Una dintre consecințele vacanței de astă-vară a fost o perioadă (neîncheiată încă) de fascinație față de Rusia. Așa i-am descoperit pe Ilf și Petrov, autorii cărții despre care voi vorbi mai jos și ale aventurilor lui Ostap Bender, "marele maestru al combinațiilor" incorecte politic, dar cu atât mai savuroase pentru cititor.

Înainte de a mă apuca să citesc "America fără etaje", am auzit că ar fi fost prețul plătit de scriitori pentru a-și vedea nuvelele și romanele publicate. Cu alte cuvinte, vizita de peste trei luni în State trebuia să se încheie cu o carte care să laude virtuțiile lumii comuniste în comparație cu "putredul capitalism", ca să folosesc sintagme consacrate. Nu sunt de acord în totalitate cu această opinie sau, mai bine zis, cred că scriitorii îşi fac munca propagandistică bine (sau reușesc să păcălească sistemul) pentru că jurnalul de călătorie nu este o critică nesfârșită adusă Americii iar unele dintre observațiile lor sunt valabile și azi, ba chiar le-am auzit rostite de oameni care nu au nicio legătură cu epoca sau îndoctrinarea comunistă. În privința afirmațiilor șubrede, unele dintre ele citate și în această recenzie, mi-e neclar dacă au fost plasate în text doar pentru a mulțumi criticii. Există, în opinia mea, o mică probabilitate ca cel puțin unele dintre ele să fi făcut parte din convingerile sincere ale lui Ilf și Petrov, mai ales că în anii '30, când a fost scrisă cartea, mai existau încă destul entuziaști ai comunismului.

Dar cum cercetarea prea amănunțită a filozofiei politice din spatele "Americii fără etaje" și a contextului istoric în care a apărut, nu face nici obiectul acestui articol, nici a blogului meu, să ne întoarcem deci la carte și la plăcerea de a citi despre o activitate dragă mie - călătoriile.

Mai întâi, cei doi sosesc cu vaporul în New York, unde se văd nevoiți să se obișnuiască cu ritmul alert al metropolei:

"Dar NewYorkul nu este unul dintre acele orașe unde oamenii să se miște lent. Ei nu mergeau pe lângă noi, ci alergau. Am luat-o și noi la fugă. De atunci nu ne-am mai putut opri. La New York am stat o lună întreagă și am fugit mâncând pământul."

Explorează orașul de la fereastra camerei de hotel, apoi plimbându-se pe străzi. Își fac cunoștiințe, descoperă felul de viață american. Îi privesc de sus pe băștinași, locuitorii orașului, pentru distracțiile ușuratice cu care aleg să își petreacă timpul liber: biliardul mecanic sau teatrul burlesque, un soi de precursor ar stripteasului de azi, în care fetele ce apăreau pe scenă se vedeau nevoite să execute un număr artistic, înainte de a se dezbrăca. Se sperie de alăturarea uluitoare între sărăcie și bogăție care, în America, sunt două surori ce trăiesc în același cartier, pe aceeeași stradă, uneori chiar şi în aceeași casă. Îl cunosc pe Mr. Adams, un fost inginer care lucrase și Rusia, și care se oferă, împreună cu soția lui, să îi ghideze pe parcursul road tripului în America. Aventura este plănuită atent, astfel încât să nu depășească două luni, maximul de timp pe care soții Adams erau dispuși să îl petreacă departe de fetița lor:

"La început traversam lungul și îngustul stat New-York pe toată lungimea lui și ne opream la Schenectady, orașul industriei electrice. Următoarea oprire importantă - la Buffalo.
Apoi, mergând pe malul lacurilor Ontario și Erie, ajungeam în Detroit, unde vizitam uzinele Ford. Pe urmă, venea la rând Chicago. După aceea drumul ne purta în Kansas City. Prin Oklahoma intram în Texas. Din Texas în Santa Fe, statul New Mexico. Acolo ne aflam pe teritoriul indian. După Albuquerque treceam peste Munții Stâncoși și soseam în Grand Canyon. Apoi urma Las Vegas și celebrul baraj de pe râul Colorado - Boulder Dam. Și iată-ne în California, traversând lanțul muntos Sierra Nevada. În continuare străbăteam San Francisco, Los Angeles, Hollywood, San Diego. De pe țărmul Oceanului Pacific, ne întorceam apoi mergând de-a lungul graniței mexicane, prin El Paso, San Antonio și Houston. Aici ne deplasam de-a lungul Golfului Mexic. Ne aflam de acum în statele cu populație de culoare: Louisiana, Mississippi, Alabama. Ne opream la New Orleans și, prin colțul de nord al Floridei, prin Tallahassee, Savannah și Charleston, ne îndreptam spre Washington, capitala Statelor Unite."

