Fata, marea şi înotul

Un bărbat şi o femeie mergeau cât puteau de repede spre mare, cărând deasupra capului o bărcuţă gonflabilă în care progenitura lor, o fetiţă drăgălaşă de trei - patru ani, urla cât o ţineau bojocii: "Săriţi, oameni buni! Asasinii! Mă omoară!". Copila, care se bucura de o dicţie impecabilă şi un răcnet sănătos, nu putea fi potolită nici cu rugăminţi, nici cu ameninţări aşa că bieţii oameni au devenit rapid un subiect de amuzament pentru cei aflaţi pe plajă.

Întâmplarea asta e povestită de părinţii mei mai ales atunci când vor să sublinieze încăpăţânarea odraslei. Din fericire pentru ei, m-am obişnuit repede cu marea. Urletele au lăsat locul veseliei şi m-am bălăcit şi eu, alături de alţi brotaci, în apa caldă din apropierea ţărmului. Din păcate pentru mine, nu am învăţat să înot atunci şi întâlnirile de mai târziu cu marea au fost dominate întotdeauna de un sentiment de frică. Cu toate că reuşesc să fac pluta şi să mă deplasez încolo şi-ncoace în poziţia asta, în momentul în care mă pui cu faţa în jos, creierul mi se blochează, nu mai ştiu să fac nimic şi sfârşesc prin a trage pe nas câteva porţii sănătoase de apă.

Acum vreo doi - trei ani, am avut o tentativă de a învăţa să înot la modul serios. Îi ţineam locul unei prietene care nu putea ajunge la curs. Instructorul, un tânăr musculos şi entuziast, considera că primul lucru pe care trebuie să îl înveţe un viitor înotător e să sară cât mai artistic în baltă. Balta lui, adică piscina, avea vreo doi metri adâncime. Degeaba i-am explicat că eu nu îmi doresc să sar niciunde, tot ce vreau să ştiu e cum să mă deplasez fără să cad ca un bolovan la fund. Nu a fost chip să ne înţelegem. Mi-a propus mai întâi să sar singură. Am refuzat hotărât. A urmat tentanta oferta de sări împreună, ţinându-ne romantic de mână. Nu a reuşit să mă convingă dar asta nu l-a oprit să-mi sugereze alte vreo două scenarii în care eu, evident, plonjam în apă şi ieşeam de-acolo încântată la maxim. După o jumătate de oră de negocieri, ne-am despărţit. Relaţia noastră era sortită eşecului. 

Astăzi, mai trecută pe la mare fiind şi, mai ales, băgată, cu sau fără voia mea în apă, am învăţat să mă descurc onorabil. Totul e să ating fundul cu picioarele şi să am un punct de sprijin: o plută de plastic, un burete sau pernuţele ălea gonflabile, care se pun pe braţele copiilor. Mă gândesc că ar fi timpul să mă lupt mai serios cu teama de apă. Nu de alta, dar e păcat să ajung să văd "bălţi" superbe în care eu nu pot intra fiindcă nu ştiu să înot. În excursia în Malta, am avut ocazia să meditez îndelung asupra acestui neajuns.

Mai întâi, m-am ofticat când am ajuns la Grotele Albastre, în fapt o serie de caverne la ţărm unde strălucirea soarelui combinată cu reflexele apei şi nisipul alb de pe fundul mării, creează nuanţe spectaculoase de albastru. Grotele se vizitează cu barca, aşa că am putut să le văd. După călătorie, mulţi dintre turişti s-au oprit să se relaxeze şi să se răcorească cu o baie. Eu a trebuit să mă coc în soarele fierbinte de iulie pentru că apa era prea adâncă ca să mă descurc. 

La Laguna Albastră, o piscină naturală formată între două insule, Comino şi Cominoto, am avut ceva mai mult noroc. Apa depăşea rareori 1,70 şi aveam alături un sul de burete înalt de vreo doi metri, partenerul meu de nădejde în restul aventurilor din Malta. Cel mai palpitant a fost când am traversat prin lagună distanţa dintre cele două insule, eu agăţată de burete, V. alături, înotând. Cumva, am încercat şi reuşit să nu mă gândesc prea mult la posibilitatea de a muri stupid acolo. Aşa am reuşit nu numai să trec de pe o insulă pe alta, dar să  şi întorc de unde plecasem. 


La Peter's pool sau, mai pe româneşte, piscina lui Peter mi-am adus aminte din nou de limitările mele. Locul este foarte frumos, mult mai puţin aglomerat ca primele două, apa e atât de limpede încât poţi vedea nisipul de pe fund şi peştii care înoată peste tot dar, ce păcat, ca să te bucuri din plin de vizită, trebuie să ştii să înoţi. Ca şi la Grote, m-am mulţumit să stau pe margine şi să... fotografiez peisajul.


Da, poate că a sosit momentul să... încep să mă gândesc mai serios cum să scap de frica de apă. Vouă vi s-a întâmplat asta? Aţi reuşit, până la urmă, să înotaţi? 



2 comentarii:

  1. Mie mi se intampla taman pe dos. Cat timp nu stau pe spate, inot fara probleme. Trebuie sa vad apa pentru a ma putea relaxa. Daca ma pui sa fac pluta, intru imediat in panica si... la revedere apa... :)))
    Minunate locuri ai vazut! Te invidiez!
    Stii, prima data nu am vazut virgula si am citit: Fata mare si inotul. :))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce-i drept, sunt un fel de fată mare în relaţia cu înotul:))
      Dacă te organizezi din timp, o excursie în Malta nu constă mai mult ca o vacanţă la mare, la noi.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...