Un alt fel de domnul Goe

 Metrou, staţia de la Unirii, ora 9-10 seara. Trenul opreşte şi puţinii călători intră fără grabă. Sunt destule locuri pentru toată lumea. Ȋnaintea mea o bunicuţă cu nepotul, o mogâldeaţă pe la vreo 4-5 ani. Văd că ea a ochit deja locurile de lângă uşă aşa că mă îndrept spre bancheta din faţă. 

Bunicuţa se aşează. Ceva mic şi grăbit îmi taie, pentru o clipă, calea. Când ridic ochii, băieţelul ocupase deja scaunul “meu” şi vocifera în direcţia  femeii “- Bunica..bunicaaa..eu vreau să stau aici. Dar  AICI. Vino şi tu!”. Cu mânuţa dreaptă bătea uşor, aproape drăgălaş, scaunul de lângă el dar vorbea printre dinţi, cu ochii îngustaţi. Oftând resemnată, însoţitoarea îşi schimbă locul. La fel de resemnată, eu mă  îndrept spre alt scaun liber. Brotacul rânjeşte victorios în direcţia mea după care continuă să studieze restul călătorilor. Ţine braţele încrucişate, îşi muşcă buzele şi priveşte pe toată lumea cu superioritate.  Arată exact ca un om mare, supărat pe viaţă, cu un trup mic şi slăbănog de copil de 5 ani. Probabil aceeaşi moacă acră o are şi părintele pe care îl imită. 

Când se satură de chiorât, adoptă un aer de indiferenţă studiată. “Bunico..avem ceva dulce?” “Da, aici în plasă”. Deschide plasa să se convingă că aşa e, mai stă preţ de juma de staţie, după care cuvântează “Eu aş mâca ceva dulce ACUM dar uite, dacă mănânc, fac firimituri pe jos şi nu e frumos”.Ȋşi drege vocea, îşi mângâie bărbia şi priveşte insistent în jur. Doar, doar de l-o aplauda careva. Bunica nu pare prea impresionată. Restul călătorilor nici nu-l bagă în seamă. Piticul e dezamăgit - recompensa pentru giumbuşluc se lasă aşteptată de data asta. 

Ajungem la Lujerului. Se ridică împreună şi se îndreaptă spre ieşire. Ȋnainte ca uşile să se deschidă îl văd făcând primul gest copilăresc din ultimele 15 minute: întinde mâna să-şi ia bunica de mână.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...