Pornesc la drum plini de entuziasm, dar anticipația descoperirii locurilor noi este, spun ei, repede înlocuită de monotonia produsă de replicarea aceluiași model de organizare al localităților de-a lungul și de-a latul țării. În America, standardizarea se aplică atât felului de viață și confortului (un lucru bun, dacă oamenii nu l-ar plăti în rate toată viața), cât și orășelelor de provincie:

"America este cu precădere o țară fără etaje sau cu unul singur. Majoritatea populației americane trăiește în orășele cu trei, cinci, zece, cinsprezece mii de locuitori. 
(...)
Automobilul gonește pe șosea și din când în când apar orașele. Ce denumiri pompoase! Siracuza, Pompei, Batavia, Varșovia, Caledonia, Waterloo, Geneva (...). Există câteva Parisuri și Londre. Există Neapole și Florența. Lângă Neapole, în loc de Vezuviu, fumegă coșul unei fabrici de conserve, iar în Florența ar fi total absurd să porți o discuție despre fresce și alte lucruri asemănătoare, prea puțin interesante și fără să aducă un câștig sigur. 
În schimb, în toate orașele acestea poți să cumperi ultimul model de automobil, un dulap frigorific (visul tinerelor soții), în locuințe curge prin robinete apă caldă și apă rece, iar dacă orășelul este mai răsărit și dotat cu un hotel, atunci în cameră vei avea parte de trei feluri de apă: fierbinte, rece și rece ca ghiața.
(...)
Orașul este străbătut de strada principală care se numește neapărat fie Main Street (ceea ce înseamnă Strada Principală), fie State Street (strada statală), fie Broadway.(...)Arhitectura caselor de pe Strada Principală nu oferă privirii nicio satisfacție estetică. Vezi doar cărămidă, cea mai banală cărămidă, așezată în două cuburi etajate. Aici oamenii își câștigă banii și nu se cuvine ca vreo podoabă să le distragă atenția.Partea aceasta de jos a orașului se numește Business Center - Centrul de Afaceri. Aici se află instituții comerciale, birouri, cinematografe. Trotuarele sunt pustii. În schimb, marginea drumului e tixită de mașini.
(...)
Residential Part, partea locuită a orașului, e pustie de-a binelea. Liniște e tulburată numai de fâșâitul cauciucurilor de la automobilele ce trec în goană. Bărbații muncesc în Business Center-ul lor, iar soțiile casnice se ocupă cu dereticatul.(..)Căsuțele cu curte, unde se află neapărat un garaj din scânduri, nu prea solid, care nu se închide cu cheia, nu sunt separate niciodată una de alta prin garduri. O fâșie de ciment se întinde de la ușa casei până la trotuar. Un strat gros de frunze acoperă pătrățelele de gazon. Căsuțele îngrijite strălucesc idilic în lumina soarelui de toamnă."

Aceasta este bunăstarea standard, dar și sărăcia are un tipar al ei. Ajungând în apropierea New Orleans-ului, au pentru prima dată ocazia să vadă casele negrilor, unde:

"În curțile goale, înconjurate de garduri de nuiele aproape prăbușite nu vedeai nimic: nici urmă de vaci, porci sau găini, nici măcar un braț de fân."

Altfel, atât negrii cât și indienii sunt amintiți rar iar imaginile surprinse de scriitori nu trec dincolo de clișeele negrului cu simț al ritmului și al muzicii sau al indianului brav în nenorocirea lui, care îi disprețuiește pe albi.

