Timpul ce ni s-a dat. Memorii (1944-1947) - Annie Bentoiu (II)

Începutul anului 1946 o găseşte pe Annie studentă în primul an la Drept.  Urmează în acelaşi timp, cursuri de stenografie şi dactilografie care, socotea ea, o vor ajuta să îşi câştige o viaţă decentă cât mai curând. Sunt evocaţi pe rând, profesorii, unii dintre ei adevăraţi aşi ai Baroului dar şi atmosfera studenţească animată de plimbări lungi spre lacurile aflate atunci aproape de ieşirea din Bucureşti (Herăstrău, Floreasca), partide de ping pong, ieşiri la film, la teatru (manifestările culturale nu fuseseră încă cenzurate) sau la ştrand. În viaţa tinerei apar primele cochetării (rujul) şi primele flirturi dar atmosfera pe care o evocă rămâne totuşi a unei tinereţi serioase dominate, mai ales, de pasiunea pentru idei, experienţe noi şi lectură. Cu toate acestea "comun însă acelei vremi şi celei de astăzi este faptul că mulţi dintre noi percepem, sub realitatea vizibilă, un soi de curent electric inaparent, datorită căruia pământul pe care călcăm se modifică sub ochii şi paşii noştri. Nu ştim cine manevrează acest curent, nici în ce fel; vedem doar ridicându-se în calea noastră obstacole ciudate în tot locul, pe care suntem nevoiţi să le depăşim cu mare cheltuială de energie." Scriitoarea bănuieşte că această stare de lucruri se datorează vecinei si bunei noastre prietene, Uniunea Sovietică. 

Atmosfera de normalitate alternează cu apariţia cenzurii. Societatea de Radio este folosită exclusiv de guvernul comunist, ziarele partidelor istorice sunt confiscate şi interzise în uzine, partidele istorice sunt tolerate dar li se interzic manifestările. Trecuse deja un an de la conferinţa de la Yalta, momentul în care mai marii lumii deciseseră că România va intra în sfera de influenţă rusească. În ţară, emigrările se înmulţesc dar cum nimeni nu ştia exact ce se hotărâse la Yalta, speranţa alternează cu îngrijorarea. 

Bucureştiul era pe-atunci un oraş frumos, după cum îi mărturisesc mai târziu autoarei nişte unguri transilvăneni: "Vai, doamnă! Dar veneam în Bucureşti cum am fi mers la Viena! Ce magazine erau! Ce lux! Era o bucurie să putem petrece acolo câteva zile, să mergem la restaurante, la teatre, la cumpărături..." Clădirile din centru care astăzi sunt, în marea lor majoritate, vechi şi părăginite erau la 1940 noi şi bine întreţinute. În prezent, constată cu tristeţe autoarea, "mica bijuterie de arhitectură "Belle Epoque" împestriţată cu adaosuri interbelice a devenit, prin efectuarea unor lucrări ciclopice, o metropolă de tip sud-american, cu o personalitate la fel de confuză ca minţile noastre de astăzi".

Între timp, evoluţia evenimentelor se precipită. La 10 mai 1946 are loc ultima manifestaţie spontană în cinstea regelui. Inflaţia devine galopantă - cu preţul unei perechi de pantofi în ianuarie nu mai puteai cumpăra în decembrie, acelaşi an, decât 2 perechi de ciorapi. Pe 19 şi 20 noiembrie 1946 au loc alegerile parlamentare. Comuniştii obţin sub 25% dar datele sunt falsificate şi procentajele inversate. Încetează, din acel moment, rolul partidelor "istorice" (Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc) a căror alternanţă la putere asigurase, în condiţii de linişte internaţională, "acea pace socială de invidiat în care guvernele şi compoziţia parlamentelor se schimbă, dar cetăţenii continuă să-şi vadă de treabă, principiile de bază ale statelor democratice - constituţionalitatea legilor, separarea puterilor în stat, garantarea dreptului de proprietate şi libertăţilor cetăţeneşti - nefiind puse în discuţie" . În casa Anniei apar primele lipsuri - părinţii încep să vândă obiecte de valoare. Sperând încă într-un viitor mai bun, ea se înscrie la cursuri de literatură şi istorie la Institutul Francez. Absolvirea lor putea înlesni studenţilor o eventuală continuare a studiilor în Franţa. Este inutil de precizat că aceste cursuri sunt întrerupte după doar un an de funcţionare.

La 1 ianuarie 1947 este trecută în proprietatea statului Banca Naţională. Se preconizează naţionalizarea. Oamenii caută să cumpere cât mai mult aur, socotit un material valoros indiferent de condiţii. Măsurile luate de noul guvern vizează distrugerea structurilor existente pentru ca, apoi, ordinea reinstaurată de comunişti să fie binevenită. Inflaţia creşte în continuare galopant - aceeaşi pereche de ciorapi luaţi ca referinţă costau la sfârşitul primăverii de 3 ori mai mult ca în decembrie. Se trăieşte de pe o zi pe alta. Între atâtea probleme, o întâmplare fericită - Annie îşi cunoaşte viitorul soţ, pe Pascal Bentoiu. 

