Sosirea la Viena și capcanele subtile ale marketingului

 ...Am avut avionul la 8, m-am trezit la 5 fără 10, am dormit vreo 4 ore. Nu am pierdut avionul. Soră-mea nu a fost așa de norocoasă; a ajuns în Charles de Gaule când porţile erau deja închise.

Aeroportul, auzisem asta deja, e organizat simplu și eficient. Bagajele au ajuns la punctul de preluare aproape odată cu noi. La ieșire, ca peste tot, am trăit un mic moment de derută. Din fericire, am găsit până la urmă gara. Nici nu e așa de complicat: fie cobori direct din aeroport, fie ieși în parcare și apoi intri în următoarea clădire pe stânga. De acolo am luat un bilet combinat - dus întors în oraș cu CAT (City Airport Train) și un abonament de 72 de ore  pe toate mijloacele de transport, totul pentru 32 de euro.

Hotelul, am aflat noi la fața locului, era destul de departe atât de centru (noi, stăteam, practic, într-un orășel satelit numit Hufferdorf) cât și de metrou. Nu știam asta când am ajuns așa că am mers cel puțin vreo jumătate de oră prin cartier, târâindu-ne trolerele cele zgomotoase după noi. Într-un final, strada s-a mai lărgit, au apărut vreo 2-3 restaurante drăguțe, o biserică și, imediat după colț, l-am găsit și pe el, domnul hotel.

Primele locuri pe care le-am vizitat când am ajuns înapoi în centru (după un scurt moment de rătăcire pe șoseaua de centură în căutarea metroului) au fost Stephansdom-ul, catedrala de la kilometrul 0 al orașului, și o parte din Hofburg, palatul imperial. Ziua s-a nimerit a fi cețoasă așa că nu am văzut prea multe în interiorul catedralei. Nici exteriorul nu m-a încântat mai tare pentru că am prins perioada renovărilor așa că jumătate din clădire era îmbrăcată în schele. Mi-au plăcut, în schimb, trăsurile parcate în jurul pieței. 


După o scurtă plimbare am ajuns la Hofburg. Deja o văzusem pe Sisi peste tot așa că ne-am hotărât să îi vizităm și muzeul. Biletul pe care l-am cumpărat cu vreo 11.5 euro ne dădea acces la colecția de veselă a palatului, muzeul împărătesei și apartamentele imperiale. 

Prima expoziție este imensă. Obiectele de-aici sunt, în mare parte, din aur și argint. Nu greșesc, probabil, dacă zic că multe dintre ele au fost lucrate cu metale aduse din Transilvania. 


Muzeul împărătesei pare cam mare pentru câte obiecte sunt expuse. În primul rând, nu avem voie să facem fotografii și asta e enervant mai ales că ei nu protejează, aici, cine știe ce comoară imperială ci artefacte precum rochița de botez a lui Sisi, potcoava unui cal din grajdurile ei, etc... Pe toți pereții sunt atârnate portrete ale miticei făpturi, de fapt aceleași 4-5 ipostaze care se repetă la infinit, și versuri scrise de ea (drăguțe, ce-i drept, în stilul romantic târziu dar nu nemaipomenite). 2 instalații interactive trezesc spaima: una dintre ele, o păpușă de mărimea unui copil de 5 ani, se dă huța agățată de tavanul unei camere. E, evident, viitoarea împărăteasă în copilărie. Mi s-a ridicat părul pe ceafă; cumva mă așteptam să se stingă lumina și fantomele să apară de peste tot. Cealaltă, situată în camera (întunecată!!!) care reconstituie momentul asasinării, este o statuie neagră, în mărime naturală, a lui Sisi, prinsă într-un hublou de sticlă. 

Terminând incursiunea în universul simbolului Vienei rebrand-uit cu ajutorul tehnicii moderne, am ajuns într-un loc mai convențional, liniștitor pentru simțurile noastre chinuite - apartamentul regal. Efectele speciale dispăruseră, ce-i drept, Sisi însă rămânea prezentă. Portretele, aceleași pe care le văzusem și mai devreme, erau peste tot. Ceea ce făcuse sau cum trăise împăratul nu prea conta decât în raport cu soția lui, produsul de marketing care câștigase la loteria succesului. Dar iată, nici nu îmi termin bine vorba că dăm peste sala de gimnastică a împărătesei. Era, se pare, o femeie activă, care prețuia mișcarea sau, mai degrabă, după cum zic răutăcioșii, o sclavă a propriei frumuseți.


Aceeași senzație de țeapă am mai avut-o și în casa lui Mozart care, la fel ca în povestea cu hainele cele noi ale împăratului, nu prea există. Mai concret, apartamentul este păstrat intact dar nimic din felul în care era aranjat în timpul vieții compozitorului nu a supraviețuit până astăzi. Un ghid audio complet îți oferă toate informațiile necesare pentru a-l înțelege pe Mozart și epoca lui. Când ajungi în apartamentele familiei, în schimb, găsești doar camere goale și câteva obiecte disparate de mobilier. Ghidul și panourile din jur te invită să îți imaginezi: oare unde era așezat patul, ghiciți în care cameră își avea Mozart biroul, s-ar putea ca aici să fi fost camera servitorilor. E puțin, totuși, pentru un muzeu respectabil și, în opinia mea, ora petrecută acolo ar fi mai câștigată în alte părți ale Vienei. Dacă la asta adaug că şi aici exista aceeaşi interdicţie de a poza, povestea devine cu atât mai amuzantă...



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...