Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri - Julio Cortazar


Îmi place foarte mult Cortazar pentru că majoritatea povestirilor lui te poartă într-o lume tenebroasă, a subconștientului, unde logica e anulată și orice devine posibil: coșmaruri, vise care se dovedesc realitate, întâmplări neobișnuite, amintiri aureolate de lumina magică a copilăriei, jocuri care anulează logica. 

Să luăm ca exemplu cartea despre care scriu astăzi - o colecție eterogenă de 28 de povestiri. Începe cu Casa Ocupată, în care un cuplu de frați sunt nevoiți să își părăsească locuința care le era întregul univers, deoarece devenise ocupată. De ce sau de cine, nu aflăm, dar scriitorul ne spune că spaima lor este atât de mare încât fug doar cu hainele de pe ei, fără să încerce să ia nici măcar banii pe care îi aveau într-un dulap.

Următoarea povestire, Circe, este ceva mai explicită. Iubitul unei fete, căreia primii doi logodnici îi muriseră în mod misterios, își dă seama că este malefică, în momentul în care descoperă că bomboanele pe care aceasta le prepara cu multă migală erau gătite cu gândaci de casă. 

În Scrisori de la mama, fiul, mutat în Paris împreună cu soția, este anunțat de mama rămasă în Buenos Aires că fratele lui urma să sosească în vizită pe la ei. Singura problemă este că fratele murise cu ceva timp în urmă și Laura, soția lui Luis, era, de fapt, fosta logodnică a lui Nico. Luis îi despărțise chiar înainte ca acesta să moară. Sentimentul de vină al cuplului, ajuns la apogeu datorită scrisorilor mamei, îi face ca, din ziua în care este anunțată sosirea lui Nico, să îl simtă oaspete permanent în apartament.

"Simțea casa ca un pumn care se tot strânge. Totul era mai strâmt, mai sufocant. Apartamentul fusese suficient pentru doi, era conceput exact pentru doi. Când ridică ochii (tocmai scrisese mamă), Laura stătea în ușă, privindu-l. Luis puse jos stiloul.
- Nu ți se pare că e mult mai slab? spuse.
Laura făcu un gest. O strălucire paralelă îi alunecă pe obraji.
- Puțin, răspunse. Se mai schimbă omul..."

În Funigei, film ecranizat sub denumirea de Blowup, un bărbat crede că fotografia pe care a făcut-o într-o zi pe insula Saint Louis, în Paris, prinde viață și evenimentele pe care el crezuse că le-a împiedicat se vor desfășura în continuare, implacabil, poate tocmai datorită imortalizării momentului, iar în Noaptea, cu fața spre cer, un bărbat care are un accident de motocicletă visează, în timpul spitalizării, că este un indian ce urmează să fie sacrificat de azteci. Pe măsură ce acțiunea înaintează, își dă seama că, de fapt, visul era cel în care mersese "pe străzile ciudate ale unui oraș uimitor, cu lumini verzi și roșii ce ardeau fără flacără și fără fum, cu o uriașă gânganie de metal zumzăind sub picioarele lui". Tot din aceeași serie a viselor și a obsesiilor, un steward devine fascinat de o micuță insulă grecească, peste care trece într-o zi, în timpul cursei obișnuite. Citește toate informațiile pe care le poate găsi despre ea și, la un moment dat, își ia concediu pentru a o vizita. Odată ajuns acolo, își dă seama că nu va mai pleca niciodată. De fapt, acesta este iluzia pe care și-o proiectează în ultimele secunde dinaintea morții, pentru că avionul în care lucrează se prăbușește în apropierea țărmului. 

Trecând într-un registru mai vesel, în Manuscris găsit într-un buzunar, eroul narator străbate subteranele Parisului cu metroul, pe niște rute dinainte stabilite, pentru a întâlni o EA, "preferând cele mai nefaste întâlniri eșuate înlănțuirilor stupide ale unei cauzalități cotidiene". Un flirt poate eșua dacă femeia nu merge în aceeași direcție cu el, pentru ca, odată ajunși la suprafață, să îi vorbească. Povestitorul decide să încalce regula jocului pentru Marie-Claude dar simte că nu poate continua relația cu ea după un anumit punct, dacă nu se va dovedi aleasa acestui sistem imaginar.

"Regula jocului meu era simplă până la manie, era frumoasă, stupidă și tiranică: dacă-mi plăcea o femeie, dacă-mi plăcea o femeie așezată în fața mea, dacă-mi plăcea o femeie așezată în fața mea lângă geam, dacă chipul ei reflectat în geam își încrucișa privirea cu chipul meu reflectat în geam, dacă zâmbetul de pe chipul meu reflectat în geam (...) Regula jocului era asta, un zâmbet pe geamul vagonului și dreptul de a urmări o femeie și de a spera cu disperare că va coincide corespondența ei cu cea stabilită de mine înainte de fiecare călătorie."

Copilăria apare în Sfârșitul jocului: "Împărăția noastră era așa: o curbă mare a șinelor, ce se sfârșea exact în dreptul spatelui casei noastre", La vreme nepotrivită - o fantezie despre reîntâlnirea primei iubiri după mulți ani și în Școala, în timpul nopții, unde doi prieteni se strecoară în liceul în care învățau și descoperă acolo o confrerie misterioasă și periculoasă, formată din elevi și profesori.

Scriind, mi-am adus aminte de un alt titlu de-al lui Cortazar, tradus, de curând, și la noi - Ocolul zilei în optzeci de lumi. Cam așa sunt și povestirile lui - o lume diversificată, animată de un realism magic ce se manifestă în cele mai neașteptate direcții. Pentru final, vă las cu un fragment care îmi place foarte mult:

"Dacă stau să mă gândesc bine, prostia trebuie să fie asta: să te poți entuziasma neîncetat pentru orice-ți place, fără ca un mic desen de pe un perete să fie disprețuit de amintirea frescelor lui Giotto de la Padova. Prostia trebuie să fie un fel de prezență și de reîncepere constantă: acum îmi place pietricica asta galbenă, acum îmi place L' annee derniere a Marienbad, acum îmi placi tu, șoricel, acum îmi place locomotiva aia uluitoare pufăind în Gare de Lyon, acum îmi place afișul de acolo, rupt și murdar. "(Trebuie sa fii realmente prost ca să). 

Mă simt bine gândindu-mă că și eu sunt genul ăsta de prost.

0 comments:

Trimiteți un comentariu