Pe 11 august 1947 se anunţă stabilizarea monetară - bancnotele existente îşi pierdeau valoarea începând cu 15 august dar populaţia putea să le schimbe, până atunci, la centrele existente în întreaga ţară cu nişte sume fixe, în funcţie de categoria socială. Tot ce depăşea plafonul era eliminat printr-o simplă lovitură de condei. Astfel, stabilizarea devenea o "uriaşă confiscare". Dat fiind că apartamentul din piaţa Amzei de la numărul 15 era închiriat de la nişte prieteni fugiţi în străinătate, Annie şi familia ei sunt evacuaţi. Se introduc raţiile pentru produse de strictă necesitate iar magazinele particulare trebuie "să-şi înceteze unul câte unul existenţa, rămânând pe piaţă doar articolele prevăzute în cartele, produse de firme de stat şi distribuite prin noile magazine de stat". Vechii comercianţi în posesia cărora se găseau mărfuri nepuse în vânzare la preţurile cerute de autorităţi urmau să fie pedepsiţi "cu ani de închisoare". La fel şi posesorii de aur şi valută străină care nu o predaseră statului până pe 6 septembrie. Ultimele luni ale lui '47 sunt vagi - jurnalele lipsesc, ziarele nu mai sunt păstrate. Pe 30 decembrie 1947 abdică regele. În aceeaşi zi se proclamă noua formă de guvernământ a României - republica.

Ultimele pagini ale acestei a doua părţi lasă loc, la fel ca şi în prima parte, unei analize amănunţite a sistemului comunist. 

În primul rând, Annie Bentoiu sintetizează (magistral aş putea spune) cerinţele pe care un sistem trebuie să le îndeplinească pentru a ridica cât mai puţine nemulţumiri în cadrul populaţiei: "În orice ţară din lume există nemulţumiţi, dar dacă un regim democratic doreşte să rămână ceea ce este şi să practice cât de cât libertatea, el trebuie să se asigure că cei mai defavorizaţi pot totuşi conta pe un venit minim din care să poată trăi decent. [...] În afară de această cerinţă, [...], omul normal mai are câteva exigenţe, a căror nesatisfacere creează o sitaţie de revoltă potenţială: el doreşte să-şi poată îngriji sănătatea, să-şi poată da copiii la şcoală, şi, din când în când, să se bucure de o sărbătoare, o petrecere, o distracţie accesibilă." Următoarea constatare este că sistemele totalitare au părut, întotdeauna, că se preocupă mai mult ca cele democratice de aceste aspecte. 

În următoarele paragrafe, scriitoarea demontează rând pe rând mitul inexistenţei serviciilor menţionate mai sus în perioada interbelică sau al eficienţei lor în epoca comunistă. Astfel, povesteşte ea, bugetul Sănătăţii înainte de 1947 nu era niciodată suficient. Existau în schimb, încă de pe vremea aceea, spitale şi clinici particulare. Într-adevăr, în perioada comunistă sumele alocaţe acestui domeniu s-au mărit. Salariile doctorilor au rămas însă mici astfel fiind consolidat obiceiul darului. Obligativitatea învăţământului exista şi înainte. Odată cu comunismul ea a fost însă instituţionalizată - din motive evidente, însă. Înregimentarea ideologică era mult mai uşoară la vârste fragede. Atfel, toate realizările perioadei - şcoli, licee capătă un caracter ambiguu. Evenimente cu carecter cultural existau din belşug numai că ele erau atent supraveghete pentru a se încadra în acel şablon al limitării libertăţii de gândire şi acţiune. Cenzura în artă a împiedicat crearea unor opere excepţionale fiindcă toate trebuiau să se alinieze direcţiei trasate de partid. Excepţia o constituie construcţiile, domeniu în care conducătorii comunişti au dorit să lase în urmă realizări colosale. 

Nu în cele din urmă, statul şi conducătorul ca purtători de grijă supremi ai cetăţeanului, ne-au creat, în multe domenii, o mentalitate de "asistaţi", exemplul cel mai concludent fiind pentru scriitoare expresia; "ne-a dat apă caldă" cu referire la Ceauşescu care îşi însumeză, astfel, meritele tuturor celor care au muncit pentru această realizare. Mai mult chiar, privarea de bunuri elementare prin raţionalizare, a creat o economie subterană înfloritoare şi a generalizat furtul de la stat văzut ca tarlaua nimănui sau, poate, a tuturora. În acelaşi mod a fost legalizată şi ineficienţa deoarece în sistemul comunist constrângeri cum ar fi şomajul sau concedierea nu existau.