Metropolele, spre deosebire de orășele, au o personalitate distinctă. New York-ul este cel mai amețitor oraș, San Francisco, "cel mai frumos oraș din SUA, pesemne pentru că nu aduce deloc a America. Cele mai multe străzi urcă din deal în deal. O excursie cu mașina prin San Francisco îți stârnește aceleași senzații puternice ca virajele în sus și-n jos din montagnes russes. Totuși, în centru este o zonă care-ți amintește de Leningrad, cel mai plat oraș din lume, cu piețele și bulevardele lui largi. Celelalte părți din San Francisco formează o superbă combinație maritimă de Neapole cu Shanghai. (...) La cuceririle orașului trebuie adăugat faptul că strada principală nu se numește nici Main Street, nici State Street, nici Broadway, ci, simplu, Market Street, adică Strada Pieței."

Aici, ca și cum ar fi (sau poate chiar erau) vedete, scriitorii sunt invitați pe colina rusă, unde găsesc o societate de emigranți ruși uitați de timp în obiceiurile care existau acasă cu cincizeci de ani în urmă, când părinții lor emigraseră.

De-a lungul drumului, Ilf și Petrov studiază cu atenție diferiții americani care le ies în cale. Există, desigur, și excepții pe care ei au șansa să le cunoască datorită scrisorilor de recomandare primite la începutul călătoriei, dar oamenii de rând îi dezamăgesc profund. Deși le apreciază politețea, puterea de a munci și de a se ține de promisiuni, îi condamnă pentru că nu se preocupă de lucrurile cu adevărat importante. Hollywood-ul, cu ale sale filme bune, bunuțe, dar cam prostuțe ca idei și /sau poveste, este văzut ca principalul instrument al tâmpirii în masă, care, nu-i așa, în Uniunea Sovietică nu este posibilă pentru că și cel mai umil muncitor preferă să discute despre cele mai înalte principii morale și sociale, în loc să bea o vodcă cu prietenii la un film.

"Americanul de condiție medie nu poate să sufere discuțiile abstracte și nu abordează teme ce nu-l privesc. Îl interesează doar ceea ce este legat nemijlocit de casa, automobilul  și vecinii săi apropiați. Viața țării îl preocupă o dată la patru ani, în perioada alegerii unui nou președinte.

Capitalismul este cel care a schimbat astfel oamenii", continuă ei să disece lipsa spiritualității, "el este cel care întreține în ei această apatie spirituală. Sunt teribile crimele capitalismului american care, cu o uimitoare iscusință, i-a vârât poporului sub nas filmele cele mai banale, radioul și poșirca jurnalistică săptămânală, păstrându-și-i pentru sine pe Tolstoi, Van Gogh și pe Einstein, deși e total insensibil la creațiile lor."

Lăsând la o parte fragmentele discutabile, cum sunt cele de mai sus, mie mi-a plăcut America fără etaje. Citind-o, nu m-am putut abține să nu îmi doresc să vizitez un loc (poate chiar SUA, că tot nu am fost) pe îndelete, asemenea lui Ilf și Petrov, care în cele trei luni de excursie, au cunoscut bine New York-ul, cu personalitățile și distracțiile lui, dar au avut timp și pentru road-trip-ul de-a lungul celorlalte provincii americane. Aș fi curioasă să văd cum s-a schimbat realitatea de zi cu zi față de anii '30 descriși de Ilf și Petrov, dacă orășelele au devenit mai interesante, cum se mai distrează oamenii, cum trăiesc azi negrii din Sud sau indienii care nu și-au deschis încă cazinouri în rezervație. Nu în ultimul rând, mi-ar plăcea să îmi dau seama cât din ceea ce vedem zi de zi, în filme și seriale, reprezintă adevărata viață americană.

Kremlin înseamnă, în rusește, fortăreața localității. Moscova nu este singurul oraș unde există un kremlin, dar cel de acolo este cel mai cunoscut simbolizând, în calitatea lui de reședință prezidențială, puterea Uniunii Sovietice iar mai apoi a Federației Ruse. 

