Radu Beligan şi confesiunile sale despre viaţă şi artă

O sală de spectacole plină ochi. Un domn foarte în vârstă, îmbrăcat impecabil, stă singur pe scenă la o masă. În spatele lui, pe un proiector, un tânăr plin de energie interpretează cu mult aplomb monologul lui Caragiale, ''1 aprilie''. Cei 2 sunt una şi aceeaşi persoană. Îi despart vreo 60 de ani de viaţă. 

Cred că cea mai mare răsplată a unui actor o reprezintă aplauzele publicului. E un moment magic acolo, chiar după încheierea jocului, când spectatorii, prieteni sau necunoscuţi, se ridică de pe scaune şi îi aplaudă îndelung pe oamenii de pe scenă. Acesta e, în opinia mea, cel mai frumos moment al unei reprezentaţii live. Din punctul ăsta de vedere, Radu Beligan este un norocos - a beneficiat mereu de atenţia şi aprecierea spectatorilor. 

Omul Beligan e fragil. A împlinit 95 de ani în decembrie şi asta nu are cum să nu se vadă. Actorul Beligan e puternic. Are mintea trează, neatinsă de trecerea timpului. Spectacolul este, de fapt, o istorie a teatrului românesc aşa cum a trăit-o el în cei 70 şi ceva de ani de carieră. Omul este mândru de realizările lui. Actorul ne-o spune şi nouă frumos, în cuvinte potrivite

Secretul "biblic" al longevităţii sale este iubirea iar cel al succesului capacitatea de a rămâne toată viaţa elev, deschis spre învăţătură. Povesteşte mult de perioada interbelică, trece cu graţie peste începuturile comunismului, îşi aduce aminte cu plăcere de începuturile Teatrului de Comedie şi generaţia de aur de actori care au făcut parte din prima trupă (Amza Pellea, Dem Rădulescu, Sanda Toma, etc). Rând pe rând, ni se perindă prin minte, oameni de seamă sau iluştri necunoscuţi. Prietenul Mihail Sebastian îl sfătuieşte să nu se limiteze doar la rolurile de comedie. Prima întâlnire cu Eugen Ionescu are loc în hotelul din Japonia, în care locuiau amândoi. Ionescu bea ceva cu o culoare incertă. Întrebat ce e, răspunde: ''Wisky cu suc de grapefrut. Alcoolul omoară vitaminele iar vitaminele omoară alcoolul!''Cea mai savuroasă întâmplare e, însă, legată de un ilustru necunoscut. Ajuns în Milano, Beligan are surpriza să vadă, în apropierea Domului, un român care părea că vorbeşte singur. Apropiindu-se, constată că vorbea, de fapt, cu o fotografie. În acea perioadă, soţii nu aveau voie să iasă din ţară împreună ca să nu ''uite'' să se-ntoarcă în România aşa că omul nostru îi arăta şi soţiei Italia aşa cum putea: ''Nu vorbeam singur, domnu' Beligan... Vorbeam cu Maricica... Că ei nu i-au dat drumul şi... îi arăt şi ei Domul, să se bucure şi ea...''

În încheiere, vă las cu îndemnul cu care şi domnul Beligan şi-a încheiat seara: ''Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi!''

0 comments:

Trimiteți un comentariu