (jur că venisem aici doar ca să vedem unde învață bogații și geniile) ne-a fost deturnată de Next, Gap și alții, asemenea lor. De-abia după un prânz copios cu supă și somon în Queens Pub (oare câte mii de localuri au același nume în Anglia?), ne-am început explorarea turistică cu catedrala și colegiul Merton. Centrul vechi e un loc bun pentru plimbări pe jos. Contrastul vine mai ales atunci când compari clădirile ălea construite acum sute de ani cu tinerii, îmbrăcați non-conformist, care constituie 80% din populația campusurilor. 10% sau poate chiar mai mulți, sunt genul de copii cărora părinții le fac orice moft. Cel puțin așa sugerează Ferrari-urile și Lambourghini-urile pe care le-am văzut prin zonă.Căminele de-aici par, mai degrabă, castele cărora, la un moment dat, li s-a schimbat destinația. De fapt, doar copiii mahărilor locuiesc în ele dar e clar că părinții nu-i lasă la greu. Ieșind din zona clădirilor somptuoase, am dat peste strada restaurantelor. Găsești mâncare pentru toate gusturile, inclusiv bucătării din regiuni de care nu auziserăm sau nu ne tentaseră vreodată. Deși aflat doar la câteva străduțe distanță, orașul vechi, universitar, părea în altă țară.

La întoarcerea în Londra, ne-am întâlnit, ca de obicei, cu românașii noștri. Nu vreau să cad în capcana de a critica și eu, ca alții, românii de prin străinătate dar pe ăștia din zonă îi recunoști de la o poștă fiindcă par a fi singurii albi care ies la plimbare în treninguri. Știți voi moda aia cu băiatul care își suflecă un crac al pantalonului și fata care merge cu o poșetă mică, albă, de ocazie, asortată cu un trening verde fosforescent? Ei bine, da, ei sunt ăia pe care, din păcate, îi recunosc pe-aici. Pe ceilalți, probabil, îi consider englezi și nu sunt atentă la limba pe care o vorbesc.