După ce ne-am învârtit vreo două zile în jurul lui, după cum am povestit aici și aici, am decis că cea mai simplă variantă prin care să evităm cozile imense și să intrăm înăuntru e să ne luăm biletul basic (500 de ruble de persoană), cel pe care îl puteam cumpăra de la aparatele automate. Biletul ne oferea posibilitatea de a vedea fără ghid piața catedralelor, cu ale sale patru biserici, o expoziție de costume japoneze și zonele publice din interior . Decizia și ora pe care am ales-o s-au dovedit de bun augur pentru că ne-am îndreptat spre porți tocmai atunci când se schimba garda.


Am zis patru biserici și poate vi se pare mult, dar rușii au fost (și poate mai sunt încă) atât un popor profund ortodox cât și niște oameni care, când au avut titluri nobiliare și bani, au vrut să impresioneze lumea. Așadar în Piața Catedralelor, turistul vede umăr la umăr Catedrala Adormirii Maicii Domnului, locul unde erau încoronați monarhii și îngropați patriarhii, Catedrala Sfântului Mihai, unde sunt îngropați primii țari și prinți din perioada în care Moscova era capitala imperiului rus (înăuntru turiștii se îngrămădesc la mormântul lui Ivan cel Groaznic, primul care s-a autointitulat țar, adică cezar), Biserica Vălului Fecioarei, locul de rugăciune privat al patriarhilor și celorlalte notabilități bisericești și Catedrala Bunei Vestiri, biserica privată a familiei regale și a marilor prinți. Catedralele sunt relativ micuțe, picturile vechi de câteva sute de ani pot fi încadrate în categoria artei naive și vizita este grăbită de ceilalți curioși, dar fastul, existent și aici, face ca lăcașurile de rugăciune din Sankt Petersburg să devină mai ușor de digerat. În apropierea lor mai pot fi admirate, pipăite și fotografiate un tun și un clopot gigantice, probabil niciodată folosite. 











Un pic mai încolo, după ce traversează o altă piață largă, turistul încălzit și obosit se poate odihnit într-un parc bine îngrijit și surprinzător de puțin aglomerat. Noi ne-am bucurat de el iar apoi, înfometați, ne-am oprit pentru prânz la My-My (tradus si citit în română Mu-Mu), un soi de cantină corporatistă, cu mâncare bună și relativ ieftină, care ne fusese recomandată de un prieten de-acasă. Mu-Mu este așezată pe una din laturile parcului Alexandru, care mărginește Kremlinul pe latura de vest, iar oprirea acolo ne-a adus aminte de copilărie cu poveștile ei cu tot - ursul păcălit de vulpe, rățușca cea urâtă, peștișorul de aur - prin statuile de pe canalul care desparte orașul de parc.















Centrul Moscovei este atât de vast încât, chiar cu cât am văzut eu din el, adică puțin, trebuie povestit măcar în două articole. Voi începe prin a spune că în jurul Pieței Roșii ne-am învârtit, mai mult sau mai puțin, în fiecare zi din cele patru petrecute în Moscova. Am ajuns acolo în prima seară, când totul era inchis. Ne-am întors a doua zi cu gândul sa bifăm, dintr-o lovitură, piața, mausoleul lui Lenin și Kremlinul. Nu ne-a ieșit ca în planul făcut de acasă pentru că ultimele două locuri au un program strict de vizitare și numărul de doritori e mare, așa că ne-am mulțumit să vedem catedrala Sfântul Vasile. A doua oară, am avut mai mult noroc - ne-am așezat din timp la coada pentru intrarea în mausoleu și ne-am luat bilete pentru Kremlin de la aparatele automate. 

