Trilogia New York-ului - Paul Auster

Mi s-a părut o carte mai greu de citit ca altele. Mai greu de înţeles. Din introducere aflu că este vorba de 3 “false” micro romane poliţiste. Abia la sfârşit îmi dau seama că între cel puţin două, dintre cele trei poveşti, există o legătură.

În “Oraşul de sticlă” un telefon primit târziu în noapte îl face pe un scriitor de romane poliţiste să intre în pielea unui detectiv particular. Un băiat crescut într-o cameră întunecoasă de un tată obsedat de găsirea limbajului lui Dumnezeu (limbajul folosit de oameni înainte de dărâmarea Turnului Babel) este ameninţat de ieşirea acestuia din azil. Quinn, personajul principal, ajuns în rolul detectivului din cauza unui număr de telefon greşit, se angajează să-l protejeze. Timp de zile întregi îşi petrece timpul urmărind tatăl prin New York. Bătrânul este angajat într-o nouă misiune: aceea de a uşura comunicarea, dând tuturor lucrurilor “numele lor adevărat“ (spre exemplu, el consideră că o umbrelă ruptă nu mai este o umbrelă – ar trebui să fie numită altfel). În ciuda aşteptărilor, povestea este despre autocontemplare şi lipsa acţiunii. Preocupat să rezolve problemele altora, Quinn ajunge măcinat de propriile lui obsesii. Pentru a-şi proteja cât mai bine “clientul”, trăieşte ca un om al străzii în faţa casei acestuia şi doarme 15 minute la o oră. Eforturile lui sunt inutile – după un timp află că bătrânul s-a sinucis înainte de începerea “supravegherii” iar fiul lui a dispărut fără urmă. Dărâmat fizic şi psihic din cauza privaţiunilor pe care şi le autoimpusese, Quinn decide să se întoarcă acasă. Ajuns acolo, constată că apartamentul a fost închiriat unei alte persoane iar lucrurile lui au dispărut. Pierzându-şi trecutul nu va mai avea viitor. Încet, încet, se topeşte în neant. În urma lui rămâne doar un caiet roşu cu însemnările ultimei aventuri.

“De fiecare dată când pleca la plimbare, se simtea de parcă s-ar fi lăsat pe sine in urmă şi atunci, abandonându-se mişcării străzilor, reducându-se la un ochi care vede, reuşea să fugă de obligaţia de a gândi, iar aceasta îi aducea, mai mult ca orice altceva, o anumită pace, un gol interior sănătos. Lumea era în afara lui, în jurul lui, în faţa lui, iar viteza cu care se schimba nu îi dădea timp să-şi fixeze atenţia asupra vreunui lucru pentru mai multă vreme. Mişcarea era esenţa lucrurilor, impulsul prin care punea un picior în faţa celuilalt, permiţându-şi să se lase purtat de mersul propriului corp.”

“Fantome” este o poveste în care personajele au nume de culori. Blue este, de data aceasta, detectiv de profesie. Brown l-a învăţat meserie iar White îl angajează să-l urmărească pe Black. Pentru a-şi face treaba, White îi închiriază un apartament vizavi de al lui Black şi îi pune la dispoziţie o sumă de bani săptămânală. “Cazul” durează ani la rând. Din cauza izolării, Blue işi pierde logodnica. Zilele lui devin lungi şi monotone aşa că simte nevoia să se apropie de singura fiinţă umană aflată în preajmă: cel pe care trebuie să-l urmărească. În final ajunge să constate că White şi Blue sunt una şi aceeaşi persoană. 

“Camera încuiată” este amplasată strategic la sfârşitul trilogiei. Recunosc, mie povestea asta mi-a plăcut cel mai mult. Poate ritmul alert se potrivea mai bine cu setea de senzaţional a unui om condamnat să parcurgă monotonul drum “Pipera şi-napoi” de 10 ori pe săptămână. Anyways, aici avem parte de mai multă acţiune. Eroul nostru, (da, ştiu, încă unul) un critic literar de oarecare succes, află că prietenul cel mai bun a dispărut lăsând în urma lui o operă literară nepublicată, o soţie tânără şi un copil de câteva luni. Mai mult, acesta a lăsat vorbă soţiei să-l roage să-i sorteze scrierile şi, dacă le consideră valoroase din punct de vedere literar, să se ocupe de publicarea lor. Îndrăgostindu-se de Sophie (soţia) şi constatând reala valoare a operelor lui Fanshawe, amicul se ocupă de publicare. Povestea pare a fi cu happy – end în ciuda faptului că asocierea cu Fanshawe trezeşte complexe de inferioritate în sufletul personajului. Dragostea îi este împărtăşită iar popularitatea cărţilor le asigură un trai nesperat de bun. Toate acestea iau sfârşit când amicul primeşte o scrisoare de la Fanshawe; acesta nu murise – dorise pur şi simplu să-şi schimbe viaţa. Eroul începe să fie măcinat de ideea că apariţia celui plecat (deşi acesta promisese că nu se va mai întoarce) îi va distruge fericirea şi consideră că singura soluţie potrivită ar fi să-l ucidă. Dar cel plecat fusese un om enigmatic. Nu-i va fi uşor să-i dea de urmă. Deghizându-şi ancheta în munca necesară scrierii unei biografii, personajul principal “pleacă” pe urmele lui Farnshawe. Se dovedeşte că această călătorie este mai degrabă o incursiune în întunericul minţii şi personalităţii sale. El nu îşi urmăreşte prietenul ci propriile obsesii. Acestea aproape că îl vor costa viaţa deși, în cele din urmă, reuşeşte să se smulgă din capcana întinsă de propria minte şi să “repare” stricăciunile. Reușește să se reîntâlnească cu Farnshawe, de la care află mai multe detalii despre dispariţie. În final, personajul se confesează: el este şi autorul celorlalte povestiri.

Ca un bonus la poveste aş adăuga că mie mi-a plăcut cum scrie nenea asta aşa că m-am bucurat să aflu că “Trilogia New York-ului” nu e singura lui carte apărută în România. Ba mai mult, dacă scotoceşti bine rafturile din librăriile cu cărți în engleză, ai putea avea şansa să dai şi peste nişte exemplare originale.