Logodnica. Schițe și povestiri - A.P. Cehov

Încă o carte pentru biblioteca de sfârșit de săptămână. A fost prima mea întâlnire cu Cehov. Mi-a plăcut și nu prea, poate fiindcă este mai puţin poetic ca Nabokov, pe care l-am citit în același timp (și încă îl mai citesc), sau poate fiindcă tipurile de caracter expuse în primele povestiri (schițe) mi se par foarte asemănătoare cu cele de la noi. Poate nu de la turci, ci de la slavi ni se trage până la urmă supuşenia, obiceiul de a linguși, frica de cei mai bogaţi şi mai puternici, bigotismul. De prostie nu zic, fiindcă ea nu are cum să fie trăsătură de neam. Și uite că mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de un cuvânt foarte folosit în şcoală dar acum aproape uitat - schiţa. Zice el, dex-ul, că schița este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrânsă la care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenței lor, într-un timp relativ scurt. Un fel de short-story, așa...

O gură de aer proaspăt dar și de amuzament trist, o reprezintă, în prima parte a cărții, articolul Reguli pentru scriitorii începători. În el, un Cehov un pic frustrat dar reușind să privească cu umor situația, oferă, mai în glumă, mai în serios,  câteva reguli de conduită pentru cei care aspiră să scrie:

"Orice prunc nou născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai lăsat să-și vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi o bătaie bună la spate, spunându-i de mai multe ori: "Să nu scrii! Să nu scrii! Să nu te faci scriitor!
(...)
Ține minte că e mai bine să scrii la întâmplare sau a propos, decât să scrii mereu. Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un poet care nu e șef de tren.
(...)
E foarte ușor să te faci scriitor. Nu există slut care să nu-și găsească perechea potrivită și nu există bazaconie care să nu-și găsească cititorul ei. De aceea, nu te sfii... Pune înaintea ta o coală de hârtie, ia pana în mână și, după ce ți-ai îmboldit imaginația, dă-i drumul. Scrie despre ce vrei: despre prune, despre vreme, despre cvasul Govorov, despre Oceanul Pacific, despre minutarul ceasornicului, despre zăpada de anul trecut...
(...)"E foarte greu să ajungi scriitor publicat și citit. Pentru asta trebuie: să știi neapărat carte și să ai talent, măcar cât un bob de linte. În lipsa unui talent mare, sunt la preț și talentele mici."

Logodnica, povestirea care dă titlul cărții nu m-a impresionat în mod deosebit. Ce-i drept, ideea era revoluționară pentru 1903 - o tânără își părăsește logodnicul și perspectivele unei vieți de familie tihnite, pentru a pleca să studieze - dar în 2015, într-un stat cât de cât modern, nu mai are același răsunet.

Mi-au plăcut, în schimb, alte două nuvele: Arhiereul - un preot care iubeşte biserica, ajuns pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti, îşi dă seama, în ultimele zile de viaţă, cât de triviale sunt preocupările oamenilor şi cât de singur e - și Omul în carapace pentru caracterizarea excelentă a personajului principal, un profesor de greacă nu ştie să trăiască decât punând ziduri între el şi restul lumii. În momentul în care intră în atenţia opiniei publice din orăşelul în care era profesor la liceu, prin idila lui cu o femeie, idilă care se termină prost fiindcă fratele ei se împotrivește, moare de ruşine. 


"Îl știa toată lumea, fiindcă ieșea întotdeauna, chiar și pe timpul cel mai frumos, cu galoși, cu umbrelă și cu palton gros. Umbrela și-o ținea într-o învelitoare, ceasul îl avea de asemenea într-o învelitoare cenușie din piele de căprioară, iar când trebuia să-și ascută creionul, vedeai că și briceagul și-l scotea tot dintr-o învelitoare; ai fi zis că până și fața, mereu ascunsă în gulerul ridicat al paltonului, și-o ținea în învelitoare. Purta ochelari fumurii, flanelă de lână, își băga vată în urechi și, când se urca într-o birjă, punea să se ridice poclitul. Într-un cuvânt, în omul ăsta se vădea o pornire continuă și nestăvilită de a se ascunde dub un înveliș, de a-și făuri o carapace, ca să zic așa, care să-l izoleze, să-l apere de tot ce ar fi putut veni din afară.
(...)
Până și gândurile Belikov își dădea toată silința să le ascundă într-o carapace. Pentru el nu glăsuiau limpede decât circularele și articolele din ziar care interziceau ceva. Când o circulară îi oprea, de pildă, pe elevi să iasă pe stradă după ora nouă seara sau un articol de gazetă susținea că dragostea trupească ar trebui interzisă, totul i se părea limpede și bine stabilit: e interzis și basta! În schimb, în orice autorizație, în orice învoire i se părea că se ascunde întotdeauna ceva suspect, ceva subînțeles și tulbure."

Există și o povestire care m-a dezamăgit în cartea asta - În râpă - fiindcă duce conceptul de milă creştinească la extrem. După ce copilul i-a fost omorât de cumnată și este alungată din casa familiei soțului, o femeie își reia drumul mai smerit prin viață, încercând să răsplătească orice cu bunătate. Ba mai mult, ajunge să lucreze la fabrica de cărămizi a cărei proprietară este această cumnată. Poate sunt eu prea mult adepta străvechii teorii care spune că anumite lucruri nu pot fi răsplătite decât după principiul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, dar această rezolvare mă depășește...

Cam asta ar fi pentru astăzi, dragii moșului. Un sfârșit de săptămână excelent, cu mult soare și planuri împlinite!



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...