Nu aș fi vrut să fac o listă dar, uneori, asta e o metodă mai bună ca altele de a-ți pune în ordine gândurile și amintirile. În plus, așa sunt (aproape) sigură că nu am uitat nimic. Așadar, ordinea nu e neapărat importantă, în Viena m-am bucurat să văd:
2) Un bloc de locuit aflat pe lângă staţia de metrou/tren Wien-Mitte care seamănă cu vestita casă din turtă dulce a lui Hansel și Gretel. Casa se numește Hundertwasserhaus și se află la intersecția dintre 2 străzi drăguțe, Kegelgasse și Löwengasse. Dacă nu o găsiți din prima puteți să vă luați după firimiturile de pâine, adică turiștii veniți în pelerinaj aici. Toate apartamentele de la etajele inferioare aveau storurile trase. Îmi imaginez că nimeni nu vrea să stea la fereastră în timp ce 50 de oameni fac poze casei sale. Nu am înaintat prea mult cu explorarea. Evident, locatarii țin la intimitatea lor iar micuța cafenea din incinta clădirii nu era încă deschisă.
3) Restaurantele şi cafenelele în care ne-am oprit. Recunosc, și ăstea sunt de feluri și feluri. Eu sunt mai demodată. Îmi plac fie locurile nepretențioase cu aspect solid, burghez, fie cele care poartă patina unui trecut fastuos dar își păstrează în continuare o... anumită căldură.
În prima categorie se înscrie restaurantul de lângă hotel. Castlhaus Pilisauer se numea, dacă nu mă înșel. O bodegă de cartier fără prea mari pretenții și fără site. Şic, în schimb: interiorul cu mult lemn, butoaie de ceramică pentru bere expuse pe la colțuri și niște sifoane (oh, cât de vintage par acum) aranjate într-o vitrină. Aici am bifat
unul din "must-do"-urile Vienei, șnițelul. Mi-au plăcut ospătarii aceia ceremonioşi, îmbrăcați îngrijit, cu pantaloni de stofă neagră şi cămăși albe. Comportamentul lor plăcut şi, totuşi, plin de încredere în sine m-a făcut să mă gândesc că Viena e un loc unde, mai mult ca la noi, meseria e "brățară de aur". Drept urmare, cei care o practică sunt mândri de ea şi mulţumiţi să fie acolo, în viaţa lor. Mai toti acești domni erau mai în vârstă decât noi și ne tratau cu o îngăduință nu lipsită de respect. Clienții
păreau localnici, mulți dintre ei pensionari. Ca și în Franța, m-a impresionat
faptul că aici pare că există viață după pensie. Oamenii ăia frumoși, îmbrăcați
cu gust, își savurau tihnit prânzul împreună cu prietenii. Am mai aflat (cu uimire!) că în Viena există restaurante pentru fumători (se pare că
mulți vienezi sunt fumători înveterați) și că... şniţelele vieneze sunt chiar bune.
A doua categorie e reprezentată în mintea mea de o cafenea, Cafe Landtmann, aflată vis-a-vis de Rathaus. Am ajuns aici destul de târziu și ne-am bucurat să aflăm că bucătăria e încă deschisă. Să mănânci după 7 seara în Viena devine o mare problemă dacă ești pe străzile nepotrivite (majoritatea fast food-urilor, supermarketurilor, etc se închid până la ora aia). Noi am stat în salonul tradițional, o sală înaltă, cu candelabre, mese de lemn și canapeluțe comode pe care te puteai lăfăi în voie. Aici, ospătarii erau și mai bine îmbrăcați - la frac, dacă îmi aduc bine aminte, dar nimeni nu a avut vreo problemă cu faptul că hainele noastre sport/casual nu se încadrau neapărat în peisaj. Mi-a plăcut în mod deosebit ce a mâncat sis, felul preferat al împăratului Franz Joseph cică, carne fiartă de vită cu hrean, spanac și ceva piure. Eu am luat beefsteak. A fost nițel mai crud decât mi-aș fi dorit dar, na, aşa e reţeta şi experimentele pot fi, uneori, şi nereuşite.
4) Albertina. Aici am ajuns datorită unei recomandări. Am prins o expoziție temporară cu tablouri impresioniste - "Henri Matisse și fauviștii". L-am descoperit pe Maurice de Vlamink dar și pe Sonja Gangl, o graficiană foarte talentată, cu o mână excelentă pentru detalii. Muzeul mai găzduiește una din cele mai mari colecții de printuri din lume (nu am ajuns acolo deci nu am vreo opinie) și o altă expoziţie de impresioniști, de data asta permanentă. Mie mi-a rămas în minte tabloul acesta.
 |
| Paul Delvaux -Landscape with lanterns |
5) Schonbrun - magnificul palat imperial, cu parcurile lui largi şi grădina zoologică bine întreţinută. Biletul combinat - palat, zoo şi grădinile palatului a costat vreo 21 de euro.
Am prins parcul în anotimpul nepotrivit, din păcate. Sunt convinsă că întinderile acelea largi, labirinturile construite din plante căţărătoare şi dealurile cu privelişte spre palat arată cu totul altfel vara.
În grădina zoologică nu am găsit ursul polar - era mutat în altă parte fiindcă i se renova habitatul. În schimb, am văzut elefanţi cu pui (un tănculeţ în miniatură dar unul tare simpatic), pinguini, ursul panda şi canguri. 3-4 maimuţe tremurând îmbrăţişate în cuşca lor mi-au reamintit cât de cruzi putem fi noi, oamenii, cu celelalte fiinţe.
Palatul este fastuos. Şi aici am găsit-o pe Sisi peste tot dar mai erau şi urme de Maria Teresa şi chiar memento-uri ale copiilor ei, cea mai celebră fiică fiind Maria Antoaneta. Stil de pe vremuri (Roccoco), pereţi unicat, ornaţi cu grijă şi mulţi bani... Este un salon acolo care a costat exorbitant de mult (camera Milioanelor) fiindcă pereţii sunt acoperiţi cu gravuri ale legendelor indo-persane, executate pe panouri din lemn de trandafir. Clar, risipa avea altă dimensiune atunci. Mai trist e că mi se pare că nu folosea nimănui, nici măcar proprietarilor bogăţia aia de desene micuţe şi minuţios realizate. Oare cât se puteau inspira sau învăţa dintr-un panou de 2 palme aflat la 2 metri şi ceva înălţime?
6) Dunărea albastră pe care am văzut-o în ultima zi de călătorie. Nu, nu canalul care trece prin oraş, ci fluviul adevărat aflat undeva, la periferie.
0 comments:
Trimiteți un comentariu