Pentru început trebuie sa precizez ca Piața Roșie e chiar roșie pe partea dreaptă, cea mărginită de Kremlin. La fel de roșu este și muzeul de Istorie, pe lângă care treci pentru a intra în mausoleu. Pe stânga, tarabele vânzătorilor de suveniruri sunt vopsite și ele într-un roșu vesel combinat cu cremul lemnului lăcuit. Găsești acolo multe nimicuri pe care ai putea simți nevoia să le aduci acasă: matrioșce, cercei din dantelă, magneți, pahare de țuică... În spatele chioșcurilor, se înalță o clădire desprinsă dintr-un film al eleganței apuse: albă, monumentală la fel ca un palat construit în secolul nouăsprezece , cu dreptunghiuri de flori în față și cafenele cochete la parter. E mall-ul Gum, zice-se una dintre cele mai luxoase aglomerări de magazine din Rusia. În depărtare, se zărește catedrala Sfântul Vasile. Zic în depărtare pentru că e ceva de mers până la ea, dar ăsta e primul lucru cu care trebuie să te obisnuiesti în Rusia, faptul că orașele par a fi construite pentru uriași. Din păcate, noi nu am putut aprecia foarte bine monumentalitatea pieței pentru că centrul era ocupat de un soi de stadion, construit pentru a găzdui un concert al fanfarelor militare din lumea întreagă.









În catedrala Sfântul Vasile nu se mai organizează slujbe religioase, în schimb turiștii o pot vizita în tihnă (prețul biletului este de 500 de ruble, dar există reduceri pentru studenți). Biserica are o alcătuire stranie - nu există o singură capelă mare ci mai multe mititele, răspândite la parter și etaj, decorate diferit, închinate unor sfinți diferiți... Mi-au plăcut mult pereții decorați cu fresce cu motive florale, pictate în culori vesele. Întreaga catedrală pare, de fapt, un tort de nuntă construit nu pentru a aduce seriozitatea religiei în viețile oamenilor ci ca să-i îmbărbăteze că deși viața are greutățile ei, e prea multă lumină și culoare în lume pentru a nu o trăi cum trebuie.







Cu mausoleul lui Lenin e în schimb altă poveste. Clădirea e din marmură neagră și lumina e drămuită pentru a nu afecta mumia marelui conducător. Vizitatorii coboară niște scări întunecate și merg apoi pe marginile camerei pătrate, în mijlocul căreia zace pe un catafalc de porfir Lenin, o păpușă de ceară învăluită într-o lumină palidă. Nu poți decât să te bucuri că ești încă în viață când te întorci la lumină și căldură. Nici măcar mormintele celorlalți lideri comuniști sau personalități de seamă ale U.R.S.S, aliniate și ele lângă zidul Kremlinului, nu mi-au diminuat senzația de ușurare. Ba chiar am găsit... interesant, să zicem, că locurile de veci sunt marcate fie cu tăblițe funerare, fie cu statui, în funcție de ultimul ritual - incinerare sau înmormântare. Ca  o curiozitate, mi s-a șoptit la ureche, inamicii lui Stalin nu au și-au găsit loc aici.
Necropola se poate vizita gratis, dar programul este de doar 2 ore pe zi (între 11 și 13) iar cozile sunt mari, așa că dacă ajungeți pe acolo, sfatul meu e să vă așezați cât mai devreme la rând pentru a nu irosi timpul de așteptare degeaba. 






Îmi doresc de mult să fac din week-endurile petrecute în București niște zile mai speciale, în primul rând prin a ieși la aer, căci asta este dorința mea de căpătâi în timpul săptămânii pe care o petrec muncind într-un spațiu închis din care văd lumina zilei doar la prânz. Needless to say că nu îmi iese întotdeauna, dar week-endul de acum două săptămâni când, din câte văd, am prins ultimele zile frumoase de toamnă, am reușit.

Nu știu cum mi-a trecut prin minte ca din cele peste o sută de case memoriale și muzee din București să vizitez tocmai Mărțișor, moșia lui Tudor Arghezi dar, o dată ce am decis că voi face asta, planetele s-au aliniat pentru a mă ajuta să realizez marea performanță de a ieși din casă. Un factor important l-a constituit faptul că aveam metrou direct până la Mihai Bravu, ceea m-a încurajat să ies din lenea mea proverbială. Un al doilea, că am reușit să mă urnesc din casă în jur de două după-amiaza, lucru liniștitor pentru că muzeul se închidea la cinci.

