Unchiul Năică şi merele

sursa
Cred că aveam vreo trei ani, când l-am cunoscut pe unchiul Năică. Venise în vizită pe la noi, la ţară, încărcat cu o sacoşă plină de cadouri. Pe vremea aceea, lucra ca inginer la Dacia şi, neavând familie, îşi făcuse obiceiul ca înainte de Crăciun şi Paşte să-şi viziteze toate neamurile din sat. În punga adusă de el erau bunătăţuri pe care le vedeam rar în comunism: banane, portocale, ciocolate, chiar şi o pungă de cafea naturală pentru mama şi un cartuş de Kent pentru tata. Unchiul Năică era, ceea ce se cheamă, un om cu relaţii. 

Nu mai văzusem niciodată pe cineva ca el. Avea faţa rotundă, ca o luna plină, şi pielea roşie, aproape grena, din vârful bărbiei până la rădăcina părului. La prima vedere, nu-i distingeai prea bine nasul turtit şi ochii micuţi, rotunzi. Altfel ,era un om bun şi răbdător cu copii. Ai mei l-au oprit la masă şi, bineînţeles că eu, zgâtia blondă şi jucăuşă, am fost vedeta petrecerii. Ţin minte că mi-a făcut toate poftele în ziua aia aşa că, după câteva ore de joacă intensă, îl urmăream peste tot, ca un un căţel. 

Când a sosit vremea să plece, mama a vrut să-i facă o bucurie – îi plăceau foarte mult merele – şi l-a dus în pivniţă să-şi aleagă câteva. Mă luase şi pe mine, stăteam cocoţată în braţele ei, ca nu cumva să mă murdăresc sau să mă sperii. Pivniţa era un tărâm magic – întunecoasă, plină cu lăzi de fructe, cutii cu haine vechi şi alte nimicuri de care nu mai era nevoie sus, în casă, butoaie cu murături şi damigene de ţuică. Merele fuseseră aranjate cu grijă de bunică-mea în lădiţe de lemn. Imaginea fructelor roşii, pârguite m-a încântat nespus de mult. Am luat-o pe mama de gât şi am început să strig:

- Mami, mami, ce de năici avem aici!

Text publicat în Catchy.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...