2014 - Săptămâna 2

6 ianuarie

M-am trezit la incredibila oră de 4 şi 20. E un eveniment atât de rar pentru mine încât merită notat. Aeroport, a plecat sis. Papa, te pup şi apoi hai la muncă. Având în vedere că am ajuns la birou la 7 fără 10, asta ar trebui să fie o săptămână bună. Nu mai eram de aceeași părere o jumătate de oră mai târziu când m-a lovit o oboseală soră cu moartea. După ce-am mai băut o tonă de cafea în timp ce căscam de era, mai-mai, să-mi înghit laptopul mi-am revenit.

Pe seara - balcon, țigară. O colegă vrea să-și aducă aminte pașii de lambada. Mă lovește amintirea - eram mică, mică și aveam 2 costume preferate - tricouri cu fuste largi-  lucrate dintr-un blug subțire. Unul era galben, altul era roșu. Nu mai știu de ce îmi plăcea mai mult ăla galben. Era vară, eram îmbrăcată în fustița mea galbenă cu volănașe și dansam, copilărește, pe Lambada.

Momentul acela Kodac când îți cauți pachetul cu țigări și constați că e în frigider, alături de roșii. Gataa... E târziu și eu am dormit doar 3 ore azi noapte. Pa pa!

7 ianuarie

Metrou, la Unirii, pe scări. Mă izbește culoarea rujului ei-  roșu ca para focului în contradicție cu fața slabă, emaciată. Sală - prima oară pe anul ăsta. Am ajuns! Yeey! Ceață multă - nu te vezi om cu om. Umezeala a coborât pe stradă, drumul e ud. Angoasă. Bătăi de inimă. Prea multe...

8 ianuarie

În pasajul dintre cele 2 magistrale, de la Unirii s-au schimbat afişele publicitare. Mihaela Rădulescu, strălucitoare şi fit, veghează drumul oamenilor spre treburile zilnice. Capete se întorc, ne împiedicăm unii de alţii, toată lumea vrea să vadă care e treaba. "Eu fac în fiecare zi între 15 minute şi o oră de mişcare !" ne comunică ea, adică Mihaela, printr-o bulă de mesaj. La capătul culoarului văd şi la ce face reclamă. Îmbrăcată într-o rochie aurie, foarte decoltată, M. ţine cu gingăşie în mână un iaurţel Activia... Cam greu să-l vezi din prima mai ales cu ochii încețoșați de dimineață. Mai degrabă înțelegi că e o reclamă a Mihaelei pentru Mihaela.

6 luni în noul format de blog. Astăzi citesc din primul volum al "Timpului ce ni s-a dat".

9 ianuarie

Joi. Ziua de la mijlocul săptămânii. Joia asta a fost o zi urâtă. Mi-am dat seama că trebuie să schimb sau să înbunătăţesc nişte lucruri radical.

Bucureştiul e încă scufundat în ceaţă. La metrou, la Aurel Vlaicu, au început să apară din nou cei care împart fluturaşe. Mai puţini, ce-i drept, decât în decembrie.

Bradul de acasă se usucă pe zi ce trece. Atmosfera de sărbătoare va fi înlocuită, în curând, de una de jelanie. Am citit vreo 70 de pagini din primul volum al "Timpului ce ni s-a dat". Aveam o impresie greşită despre această carte. Nu-mi mai aminteam, credeam că debutează cu poveştile din copilărie ale autoarei. Când colo, aceste prime pagini te poartă la începutul anilor 1945, în atmosfera tulbure de după semnarea convenţiei de la Ialta. A se ţine minte: libertatea presei a fost îngrădită mai întâi prin cooptarea sindicatelor tipografilor la comunism.

10 ianuarie

Vineri, o zi scurtă mai scurtă ca de obicei la muncă. În schimb, plec spre casă cu o listă lungă de to do-uri pentru week-end. Mâncăm în oraș, la Rock&Pasta și avem timp să ne facem și cumpărăturile în Cora. Azi e seară de blogging și/sau de stat degeaba.

11 ianuarie

Trezit târziu. Program de voie și 2/3 din "Lupul de pe Wall Street". Îmi place filmul ăsta. Un pic de scris pentru ultimul articol despre Viena. Blocaj cu lipsă de cuvinte la un moment dat. Mai târziu ne luăm pizza de la Fabio (cam multă pizza săptămâna asta). Vin în oraș, cu fetele. 2 bodegi noi. Una chic, cu amplasament mai neobișnuit - mesele sunt răsfirate într-un magazin de antichități, Thomas Antiques, și, de fapt, sunt de vânzare. La fel și scaunele pe care stăm. Mi-a  plăcut locul, cafeaua și vinul. Ajungem apoi în cafeneaua Club A și ea fain amenajată - pereți albi, mese și scaune închise la culoare dar mai burgheză, așa. Mai târziu, Regie și petrecere. Se pare că toată viaţa mea socială s-a concentrat într-o singură seară.

Bude dubioase pe la bodegile prin care am trecut în seara asta. Cea de la Club A, deşi curată, era de o egalitate între sexe alarmantă. Pişoarele erau îngrămădite lângă chiuvetă. În aceeaşi cameră se afla şi buda fetelor, separată de restul încăperii printr-o uşă paravan care nu ajungea nici la podea, nici la tavan. La restaurantul din Regie, uşă sănătoasă, din lemn. Fără încuietoare însă. Meditez la oamenii ăştia care fac localuri drăguţe dar, în locul unde ai vrea să te simţi ferit de privitori, lasă detalii d-ăstea, importante, neacoperite.

12 ianuarie

Ne-am trezit cu greu. Scriu pe muzica maşinii de spălat. E ora 15:01. Soare afară. 12 grade. De mâine vine frigul. Gata, tre să ieşim la plimbare.

La Casa Roz, prima alegere pentru ciorbă, e o petrecere privată. Găsim un restaurant no-name pe Iuliu Maniu, la jumătatea distanţei dintre Gorjului şi Lujerului. În spatele nostru, 2 olteni. Povestitorul are vreo 40 de ani, ceafa lată, revărsată peste marginea hanoracului şi faţă de om necăjit. Bea un vin cu finul lui şi povesteşte, cu năduf, prin câte a trecut în ultima vreme. "Finule, îţi zic io..." Nevasta îi făcuse vrăji ca să îl piardă. Găsise piele de şarpe îngropată lângă casă, o legătură în saltea şi când schimbase cafeaua cu ea, asta căzuse din picioare. Nu ar fi ştiut să se păzească dacă nu era avertizat de o femeie pricepută că nevastă-sa va pleca la drum lung (şi, într-adevăr, plecase la Vâlcea) iar apoi, după o zi sau două îi va face o cafea şi pe el îl va trimite să cumpere ceva. Şi chiar aşa se întâmplase - pusese de cafea şi îl rugase să se ducă să ia ţigări. Dacă nu ar fi fi schimbat ceştile între ele cine ştie ce ar fi păţit. Acum era mai liniştit. Îi lăsase ei casa, maşina şi firma. Era mulţumit că scăpase cu viaţă că femei sunt "câtă frunză şi iarbă" şi el e muncitor, va face bani din nou pentru altă familie...