Vremea faină pe care am ridicat-o în slăvi mai devreme m-a făcut să mă bucur de plimbarea pe Calea Văcărești, pe care trebuie să mergi vreo doi kilometri de la stația de metrou pentru a găsi străduța numită Mărțișor. Alternativa ar fi fost să cobor din metrou la Piața Sudului, care e mult mai aproape de casa memorială. Evident, în funcție de locul din care vii, se poate ajunge aici și cu mijloace de transport în comun de suprafață, dar eu nu le știu și nu  mă interesează. Mi-s mult prea dragi tunelurile subterane pe care le străbat în timpul săptămânii mergând din Militari până-n Pipera pentru a renunța la ele în week-end.

Când Arghezi a cumpărat proprietatea, acum vreo sută de ani, terenul era la marginea Bucureștiului așa că a fost nevoit să îl desțelenească și să îl împrejmuiască. Acum zona e considerată la doi pași de centru și clădirile noi de locuințe răsar ca ciupercile după ploaie. Nu credeam să spun asta, dar trecând pe lângă ansamblurile rezidențiale noi, am ajuns să apreciez șarmul blocurilor comuniste din zonă. Spre deosebire cartierul meu, aici se pare că s-a construit mai cu cap și cu spații verzi printre clădiri acum treizeci de ani, ceea ce nu se mai întâmplă în cazul sus menționatelor ansambluri rezidențiale, lipite de bordura trotuarului, astfel încât niciun centimetru pătrat de spațiu să nu se piardă. În fine...

Intrarea în  ograda lui Arghezi se face pe un soi de uliță, mărginită în stânga și în dreapta de faimoasa livadă din care vindea cireșe vara, pentru a completa veniturile familiei. Pe gardul din stânga, o serie de bannere explicative ocupă mai mult din timpul vizitatorului decât casa în sine pentru că oferă informații bibliografice detaliate despre scriitor. Așa am aflat, spre exemplu, că Ion Theodorescu, căci ăsta era numele lui real, s-a călugărit și a trăit vreme de patru ani într-o mănăstire pentru că veniturile mamei sale nu-i permiteau să își continue studiile și că cel mai faimos copil al lui nu este Mițura, de care am auzit cu toții, ci Eli Lotar, un fotograf suprarealist mult mai cunoscut în străinătate decât la noi. Eli Lotar s-a născut în Paris, ca copil ilegitim,  a fost apoi recunoscut de tatăl său și s-a mutat în România, unde bunica maternă a avut grijă de el până și-a terminat studiile, dar la 19 ani a decis să se întoarcă din nou în Franța, unde o poveste de dragoste cu o fotografă celebră pe vremea aceea, l-a îndreptat spre cinematografie și fotografie. Câteva detalii despre cariera lui găsiți aici.

Revenind la muzeu, după ce străbați străduța de care povesteam mai sus ajungi la o poartă unde îți va deschide paznicul. Înăuntru, te așteaptă emoționate (vizitele sunt oarecum rare)  casierița și muzeografa. Se poate vedea doar primul etaj al locuinței cu optsprezece încăperi și anume camerele cu o funcție socială: biroul unde Arghezi scria până târziu în noapte, sufrageria care conține, pe post de curiozități, tot felul de unelte arhaice: râșnițe, furca cu care Paraschiva torcea lâna, o sobiță portabilă, o altă cameră plină cu jucăriile Mițurei și ale lui Baruțu etc. Din sala de la parter, de unde se vând biletele, se mai pot cumpăra magneți și pliante. Nu și cărțile scriitorului, cum ar fi normal, deoarece există o dispută între urmașii acestuia și statul român în privința drepturilor de autor.

În curte, sunt îngropați scriitorul și soția lui, Mițura (pe numele ei de adult: Domnica Teodorescu) și nu mai puțin faimosul cățel Zdreanță (L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă?). Se mai poate vizita tipografia unde se publicau pe vremuri Bilete de Papagal și admira livada, păzită de câini răi, cum Zdreanță nu ar fi putut fi vreodată. Grădinile sunt închise pentru vizitatori, din păcate, dar la plecare, în chip de cadou de bun rămas, am primit o mână de gutui de la muzeografă.

Mai multe detalii despre muzeu, orele de vizitare și tarife, găsiți aici.