Vizita la Mărțișor și gutuile din livada lui Arghezi


Îmi doresc de mult să fac din week-endurile petrecute în București niște zile mai speciale, în primul rând prin a ieși la aer, căci asta este dorința mea de căpătâi în timpul săptămânii pe care o petrec muncind într-un spațiu închis din care văd lumina zilei doar la prânz. Needless to say că nu îmi iese întotdeauna, dar week-endul de acum două săptămâni când, din câte văd, am prins ultimele zile frumoase de toamnă, am reușit.

Nu știu cum mi-a trecut prin minte ca din cele peste o sută de case memoriale și muzee din București să vizitez tocmai Mărțișor, moșia lui Tudor Arghezi dar, o dată ce am decis că voi face asta, planetele s-au aliniat pentru a mă ajuta să realizez marea performanță de a ieși din casă. Un factor important l-a constituit faptul că aveam metrou direct până la Mihai Bravu, ceea m-a încurajat să ies din lenea mea proverbială. Un al doilea, că am reușit să mă urnesc din casă în jur de două după-amiaza, lucru liniștitor pentru că muzeul se închidea la cinci.

Vremea faină pe care am ridicat-o în slăvi mai devreme m-a făcut să mă bucur de plimbarea pe Calea Văcărești, pe care trebuie să mergi vreo doi kilometri de la stația de metrou pentru a găsi străduța numită Mărțișor. Alternativa ar fi fost să cobor din metrou la Piața Sudului, care e mult mai aproape de casa memorială. Evident, în funcție de locul din care vii, se poate ajunge aici și cu mijloace de transport în comun de suprafață, dar eu nu le știu și nu  mă interesează. Mi-s mult prea dragi tunelurile subterane pe care le străbat în timpul săptămânii mergând din Militari până-n Pipera pentru a renunța la ele în week-end.

Când Arghezi a cumpărat proprietatea, acum vreo sută de ani, terenul era la marginea Bucureștiului așa că a fost nevoit să îl desțelenească și să îl împrejmuiască. Acum zona e considerată la doi pași de centru și clădirile noi de locuințe răsar ca ciupercile după ploaie. Nu credeam să spun asta, dar trecând pe lângă ansamblurile rezidențiale noi, am ajuns să apreciez șarmul blocurilor comuniste din zonă. Spre deosebire cartierul meu, aici se pare că s-a construit mai cu cap și cu spații verzi printre clădiri acum treizeci de ani, ceea ce nu se mai întâmplă în cazul sus menționatelor ansambluri rezidențiale, lipite de bordura trotuarului, astfel încât niciun centimetru pătrat de spațiu să nu se piardă. În fine...

Intrarea în  ograda lui Arghezi se face pe un soi de uliță, mărginită în stânga și în dreapta de faimoasa livadă din care vindea cireșe vara, pentru a completa veniturile familiei. Pe gardul din stânga, o serie de bannere explicative ocupă mai mult din timpul vizitatorului decât casa în sine pentru că oferă informații bibliografice detaliate despre scriitor. Așa am aflat, spre exemplu, că Ion Theodorescu, căci ăsta era numele lui real, s-a călugărit și a trăit vreme de patru ani într-o mănăstire pentru că veniturile mamei sale nu-i permiteau să își continue studiile și că cel mai faimos copil al lui nu este Mițura, de care am auzit cu toții, ci Eli Lotar, un fotograf suprarealist mult mai cunoscut în străinătate decât la noi. Eli Lotar s-a născut în Paris, ca copil ilegitim,  a fost apoi recunoscut de tatăl său și s-a mutat în România, unde bunica maternă a avut grijă de el până și-a terminat studiile, dar la 19 ani a decis să se întoarcă din nou în Franța, unde o poveste de dragoste cu o fotografă celebră pe vremea aceea, l-a îndreptat spre cinematografie și fotografie. Câteva detalii despre cariera lui găsiți aici.

Revenind la muzeu, după ce străbați străduța de care povesteam mai sus ajungi la o poartă unde îți va deschide paznicul. Înăuntru, te așteaptă emoționate (vizitele sunt oarecum rare)  casierița și muzeografa. Se poate vedea doar primul etaj al locuinței cu optsprezece încăperi și anume camerele cu o funcție socială: biroul unde Arghezi scria până târziu în noapte, sufrageria care conține, pe post de curiozități, tot felul de unelte arhaice: râșnițe, furca cu care Paraschiva torcea lâna, o sobiță portabilă, o altă cameră plină cu jucăriile Mițurei și ale lui Baruțu etc. Din sala de la parter, de unde se vând biletele, se mai pot cumpăra magneți și pliante. Nu și cărțile scriitorului, cum ar fi normal, deoarece există o dispută între urmașii acestuia și statul român în privința drepturilor de autor.

În curte, sunt îngropați scriitorul și soția lui, Mițura (pe numele ei de adult: Domnica Teodorescu) și nu mai puțin faimosul cățel Zdreanță (L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă?). Se mai poate vizita tipografia unde se publicau pe vremuri Bilete de Papagal și admira livada, păzită de câini răi, cum Zdreanță nu ar fi putut fi vreodată. Grădinile sunt închise pentru vizitatori, din păcate, dar la plecare, în chip de cadou de bun rămas, am primit o mână de gutui de la muzeografă.

Mai multe detalii despre muzeu, orele de vizitare și tarife, găsiți aici.

















0 comments:

Trimiteți un comentariu