România, Bucureşti, piaţa Gorjului...

Deschid geamul de la bucătărie. Un carton de ouă gol îmi trece prin faţă şi se izbeşte de plafonul hornului dintre scări. Este urmat, la scurtă vreme, de un ambalaj de plastic şi câteva pet-uri de bere scurse şi ele. La scara vecină cineva ascultă muzică dance tare. Se aud râsete. Pare un pseudo party decent. Of, ce plictiseală! Unde sunt vremurile de altădată când nu trecea săptămână fără ca vecinii să mă surprindă cu ceva nou, cum ar fi o nuntă sau… o înmormântare.

A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o parcare. Parcarea din spatele blocului în care stau, bineînţeles. Şi ce-i cu asta, vă veţi întreba… România e plină de parcari. Cu ce-i a ta mai cu moţ?

Cum se ştie că oamenii “sfinţesc” locul, parcarea mea-i “deosebită” fiindcă şi vecinii mei îs aşa. În primul rând vecinii mei sunt oameni cu stare… cel puţin aşa mă fac să cred maşinile pe care le conduc şi alte “accesorii decorative”. În al doilea rând, au principii şi tradiţii… vechi, foarte vechi. Cam de la Ramayana şi Mahabharata aşa şi… de aceeaşi origine. Pentru ei, familia este foarte importantă şi când spun asta nu mă refer doar la “celula de bază a societăţii” cu mamă, tată şi copii. În familie intră, de obicei, o întreagă galerie de unchi, mătuşi, bunici, veri şi alte rude prin alianţă. De obicei, în jur de 100, 100 şi ceva. Uneori am impresia că, în “mărinimia” lor, ne consideră de-ai casei şi pe noi, vecinii. Zic asta fiindcă se pare că nimic nu le face mai multă plăcere decât să-şi împartă bucuriile şi tristeţile cu noi. 

Acu’ vreo 2 luni a fost nuntă. 2 zile la rând toată intersecţia Gorjului a dat spasmodic din buric pe ritmurile “maeştrilor” consacraţi: Minune, Salam, etc… Ne ajutau cele 4 boxe de 2 metri pe 2 care flancau uşile câtorva scări. Nu-i vorbă, nu am avut de ce ne plânge. “Meniul” a fost diversificat, din timp în timp, şi cu lăutari. Am putut ieşi pe balcon să admirăm nuntaşii, hora, masa, ţoalele... Vorba aceea: "la soare te puteai uita, da’ la dânşii ba". Învăţatul pentru sesiune a mers mult mai bine deoarece somnul a fost eliminat din program. Când totul a luat sfârşit şi tinerii însurăţei au plecat spre… nu ştiu unde... într-o decapotabilă de colecţie ornată cu trandafiri albi, nu am putut decât să ne bucurăm de bucuria lor şi să le urăm casă de marmură, copii de tuci, la cât mai multe ghiuluri şi paranghelii… ÎN ALTĂ PARTE. 

Ieri seara, după vreo 3 zile la mare, la soare, m-am adunat şi eu de pe drumuri. Am ajuns acasă tocmai la timp ca să mă întristez. Nea’ Bivolaru?!?, omu’ ăla de vindea telefoane şi huse de telefoane în piaţă, îşi dăduse obştescul sfârşit în urmă cu vreo 2 zile. Parastasul era în toi, parcarea era plină de... hmmm… oameni, mese şi trataţie. Coroane funerare împodobeau zidul pe lungimea a 3-4 scări. Din păcate, nu m-am putut bucura de schimbarea de decor prea mult timp fiindcă azi l-au şi îngropat. Mult mai fericită ca mine, colega de apartament a avut vreme 3 zile să se înduioşeze şi să se roage pentru iertatea păcatelor răposatului. În schimb ea, care a lucrat azi, a pierdut bocetele, alaiul care a blocat intersecţia o oră, caii pur sânge aduşi pentru dric, precum şi soborul de vreo 10 măicuţe care mergeau în fruntea procesiunii… Dumnezeu să-l ierte şi să le dea viaţă lungă membrilor familiei! Nu de alta, dar aşa vom putea trăi cât de cât şi noi, CEILALŢI, pe lângă EI… 

Notă:Poza e făcută la nuntă.

 21 August 2007



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...