Matematica cu madam Pisău

Să fii profesoara de matematica cea mai dură din oraş, să te îndrăgosteşti şi să te căsătoreşti apoi cu domnul Pisău, pare ceva predestinat. Nu ştiu care era numele ei de fată, dar doamna Pisău îşi merita cu prisosinţă noul nume de familie. Micuţă de statură, cu privirea albastră, oţelită, cu mania punctualităţii şi a temelor de tot felul, a băgat spaima în mine şi în colegii mei vreme de patru ani, în liceu.

“Sunt 99% şanse să dăm lucrare mâine..” ne spunea, câteodată,  aşa că mă duceam acasă să mă pregătesc pentru a doua zi. Uneori nu apucam să dorm mai mult de 2 ore înainte de scoală fiindcă mania ei pentru perfecţiune se răsfrângea şi asupra noastră. Un capitol temeinic pregătit nu însemna numai buchisirea manualului. Nenumărate exerciţii din Petrică, Năstăsescu sau alte culegeri de matematică deveneau, pentru noi, materiale de studiu obligatorii.

A doua zi mă trezeam târziu, evident, iar drumul spre liceu se transforma în maraton. Orele de matematică erau, întotdeauna, primele ale zilei iar întârziaţii sau chiulangii aveau parte de un tratament special: controlatul caietelor – şapte la număr, câte două pentru fiecare ramură a matematicii pe care o studiam, plus unul pentru temele suplimentare zilnice (trei sau cinci exerciţii la libera alegere). Controlul era nemilos iar rezultatul previzibil: o notă de 2 pentru încălcarea anumitor reguli. Profa aplica aceeaşi metodă la schimbatul caietelor – acestea trebuiau să-i fie prezentate pentru a le verifica şi semna înainte de înnoire. Drept urmare, până la sfârşitul liceului, aproape toţi ne specializasem în falsificarea semnăturii “oficiale”,  lucru pe care i l-am mărturisit, plini de mândrie ghiduşă, la sfârşitul clasei a doişpea. Am aflat mai târziu că urmatoarele generaţii nu au mai fost la fel de norocoase: ca să preîntâmpine falsificările de acest fel, doamna Pisău a înlocuit semnătura cu o ştampilă personalizată. 

Aşadar, după cum vă spuneam, în fiecare dimineaţă alergam efectiv spre şcoală cu frica-n suflet să nu întârzii. Iarna era, paradoxal, mai uşor. Când ajungeam la capătul străzii care ducea spre liceu mă uitam în zare după nişte cizme roz. Dacă erau înaintea mea, ştiam că tre’ să grăbesc pasul. Dacă nu, mă relaxam şi mergeam normal.

Circulau multe legende despre ea şi firea ei deosebită. În una dintre ele, martorii oculari afirmau că, odată, a înfricoşat un câine lup foarte agresiv. Se pare că de vină a fost câinele fiindcă a avut nefericita idee de a o ataca: a sărit si a trântit-o  pe jos. Profa nu şi-a pierdut cumpătul – l-a strâns de gât până când acesta a abandonat lupta, refugiindu-se înfrânt în cuşca lui. De atunci, ori de câte ori Pisău se ducea în vizită la respectiva familie, dulăul cel fioros o recunoştea de departe şi fugea terorizat din calea ei. 

La finalul liceului, am înţeles că disciplina dură în care ne crescuse avea şi avantaje. Aproape 90% din elevii ei am luat bacul la mate' cu peste 9 iar majoritatea am terminat facultăţi cu profil real.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...